referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Conditia juridica a sclavilor in dreptul roman

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În anul 80 î. Hr. Cornellius Sulla edictează printr-o lege – Lex Cornelia de captiviis – o ficţiune juridică cu scopul de a diminiua situaţia dificilă a cetăţenilor romani, care au căzut în prizonierat. În literatura juridică, fictio legis Corneliae (ficţiunea lui Cornelius) poartă denumirea de jus postliminium sau dreptul de întoarcere. Drept urmare, romanul care a scăpat din prizonierat, întorcându-se la Roma, îşi recâştiga statutul de om liber (status libertatis)...

Varianta Printabila 


1

CAPITOLUL I. Despre persoane

 

n dreptul contemporan, noţiunea de persoană reprezintă subiectul de drept – participant al raporturilor juridice. Se nţelege prin aceasta că persoanele pot fi purtători de drepturi  subiective şi obligaţii civile. Indivizii pot lua parte la raporturile juridice, fie ca subiecte individuale de drept – persoane fizice , fie ca subiecte colective de drept – persoanele juridice. Conceptele de persoană fizică sau persoană juridică au fost cunoscute de romani, dar care au utilizat o altă terminologie pentru a le defini.

Conceptul de persoană, după unii autori latini, n sensul ei primitiv a fost strns legată de cea de „mască”. n Antichitate, n spectacolele de teatru, ce se ţineau n amfiteatre, actorii purtau pe faţă o mască ce avea rolul de a amplifica vocea pentru a fi auziţi de public (personare – a răsuna). De aici, prin extrapolare, romanii au considerat că cei ce participă la viaţa juridică a cetăţii, joacă şi ei un rol, aidoma unori actori pe scena dreptului.[1]

Revenind la ideea anterior menţionată, conceptul de persoană fizică şi cel de persoană juridică au fost analizate din perspective diferite de către cele două sisteme de drept. Dacă  dreptul contemporan atestă că orice fiinţă umană este o persoană, putnd participa la viaţa juridică, dreptul roman nu recunoaşte tuturor membrilor societăţii calitatea de fiinţă umană ce poate participa la viaţa juridică, drept urmare, conform normelor dreptului roman, aceştia trebuiau să aibă capacitate sau personalitate (caput).[2] 

Personalitatea era aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea era clasificată n două categorii şi anume: capacitatea de folosinţă (juridică sau de drept) şi capacitate de exerciţiu (sau de fapt).

Capacitatea de folosinţă o posedau persoanele fizice care cumula trei calităţi: calitatea de om liber (status libertatis), să fie cetăţean (status civitatis) şi să fie şef de familie (status familiae). Această din urmă calitate denotă faptul că acea persoană nu trebuia să se afle sub puterea părintească (patria potestas).[3]  Puterea părintească era exercitată de către pater familias asupra descedenţilor săi. Aceasta se concretiza prin trei caractere: caracterul exclusiv (patria potestas era deţinută numai de către pater familias), caracterul perpetuu (faptul că puterea părintească era exercitată de către pater familias pnă la moartea acestuia, fiul familiei rămnnd persoană alieni iuris) şi caracterul nelimitat (se definea prin faptul că pater familias poate dispune n mod nemijlocit asupra fiului său şi a bunurilor sale).[4] Aşadar status familiae reprezintă o calitate importantă a personalităţii, avnd n vedere că cea de-a treia caracteristică a puterii părinteşti cu privire la persoana lui filius nu l deosebea cu mult de situaţia sclavului.

Capacitatea de exerciţiu aparţineau celor care aveau – pe lnga capacitatea de folosinţă – discernămntul necesar de a aprecia valoarea, nsemnătatea şi consecinţa actelor pe care le făceau n viaţa juridică a societăţii. Persoanele care datorită vrstei, sexului sau a stării lor mintale etc. nu puteau aprecia nsemnătatea faptelor sau a actelor pe care le faceau, fiind considerati ca fiind incapabili şi drept urmare erau lipsiţi de capacitate de exerciţiu.[5]

Numai prin cumularea celor două capacităţi – de folosinţă (sau de drept) şi de exerciţiu (sau de fapt) – un cetăţean roman se putea bucura de  capacitate deplină de exerciţiu, restul oamenilor liberi avnd o capacitate ceva mai restrnsă. n consecinţă, doar persoana care era şef de familie[6] dispunea de capacitate completă.

n conformitate cu dreptul roman, personalitatea juridică deplină implica existenţa celor trei elemente: libertatea, cetăţenia şi familia; lipsa unuia din elementele menţionate micşora sfera competenţei juridice a individului, acesta dispunnd de o personalitate juridică restrnsă;

 

CAPITOLUL II. Sclavii

1. Libertatea şi sclavia

n materia dreptului persoanelor, principala distincţie opera n funcţie de statutul lor juridic, n sensul că locuitorii Romei puteau fi ori liberi, ori sclavi. Oamenii liberi se mpărţeau n ingenui – aceştia reprezentnd categoria de persoane ce s-au născut liberi, şi liberti – cei eliberaţi dintr-o sclavie legală.[7]

Noţiunea de libertate, n dreptul roman, se resfrnge n definiţia dată de jurisconsultul Florentinus, care enunţă că libertatea este o facultate, o prerogativă naturală a unei persoane, ce-i permite să facă ce doreşte, n limitele impuse de lege.

„Libertas est naturalis facultas ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure prohibetur.” (Florentinus)

Tot Florentinus defineşte pentru prima dată noţiunea incidentă instituţiei sclaviei ca fiind  „servitus est constitutio iuris gentium qua quis domino alieno contra natura subicitur”, adică „sclavia este o instituţie a dreptului ginţilor n baza căreia este supus unei puteri străine contra naturii”.[8]

Definiţia lui Florentinus, legată de noţinea de sclav, a creat  concepţii divergente n rndul cercetătorilor dreptului roman, astfel unii consideră fireşti afirmaţiile, ca o consecinţă a mprejurărilor istorice, pe cnd adepţii teoriei interpolării justiniene consderă că textul jurisconsultului Florentinus nu se ncadrează n spiritului epocii.

Veridicitatea definiţiei este greu de probat, deoarece izvoarele referitoare la instituţia sclaviei sunt lacunare şi insuficiente, neavnd corespondent n dreptul contemporan. n linii mari, opinia bazată pe originalitatea concepţiei filosofice a lui Florentinus se justifică prin prisma argumentelor istorice concrete şi anume: influenţa benefică a filosofiei greceşti şi afirmarea tot mai pregnantă a creştinismului. Adepţii teoriei interpolării justiniene, nsă, nu concepeau aceşti factori, avnd n vedere că Florentinus era proprietar de sclavi, iar o astfel  de concepţie cu privire la sensul noţiunii de libertate (naturalis facultas), ar fi de natură să eludeze legitimitatea instituţiei sclaviei.[9]


[1] Oancea, Dan, “Drept roman”, Bucureşti, Editura Şansa, 1998, p.103;

[2] Molcuţ, Emil, Drept privat roman”, Bucurşti, Ediţia Revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2005, p.83;

[3] Hanga, Vladimir, Drept privat roman”,  Cluj-Napoca, Editura Universitatea din Bucureşti, 1973, p.97;

[4] Oancea, Dan, op. cit., p.149;

 

[5] Hanga, Vladimir, op. cit., p.98;

[6] Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) şi la calitatea lui de status familiae;  n pofida faptului că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totuşi valabilă o astfel ipoteză, existnd n acest sens un punct de vedere unitar.

[7] Gaius, “Institutiones”, trad. Popescu N. Aurel, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste Romnia, 1982. p.69;

[8] Ciucă Valerius M. , Lecţii de drept roman , Vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1998;

[9] Ibidem;

1

2. Cauzele sclaviei

Aşa cum s-a mai menţionat, nu orice persoană beneficia de status libertatis, ci doar acele persoane care s-au născut libere, cazul celor ingenui şi cazul celor care, deşi erau sclavi, au dobndit libertatea după una din modurile de eliberare din sclavie.

O clasificare cu privire la originile sclaviei se poate face n funcţie de naştere sau n funcţie de evenimentele posterioare naşterii.[1]

I.            Raportndu-ne la opera lui Justinian, n Cartea nti a Institutelor se desprinde concepţia potrivit căreia copiii născuţi de o mamă sclavă sunt sclavi. Explicaţia ar fi că sclava năştea n concubinaj, deoarece o căsătorie ntre un om liber şi un sclav nu era recunoscută de către jus civile, şi de aceea condiţia juridică a copilului o urma pe cea a mamei.

„ Servi autem aut nascuntur aut finut, nascuntur ex ancillis nostris.”[2]

 n situaţia contrară, cnd copilul provenea dintr-o femeie liberă şi un sclav, atunci copilul se năştea liber.[3]

 

II.           Modalitatate de intrare n sclavie, legată de un eveniment posterior naşterii, o constituie căderea n prizonierat (captivitas).

   Pnă către jumătatea epocii clasice, cnd a ncetat expansiunea romană prin pax romana, războiul a costituit sursa principală de procurare a sclavilor. Aceştia ajungeau n proprietatea statului, o parte dintre ei fiind servi publicus, iar restul erau vnduţi cetăţenilor romani.[4]

   n anul 80 . Hr. Cornellius Sulla edictează printr-o lege – Lex Cornelia de captiviis – o ficţiune juridică cu scopul de a diminiua situaţia dificilă a cetăţenilor romani, care au căzut n prizonierat.[5] n literatura juridică, fictio legis Corneliae (ficţiunea lui Cornelius) poartă denumirea de jus postliminium sau dreptul de ntoarcere. Drept urmare, romanul care a scăpat din prizonierat, ntorcndu-se la Roma, şi recştiga statutul de om liber (status libertatis).

n literatura juridică nu există un punct de vedere unitar, ba chiar o contradicţie, referitor la faptul că unii autori consideră că cetăţenii romani, care rentorşi la Roma, după ce au scăpat din prizonierat, sunt declaraţi liberi, „ca şi cum n-ar fi fost niciodată sclavi”.[6]  Alţii resping această idee, astfel acei cetăţeni ai Romei redobndesc libertatea, nsă „ nu pe temeiul [...] că erau socotiţi ca nefiind vreodată n sclavie”.[7]  Concepţiile sunt diferite, deoarece n categoria autorilor ce susţin prima accepţiune, domină ideea că cetăţenii romani, odată scăpaţi din prizonierat şi ajunşi  la Roma, redobndeau exerciţiul drepturile reale şi cele de creanţă, ca şi cnd n-ar fi fost vreodată sclav. Cealaltă accepţiune, nsă, o contrazice pe prima, deoarece dreptul de rentoarcere (jus postliminium) oferă cetăţeanului roman scăpat din captivitate şi ajuns la Roma, statutul de om liber, cu toate efectele juridice benefice, nsă ficţiunea juridică nu ocrotea şi posesiunea, care era o stare de fapt, iar nu una de drept. Astfel absenţa captivului din comunitate, ducea la imposibilitatea restabilirii posesiunii, ceea ce denotă că respectivul individ a pierdut la un moment dat status libertatis, devenind – cel mai probabil – sclav.

Totuşi, pentru ca fictio legis Corneliae să fie operantă, este necesar ca cetăţeanul roman să nu fi capitulat şi să nu-şi dorească să se ntoarcă la duşman.[8]

De altfel, romanul ce a murit n captivitate era considerat că a decedat din momentul intrării sale n prizonierat, tocmai pentru a se eluda dispoziţiile referitoare la imposibilitatea unui sclav de a transmite averea sa prin testament.

 

III.      Un alt mod de intrare n sclavie se petrecea atunci cnd cineva nu respecta anumite condiţii impuse de normele dreptului civil.

   a) Un creditor şi putea vinde debitorul său insolvabil trans            Tiberium (peste Tibru), deoarece un cetăţean roman nu putea deveni sclav n cetatea sa. Odată cu expansiunea romană, vnzarea unui roman n afara cetăţii devenea o ficţiune juridică.

   b) Un alt caz l costituia cei ce nu se prezentau pentru ncorporare n legiunile romane sau la cens – recensămnt, la chemarea magistratului[9]. Aceeaşi soartă o aveau şi cei care au fost prinşi furnd, aceştia devenind automat sclavii celui păgubit.

   c) Intra n sclavie un cetăţean roman, care şi vindea libertatea unui cumpărător de bună-credinţă, pentru ca mai apoi să-şi revendice libertatea printr-un proces[10] - „Liber homo, maior viginti annis, qui ad pretium participandum esse venumdari passus est”. n consecinţă, trebuia să existe un pretins stăpn şi un nchipuit sclav de rea-credinţă.[11]

   d) n epoca clasică, senatus-consultus Claudius a stabilit că femeia ce ntreţinea relaţii intime cu sclavul altuia şi nu le ntrerupea după ce a fost somată de trei ori de către stăpnul sclavului, respectiva femeie şi pierdea libertatea, devenind sclava acestuia.[12]

3. Condiţia sclavilor  

 

3.1. Condiţia juridică a sclavilor

n epoca cea mai veche a statului roman, numărul sclavilor nu era mare, deoarece nevoile societăţii erau reduse. Astfel ei duceau o viaţă patriarhală, n sensul că soarta lor nu era cea a unei fiinţe inferioare (aidoma animalelor), ci erau trataţi ca un om de-al casei (familiaris, famulus).[13] Odată cu nteţirea războaielor, numărul sclavilor a crescut cosiderabil. Dezvoltarea nentrerupă a producţiei bazată pe munca servilă necesita o concentrare mai mare de sclavi, iar societatea sclavagistă devenea „baza ntregii productivităţi”. [14] Aşadar, sclavia a cunoscut forma de exploatare cea mai crudă, stăpnul avnd drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului său.

Pentru o analiză sistematică a statutului juridic al sclavilor, vom studia condiţia juridică a acestora n raport cu alţi sclavi, cu terţii, şi, mai cu seamă, cu stăpnii lor şi cu autorităţile romane.

n raport cu stăpnii, sclavii erau consideraţi ca fiind nişte lucruri sau mai bine zis nişte instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora stăpnul avea drept de viaţă şi de moarte (jus uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea caput. Chiar Gaius, n definiţia ce o dă despre lucrurile corporale, menţionează sclavii la un loc cu animalele

[1]  Cocoş, Ştefan, „Drept roman”, Bucureşti, Ediţia a III-a , Editura Universul Juridic, 2005;

[2]  Justinian, Institutiones, 1.3.4 apud. Ciucă, Valerius, M. , op. cit. , p.148;

[3]  Sclavul nu are familie, iar legătura sa cu un alt sclav era doar un simplu fapt (contubernium) şi nu a unei căsătorii adevărate.

[4] Cocoş, Ş, op. cit. , p.73;

[5] Ciuca, Valerius, M. , op. cit. , p.149;

[6] Ibidem;

[7] Hanga, Vladimir, op.cit., p.103;

[8] Ciucă, Valerius, M. op. cit. , p.149;

[9] Cocoş, Ştefan, op. cit. , p.74;

[10] A se vedea Valerius M. Ciucă, op. cit., p.150;

[11] Anghel, Ion, M., „Drept roman (manual), Ediţia a III-a Revăzută şi adăugită , Bucureşti, Editura Lumia Lex, 2001, p.44;

[12] Molcuţ. Emil, op. cit., p.85;

[13] Stoicescu, C. , Curs elementar de drept roman, Ediţia a II-a, Bucureşt, Editura Naţională Jean Ionescu & Co., p.62;

[14] Hanga, Vladimir, op. cit., p.99;

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica