1

CAPITOLUL I. Despre persoane

 

În dreptul contemporan, noţiunea de persoană reprezintă subiectul de drept – participant al raporturilor juridice. Se înţelege prin aceasta că persoanele pot fi purtători de drepturi  subiective şi obligaţii civile. Indivizii pot lua parte la raporturile juridice, fie ca subiecte individuale de drept – persoane fizice , fie ca subiecte colective de drept – persoanele juridice. Conceptele de persoană fizică sau persoană juridică au fost cunoscute de romani, dar care au utilizat o altă terminologie pentru a le defini.

Conceptul de persoană, după unii autori latini, în sensul ei primitiv a fost strâns legată de cea de „mască”. În Antichitate, în spectacolele de teatru, ce se ţineau în amfiteatre, actorii purtau pe faţă o mască ce avea rolul de a amplifica vocea pentru a fi auziţi de public (personare – a răsuna). De aici, prin extrapolare, romanii au considerat că cei ce participă la viaţa juridică a cetăţii, joacă şi ei un rol, aidoma unori actori pe scena dreptului.[1]

Revenind la ideea anterior menţionată, conceptul de persoană fizică şi cel de persoană juridică au fost analizate din perspective diferite de către cele două sisteme de drept. Dacă  dreptul contemporan atestă că orice fiinţă umană este o persoană, putând participa la viaţa juridică, dreptul roman nu recunoaşte tuturor membrilor societăţii calitatea de fiinţă umană ce poate participa la viaţa juridică, drept urmare, conform normelor dreptului roman, aceştia trebuiau să aibă capacitate sau personalitate (caput).[2] 

Personalitatea era aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea era clasificată în două categorii şi anume: capacitatea de folosinţă (juridică sau de drept) şi capacitate de exerciţiu (sau de fapt).

Capacitatea de folosinţă o posedau persoanele fizice care cumula trei calităţi: calitatea de om liber (status libertatis), să fie cetăţean (status civitatis) şi să fie şef de familie (status familiae). Această din urmă calitate denotă faptul că acea persoană nu trebuia să se afle sub puterea părintească (patria potestas).[3]  Puterea părintească era exercitată de către pater familias asupra descedenţilor săi. Aceasta se concretiza prin trei caractere: caracterul exclusiv (patria potestas era deţinută numai de către pater familias), caracterul perpetuu (faptul că puterea părintească era exercitată de către pater familias până la moartea acestuia, fiul familiei rămânând persoană alieni iuris) şi caracterul nelimitat (se definea prin faptul că pater familias poate dispune în mod nemijlocit asupra fiului său şi a bunurilor sale).[4] Aşadar status familiae reprezintă o calitate importantă a personalităţii, având în vedere că cea de-a treia caracteristică a puterii părinteşti cu privire la persoana lui filius nu îl deosebea cu mult de situaţia sclavului.

Capacitatea de exerciţiu aparţineau celor care aveau – pe lânga capacitatea de folosinţă – discernământul necesar de a aprecia valoarea, însemnătatea şi consecinţa actelor pe care le făceau în viaţa juridică a societăţii. Persoanele care datorită vârstei, sexului sau a stării lor mintale etc. nu puteau aprecia însemnătatea faptelor sau a actelor pe care le faceau, fiind considerati ca fiind incapabili şi drept urmare erau lipsiţi de capacitate de exerciţiu.[5]

Numai prin cumularea celor două capacităţi – de folosinţă (sau de drept) şi de exerciţiu (sau de fapt) – un cetăţean roman se putea bucura de  capacitate deplină de exerciţiu, restul oamenilor liberi având o capacitate ceva mai restrânsă. În consecinţă, doar persoana care era şef de familie[6] dispunea de capacitate completă.

În conformitate cu dreptul roman, personalitatea juridică deplină implica existenţa celor trei elemente: libertatea, cetăţenia şi familia; lipsa unuia din elementele menţionate micşora sfera competenţei juridice a individului, acesta dispunând de o personalitate juridică restrânsă;

 

CAPITOLUL II. Sclavii

1. Libertatea şi sclavia

În materia dreptului persoanelor, principala distincţie opera în funcţie de statutul lor juridic, în sensul că locuitorii Romei puteau fi ori liberi, ori sclavi. Oamenii liberi se împărţeau în ingenui – aceştia reprezentând categoria de persoane ce s-au născut liberi, şi liberti – cei eliberaţi dintr-o sclavie legală.[7]

Noţiunea de libertate, în dreptul roman, se resfrânge în definiţia dată de jurisconsultul Florentinus, care enunţă că libertatea este o facultate, o prerogativă naturală a unei persoane, ce-i permite să facă ce doreşte, în limitele impuse de lege.

„Libertas est naturalis facultas ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure prohibetur.” (Florentinus)

Tot Florentinus defineşte pentru prima dată noţiunea incidentă instituţiei sclaviei ca fiind  „servitus est constitutio iuris gentium qua quis domino alieno contra natura subicitur”, adică „sclavia este o instituţie a dreptului ginţilor în baza căreia este supus unei puteri străine contra naturii”.[8]

Definiţia lui Florentinus, legată de noţinea de sclav, a creat  concepţii divergente în rândul cercetătorilor dreptului roman, astfel unii consideră fireşti afirmaţiile, ca o consecinţă a împrejurărilor istorice, pe când adepţii teoriei interpolării justiniene consderă că textul jurisconsultului Florentinus nu se încadrează în spiritului epocii.

Veridicitatea definiţiei este greu de probat, deoarece izvoarele referitoare la instituţia sclaviei sunt lacunare şi insuficiente, neavând corespondent în dreptul contemporan. În linii mari, opinia bazată pe originalitatea concepţiei filosofice a lui Florentinus se justifică prin prisma argumentelor istorice concrete şi anume: influenţa benefică a filosofiei greceşti şi afirmarea tot mai pregnantă a creştinismului. Adepţii teoriei interpolării justiniene, însă, nu concepeau aceşti factori, având în vedere că Florentinus era proprietar de sclavi, iar o astfel  de concepţie cu privire la sensul noţiunii de libertate (naturalis facultas), ar fi de natură să eludeze legitimitatea instituţiei sclaviei.[9]


[1] Oancea, Dan, “Drept roman”, Bucureşti, Editura Şansa, 1998, p.103;

[2] Molcuţ, Emil, Drept privat roman”, Bucurşti, Ediţia Revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2005, p.83;

[3] Hanga, Vladimir, Drept privat roman”,  Cluj-Napoca, Editura Universitatea din Bucureşti, 1973, p.97;

[4] Oancea, Dan, op. cit., p.149;

 

[5] Hanga, Vladimir, op. cit., p.98;

[6] Ideea că doar pater familias beneficiază de capacitate juridică deplină, pare a se justifica, dacă ne raportăm la condiţia descendenţilor săi (vezi supra) şi la calitatea lui de status familiae;  În pofida faptului că anumiţi autori nu au făcut referiri cu privire la acest aspect, considerăm totuşi valabilă o astfel ipoteză, existând în acest sens un punct de vedere unitar.

[7] Gaius, “Institutiones”, trad. Popescu N. Aurel, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982. p.69;

[8] Ciucă Valerius M. , Lecţii de drept roman , Vol. I, Iaşi, Editura Polirom, 1998;

[9] Ibidem;

1

2. Cauzele sclaviei

Aşa cum s-a mai menţionat, nu orice persoană beneficia de status libertatis, ci doar acele persoane care s-au născut libere, cazul celor ingenui şi cazul celor care, deşi erau sclavi, au dobândit libertatea după una din modurile de eliberare din sclavie.

O clasificare cu privire la originile sclaviei se poate face în funcţie de naştere sau în funcţie de evenimentele posterioare naşterii.[1]

I.            Raportându-ne la opera lui Justinian, în Cartea întâi a Institutelor se desprinde concepţia potrivit căreia copiii născuţi de o mamă sclavă sunt sclavi. Explicaţia ar fi că sclava năştea în concubinaj, deoarece o căsătorie între un om liber şi un sclav nu era recunoscută de către jus civile, şi de aceea condiţia juridică a copilului o urma pe cea a mamei.

„ Servi autem aut nascuntur aut finut, nascuntur ex ancillis nostris.”[2]

 În situaţia contrară, când copilul provenea dintr-o femeie liberă şi un sclav, atunci copilul se năştea liber.[3]

 

II.           Modalitatate de intrare în sclavie, legată de un eveniment posterior naşterii, o constituie căderea în prizonierat (captivitas).

   Până către jumătatea epocii clasice, când a încetat expansiunea romană prin pax romana, războiul a costituit sursa principală de procurare a sclavilor. Aceştia ajungeau în proprietatea statului, o parte dintre ei fiind servi publicus, iar restul erau vânduţi cetăţenilor romani.[4]

   În anul 80 î. Hr. Cornellius Sulla edictează printr-o lege – Lex Cornelia de captiviis – o ficţiune juridică cu scopul de a diminiua situaţia dificilă a cetăţenilor romani, care au căzut în prizonierat.[5] În literatura juridică, fictio legis Corneliae (ficţiunea lui Cornelius) poartă denumirea de jus postliminium sau dreptul de întoarcere. Drept urmare, romanul care a scăpat din prizonierat, întorcându-se la Roma, îşi recâştiga statutul de om liber (status libertatis).

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar, ba chiar o contradicţie, referitor la faptul că unii autori consideră că cetăţenii romani, care reîntorşi la Roma, după ce au scăpat din prizonierat, sunt declaraţi liberi, „ca şi cum n-ar fi fost niciodată sclavi”.[6]  Alţii resping această idee, astfel acei cetăţeni ai Romei redobândesc libertatea, însă „ nu pe temeiul [...] că erau socotiţi ca nefiind vreodată în sclavie”.[7]  Concepţiile sunt diferite, deoarece în categoria autorilor ce susţin prima accepţiune, domină ideea că cetăţenii romani, odată scăpaţi din prizonierat şi ajunşi  la Roma, redobândeau exerciţiul drepturile reale şi cele de creanţă, ca şi când n-ar fi fost vreodată sclav. Cealaltă accepţiune, însă, o contrazice pe prima, deoarece dreptul de reîntoarcere (jus postliminium) oferă cetăţeanului roman scăpat din captivitate şi ajuns la Roma, statutul de om liber, cu toate efectele juridice benefice, însă ficţiunea juridică nu ocrotea şi posesiunea, care era o stare de fapt, iar nu una de drept. Astfel absenţa captivului din comunitate, ducea la imposibilitatea restabilirii posesiunii, ceea ce denotă că respectivul individ a pierdut la un moment dat status libertatis, devenind – cel mai probabil – sclav.

Totuşi, pentru ca fictio legis Corneliae să fie operantă, este necesar ca cetăţeanul roman să nu fi capitulat şi să nu-şi dorească să se întoarcă la duşman.[8]

De altfel, romanul ce a murit în captivitate era considerat că a decedat din momentul intrării sale în prizonierat, tocmai pentru a se eluda dispoziţiile referitoare la imposibilitatea unui sclav de a transmite averea sa prin testament.

 

III.      Un alt mod de intrare în sclavie se petrecea atunci când cineva nu respecta anumite condiţii impuse de normele dreptului civil.

   a) Un creditor îşi putea vinde debitorul său insolvabil trans            Tiberium (peste Tibru), deoarece un cetăţean roman nu putea deveni sclav în cetatea sa. Odată cu expansiunea romană, vânzarea unui roman în afara cetăţii devenea o ficţiune juridică.

   b) Un alt caz îl costituia cei ce nu se prezentau pentru încorporare în legiunile romane sau la cens – recensământ, la chemarea magistratului[9]. Aceeaşi soartă o aveau şi cei care au fost prinşi furând, aceştia devenind automat sclavii celui păgubit.

   c) Intra în sclavie un cetăţean roman, care îşi vindea libertatea unui cumpărător de bună-credinţă, pentru ca mai apoi să-şi revendice libertatea printr-un proces[10] - „Liber homo, maior viginti annis, qui ad pretium participandum esse venumdari passus est”. În consecinţă, trebuia să existe un pretins stăpân şi un închipuit sclav de rea-credinţă.[11]

   d) În epoca clasică, senatus-consultus Claudius a stabilit că femeia ce întreţinea relaţii intime cu sclavul altuia şi nu le întrerupea după ce a fost somată de trei ori de către stăpânul sclavului, respectiva femeie îşi pierdea libertatea, devenind sclava acestuia.[12]

3. Condiţia sclavilor  

 

3.1. Condiţia juridică a sclavilor

În epoca cea mai veche a statului roman, numărul sclavilor nu era mare, deoarece nevoile societăţii erau reduse. Astfel ei duceau o viaţă patriarhală, în sensul că soarta lor nu era cea a unei fiinţe inferioare (aidoma animalelor), ci erau trataţi ca un om de-al casei (familiaris, famulus).[13] Odată cu înteţirea războaielor, numărul sclavilor a crescut cosiderabil. Dezvoltarea neîntrerupă a producţiei bazată pe munca servilă necesita o concentrare mai mare de sclavi, iar societatea sclavagistă devenea „baza întregii productivităţi”. [14] Aşadar, sclavia a cunoscut forma de exploatare cea mai crudă, stăpânul având drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului său.

Pentru o analiză sistematică a statutului juridic al sclavilor, vom studia condiţia juridică a acestora în raport cu alţi sclavi, cu terţii, şi, mai cu seamă, cu stăpânii lor şi cu autorităţile romane.

În raport cu stăpânii, sclavii erau consideraţi ca fiind nişte lucruri sau mai bine zis nişte instrumente grăitoare (instrumentum vocale), asupra cărora stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte (jus uitae necisque), drept urmare sclavul nu avea caput. Chiar Gaius, în definiţia ce o dă despre lucrurile corporale, menţionează sclavii la un loc cu animalele

[1]  Cocoş, Ştefan, „Drept roman”, Bucureşti, Ediţia a III-a , Editura Universul Juridic, 2005;

[2]  Justinian, Institutiones, 1.3.4 apud. Ciucă, Valerius, M. , op. cit. , p.148;

[3]  Sclavul nu are familie, iar legătura sa cu un alt sclav era doar un simplu fapt (contubernium) şi nu a unei căsătorii adevărate.

[4] Cocoş, Ş, op. cit. , p.73;

[5] Ciuca, Valerius, M. , op. cit. , p.149;

[6] Ibidem;

[7] Hanga, Vladimir, op.cit., p.103;

[8] Ciucă, Valerius, M. op. cit. , p.149;

[9] Cocoş, Ştefan, op. cit. , p.74;

[10] A se vedea Valerius M. Ciucă, op. cit., p.150;

[11] Anghel, Ion, M., „Drept roman (manual), Ediţia a III-a Revăzută şi adăugită , Bucureşti, Editura Lumia Lex, 2001, p.44;

[12] Molcuţ. Emil, op. cit., p.85;

[13] Stoicescu, C. , Curs elementar de drept roman, Ediţia a II-a, Bucureşt, Editura Naţională Jean Ionescu & Co., p.62;

[14] Hanga, Vladimir, op. cit., p.99;

Cele mai ok referate!
www.referateok.ro