referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Politica de securitate nationala a Romaniei

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice. Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate...

Varianta Printabila 


1 POLITICA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMNIEI

    

1. Definirea politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională este cadrul n care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.
Politica de securitate naţională se referă att la prezent ct şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le abordează, n ncercarea de a defini att ameninţările interne ct şi externe. n ultimă instanţă, politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili n materie de securitate naţională, n funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.
Există situaţii n care politica de securitate naţională, ca document unic şi structurat, se poate baza pe politicile de apărare sau carta albă care se concentrează doar pe apărarea naţională, precum şi situaţii n care aceste documente nu se dau publicităţii sau care nu se elaborează.
Definirea securităţii naţionale a intrat n preocupările factorilor decizionali ai statelor din spaţiul euroatlantic n perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora. n ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse n plan regional, zonal şi internaţional  şi a actorilor care grevează n aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi-au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile n materia securităţii.
Securitatea naţională este un proces socio-politic complex ntreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea şi contracararea agresiunilor socio-politice; exercitarea nengrădită a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a statului naţional.
n domeniul politicii de securitate este necesară explicarea unor sensuri şi semnificaţii privind unii termeni uzitaţi n domeniu, astfel:
a) Securitatea constituie o formă specială de politică sau, altfel spus, o specie a genului mai general al politicii. Politica de securitate poate fi a statului naţional, a unei organizaţii internaţionale de securitate, alianţe politico-militare sau asocieri de state democratice şi suverane.
b) Fundamentarea politicii de securitate a unui actor al mediului de securitate impune, ca premisă, investigarea principalelor repere geopolitice şi geostrategice ale acestuia. Pe acest temei, sunt analizate riscurile şi ameninţările la adresa propriei securităţii, modalităţile şi posibilităţile de acţiune pentru asigurarea acesteia şi rolul organizaţiilor/instituţiilor de securitate n luarea deciziilor.
c) Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unei entităţi socio-politice (centre de putere, state-puteri, alianţe politico-militare, asociaţii de state suverane-democratice, organizaţii de securitate etc.). Aceasta are implicaţii profunde asupra organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, scopul său fiind identificarea şi orientarea căilor şi mijloacelor de asigurare a trebuinţelor vitale pentru existenţă, afirmare, protecţie/apărare şi reproducere n condiţii de securitate.
Politica de securitate defineşte, n fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de securitate asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, ntr-un anumit context geopolitic, modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune n plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor de securitate.
Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice. Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.
Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor de securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor internaţionale de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din zona de interes strategic.
Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar, juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - att n timp de pace, ct şi n timp de război sau n alte situaţii deosebite.
Politica de securitate este viabilă dacă ncorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi sociale. n orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, n cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea comună. Aceasta face ca politică de securitate să fie, n acelaşi timp, instituţională, publică şi socială.
Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, n funcţie de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii noi, cu competenţe materiale n domeniul securităţii; politici reformatoare: care au n vedere reforme administrative n domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute n domeniul securităţii.
Politicile publice oferă ansamblul de măsuri materializate sub forma unui program de acţiune guvernamentală. Acestea urmăresc să producă schimbări favorabile pentru ntreaga societate sau pentru o anumită parte a populaţiei n anumite contexte de securitate. Ele generează cadrul general de acţiune, cu reguli orientative pentru domeniul securităţii, cu precădere sub forma politicii externe, politicii economice, politicii forţei de muncă, politicii protecţiei mediului etc.
Politicile sociale se exprimă printr-un ansamblu de mijloace ntrebuinţate de stat şi de comunităţile organice şi spirituale pentru corijarea inegalităţilor sociale, considerate ca inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale.

2. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţională

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate naţională coerentă şi detaliată rezultă, n principal, din următoarele motive:
- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate ameninţările ntr-o manieră coerentă;
- să crească eficienţa sectorului de securitate prin optimizarea contribuţiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu;
- să vegheze la aplicarea politicii;
- să construiască consensul pe plan intern;
- să ntărească ncrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.
n primul rnd, pentru a constitui un cadru cuprinzător, politica de securitate naţională necesită o analiză aprofundată a tuturor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Ameninţările interne şi externe au fost vreme ndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate tinde din ce n ce mai mult spre o evaluare complexă a condiţiilor interne şi internaţionale, n egală măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu răspunderi n domeniul securităţii; este de dorit ca structurile internaţionale şi neguvernamentale relevante să fie de asemenea implicate.
n al doilea rnd, politica de securitate naţională poate juca un rol pozitiv n armonizarea contribuţiilor aduse de numărul crescnd de actori din domeniul securităţii, printre care cei de nivel naţional, autorităţile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii vitale), diverse organizaţii ale societăţii civile, precum şi instituţiile regionale şi internaţionale. Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel nct aceasta să includă contribuţii venite din surse diferite, poate duce la o nţelegere comună a conceptului de securitate.
n al treilea rnd, politica de securitate naţională dă o orientare politică diverşilor actori implicaţi n securitatea naţională. Politica de securitate naţională oferă repere pentru alinierea deciziilor operaţionale la obiectivele pe termen lung şi scurt ale politicii naţionale. Centralizarea permite folosirea optimă a resurselor şi evitarea discrepanţelor, redundanţelor şi deficienţelor n procesul de elaborare şi punere n practică.
n al patrulea rnd, politica de securitate naţională asigură o largă participare la elaborarea politicii de securitate deoarece extinde dialogul şi cooperarea dincolo de limitările profesionale, instituţionale sau partinice. n acest fel, dialogul poate duce la un consens cu privire la valorile şi interesele naţionale fundamentale şi la gama de ameninţări la adresa acestor valori şi interese.
n al cincilea rnd, politica de securitate naţională este un instrument de ntărire a ncrederii la nivel regional şi internaţional. Printr-o politică coerentă şi transparentă, statul mpărtăşeşte preocupările sale legate de securitate comunităţii internaţionale, facilitnd astfel nţelegerea şi cooperarea internaţională.
Procesul de elaborare a politicii de securitate naţională trebuie să aibă drept premise primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic.
Aceasta obligă puterea politică:
a)    să fundamenteze şi să realizeze cadrul legislativ şi instituţional dezirabil apărării, protejării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate;
b)    să construiască şi să ntreţină mediul socio-politic necesar funcţionării democraţiei şi asigurării prosperităţii generale, comunitare şi individuale;
c)    să asigure integrarea statului naţional n structuri de securitate viabile şi să promoveze o politică de bună-vecinătate şi de relaţii echitabile cu toate statele lumii;
d)    să dimensioneze componenta militară a securităţii n concordanţă cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate, cu riscurile şi ameninţările prognozabile, precum şi cu resursele disponibile.
Politica de securitate naţională trebuie definită şi ntreţinută din perspectiva necesităţilor sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii are drept finalitate următoarele deziderate:
a)    starea de fapt a organizării sociale (naţiunii) – exprimată prin capacitatea de a fi la adăpost de orice pericol extern şi intern, de a se proteja şi apăra mpotriva riscurilor, ameninţărilor pericolelor şi agresiunilor de orice natură;
b)    starea de fapt a instituţiilor cu funcţii gestionare – exprimată prin independenţa, integritatea teritorială şi suveranitatea statului naţional;
c)    starea sistemului socio-politic construit de organizarea socială – exprimată prin modalităţi adecvate de administrare a treburilor publice şi prin măsuri socio-politice conforme cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate.
Politica de securitate naţională are caracter naţional numai n condiţiile n care puterea politică ce administrează naţiunea şi menţine caracterul naţional. n construirea şi menţinerea acesteia sunt abilitate numai organizaţiile/structurile de securitate care definesc statul naţional, ntruct numai acestea dispun de capacitatea de gestionare publică pe fundamentul necesităţilor sociale şi sunt sprijinite de popor pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.
ntre politică şi securitate există o relaţie, a cărei nţelegere impune identificarea formelor de manifestare a acesteia n diferite contexte geopolitice, precum şi analiza procesual-organică a nivelului general de dezvoltare a comunităţilor sociale, regimului politic, fenomenologiei politico-militare şi situaţiei geopolitice şi geostrategice dintr-un spaţiu de securitate definit.
Politica semnifică arta puterii politice de a conduce şi guverna afacerile publice prin forme şi modalităţi care asigură menţinerea şi apărarea ordinii interne instituite şi securitatea comunităţilor sociale administrate.
n orice societate, factorul politic, care constituie şi puterea n stat, are un rol determinant n conducerea vieţii sociale. Acesta constituie instrumentul menit să armonizeze problemele specifice domeniilor fundamentale ale vieţii sociale, să menţină echilibrul, stabilitatea şi funcţionalitatea acesteia, să creeze cadrul favorabil garantării securităţii ei. Efectele gndirii şi acţiunii clasei politice se răsfrng asupra ntregii vieţi sociale, deoarece nici un domeniu al acesteia şi, cu att mai mult, acela vital, al securităţii, nu poate rămne n afara influenţei sale.
Puterea unui stat se bazează pe organizaţiile construite şi ntreţinute de naţiune n scopul gestionării necesităţilor de securitate. Acestea au capacitatea de a interpreta corect menirea lor socială şi de a ntreţine interesul cetăţenilor pentru participarea lor la elaborarea deciziilor n materie de securitate. Un rol deosebit n funcţionarea acestora revine educaţiei şi culturii de securitate, ca suport al bunei socializări cetăţeneşti.
Nevoile de apărare mpotriva agresiunilor „centrelor de putere” sunt exprimate de către un stat prin politica apărării naţionale. Aceasta vizează ansamblul acţiunilor, căilor şi mijloacelor şi metodelor folosite n scopul apărării naţiunii, comunităţilor sociale şi cetăţenilor, ţinnd seama de tendinţele ce se manifestă n evoluţia situaţiei internaţionale.
Politica apărării naţionale dirijează şi coordonează forţele şi mijloacele de care depinde apărarea ţării: economice, politice, diplomatice, militare cercetării ştiinţifice şi tehnologice, psihologice, juridice, culturale, educaţionale.

3. Fundamentele politicii de securitate naţională

n bună măsură din cauza lumii n care trăim şi soluţiilor proiectate pentru problemele sale, securitatea naţională continuă să-şi demonstreze complexitatea. Mediul de securitate se află ntr-o continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă realităţilor. De aceea asigurarea securităţii naţionale reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.
n accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem.
Orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunznd acestui postulat prin subsistemele pe care le ntreţine: economic, politic, juridic-normativ şi cultural.
Conceptul securitate naţională este grevat de implicarea ideologiilor pe care este fundamentată puterea politică ce administrează o naţiune. n fundamentarea acestuia se implică indivizi şi grupurile socio-politice (partidele politice) care impun puterea politică.
Pentru fundamentarea politicii de securitate, relevante sunt spaţiul politic, ideologia puterii politice, valorile politice asumate, cultura politică, decizia politică şi acţiunea politică. n funcţie de acestea se stabilesc obiectivele, se definesc direcţiile de acţiune, se alocă resursele şi se stabilesc competenţele şi răspunderile organizaţiilor şi, mai ales instituţiilor cu funcţii n materia securităţii.
Spaţiul politic este constituit din zonele de manifestare şi proliferare a politicii n spaţiu. Abordarea din această perspectivă se numeşte geopolitică. Acesta are două sensuri: un sens restrns - ştiinţa care studiază impactul factorilor spaţiali de esenţă natural-geografică şi socio-geografică (geografia economică, cea militară, politică, lingvistică etc.) asupra politicii interne şi externe a statelor şi a politicii internaţionale, n general); un sens larg - orice acţiune de politică internă, externă sau internaţională n caz că implică problema teritorială.
Ideologia puterii politice constituie liantul orientării comportamentului cetăţenilor n domeniul elaborării şi asigurării securităţii. Ideologia defineşte, pe fond, modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale, servind drept punct de plecare pentru elaborarea programelor de acţiune ale partidelor.
Ideologia puterii politice constituie liantul comunicaţional dintre aşa-numita „clasă politică” aflată la putere, organizaţiile neguvernamentale, societatea civilă şi cetăţeni, care, declarativ, sunt beneficiarii măsurilor şi acţiunilor politice ntreprinse.
Valorile politice asumate de puterea politică sunt create şi realizate n practica politică n funcţie de modalităţile n care acestea răspund aspiraţiei de organizare mai bună a relaţiilor dintre membrii comunităţii guvernate. Orice putere politică democratică acceptă şi proclamă ca valori politice generale libertatea, egalitatea, suveranitatea, dreptatea socială, ordinea, democraţia, independenţa, patriotismul etc.
Valorile promovate de puterea politică constituie criterii de fundamentare a opţiunii politice n domeniul asigurării securităţii. Acestea: definesc att valori-mijloc, ct şi valori-scop pentru deciziile politice n materie de securitate; ndeplinesc rolul unor jaloane n viaţa politică, orientnd acţiunile politice n vederea mobilizării maselor n jurul obiectivelor politicii de securitate; servesc pentru a legitima acţiunile pentru menţinerea puterii politice.
Opţiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru organizarea şi funcţionarea oricărui sistem de securitate. Valorile politice incompatibile sunt, de regulă, o sursă de tensiuni şi conflicte ntre puterea politică şi societatea administrată. Din acestea se nasc regimurile democratice sau regimurile autoritare, dictatoriale.
Cultura politică constituie un proces complex, rezultat al unui sistem de atitudini şi un sistem de conduite ale actorilor puterii politice n raport cu viaţa politică. Acestea ncorporează att reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile mpărtăşite, ct şi opiniile şi comportamentele oamenilor, instituţiilor şi organizaţiilor.
Decizia politică este actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibile, n abordarea securităţii, ca problemă de interes public. n această categorie se nscriu regulile constituţionale, legile elaborate n parlament, politicile publice, deciziile privind măsurile de asigurare a securităţii, strategiile elaborate de grupurile care deţin puterea politică. Decizia politică reflectă, n ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale pentru construirea şi ntreţinerea sistemului securităţii naţionale.
Decizia pentru fundamentarea şi elaborarea politicii de securitate este expresia gndirii exprimate n spaţiul politic de către puterea politică, pe fundamentul ideologiei la care se raportează, a valorilor politice asumate şi a culturi politice de care dispune.
Aceasta trebuie să aibă drept premise reperele şi normele care conferă politicii de securitate valoare socială. n acest context, valoarea decidentului este dependentă de capacitatea de a se adapta la transformările din mediul de securitate, cunoştinţele şi experienţa acumulată, factorii interni şi externi care influenţează/condiţionează decizia, precum responsabilitatea faţă de consecinţele acesteia.
Decizia de fundamentare şi elaborare a politicii de securitate implică o responsabilitate deosebită din partea puterii politice. Acesta presupune eliminarea abordărilor doctrinare, cantonarea n anumite scenarii şi solicită analize de grup şi prelucrarea continuă şi sistematică a informaţiilor referitoare la mediul de securitate.
Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă n cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii de securitate. Decizia este, n esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, n scopul atingerii obiectivelor stabilite. n acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune.
Acţiunea politică impune modalităţi de realizare a obiectivelor politicii de securitate n funcţie de gradul de politizare a societăţii, adică n funcţie de semnificaţia politică a măsurilor ntreprinse. Acţiunea politică se transformă ntr-o forţă menită să gestioneze evoluţia proceselor socio-politice generatoare de stabilitate, să prevină disfuncţionalităţile şi, n ,,situaţii-limită”, să administreze stările conflictuale n folos propriu. Practica politico-statală confirmă că „politicile de securitate”, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu seamănă ntre ele datorită modalităţilor neechivalente de procesare a informaţiilor.
Acţiunea politică, exprimată prin modalităţi concrete de aplicare a deciziei de operaţionalizare a politicii de securitate, este dependentă de agenda politică. Aceasta susţine sau temporizează, n anumite contexte, demersurile viznd utilizarea programată a resurselor economice, energetice, militare, sociale, necesare atingerii obiectivelor propuse, cărora oamenii politici, n special politicienii, le acordă atenţie deosebită.
Acţiunea politică este viabilă dacă nu este lăsată exclusiv la mna politicienilor.
Practica politico-statală confirmă că, n anumite conjuncturi, pentru realizarea propriilor interese de securitate, unii oameni politici se autoproclamă „patrioţi”, fac din politică o speculă, un mijloc de trai, şi reuşesc, n unele situaţii, să transforme instituţiile şi serviciile publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, n mijloace pentru realizarea intereselor personale. O condiţie fundamentală a viabilităţii acţiunii politice este menţinerea structurilor militare n cadrul legal pentru care au fost generate şi mpiedicarea transformării acestora n instituţie a statului ideologic.
Pentru elaborarea unei politici de securitate sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.
Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) evidenţiază rolul fiecărui „actor” al mediului de securitate, precum şi noile spaţii geografice, purtătoare de tensiuni latente sau deschise. De aceea, se acordă importanţă acelor zone n care securitatea este o sursă de stabilitate, ct şi acelor zone n care pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii rămn prezente. n funcţie de acestea, orice „actor” al mediului de securitate şi elaborează propria politică de securitate.
Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care afectează noua ordine instituită n mediul/spaţiul/zona de interes.
Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice)  impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, ntruct fiecare nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate n plan regional. n noul context, statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a vecinilor. Ele ncearcă să devină parte procesului regional de luare a deciziilor n domeniul securităţii, precum şi parte a unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori democratice.
Statele naţionale şi afirmă disponibilitatea de a participa activ la realizarea dezideratului securităţii n cadrul noii situaţii geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice). De aceea, cooperarea regională şi internaţională devine parte integrantă a politicii lor de securitate. n acest context, angajamentele unui stat naţional vizează integrarea n structuri de securitate viabile şi recunoscute, concomitent cu asigurarea propriilor capacităţi credibile de apărare a intereselor, independenţei şi suveranităţii naţionale.
n noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări conflictuale. Ele sunt interesate să se integreze ct mai rapid n structurile politico-economice şi militare de securitate viabile şi să coopereze ntr-un cadru propice, att din punct de vedere economic, politic şi militar, ct şi al satisfacerii nevoilor de securitate.
Sistemul politic este expresia raporturilor de putere din interiorul unui stat. Acesta cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, pe fundamentul cărora se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii, funcţionalitatea ei. Orice sistem politic se află n relaţie organică cu sistemele politice specifice ariei geopolitice n care funcţionează. Acesta ntreţine relaţiile dintre puterea politică şi securitate, n funcţie de care sunt definite riscurile, ameninţările, stările de pericol şi agresiunile potenţiale. Componentele sale funcţionale sunt puterea politică - prin care se asigură guvernarea, regimul politic - modalitatea de organizare a puterii politice, precum şi partidele politice - organizaţii care acced la putere şi realizează guvernarea.
Regimul politic exprimă cel mai fidel fizionomia politicii de securitate.
Acesta este definit prin modalităţile de structurare a raporturilor politice, prin raportarea statului la scopurile puterii şi la menirea exercitării ei, precum şi prin organizarea, de jure, a guvernării. Importantă n acest demers este natura regimului. Dacă autorităţile politico-statale se constituie prin consimţămntul cetăţenilor, ca expresie a voinţei şi intereselor lor, regimurile sunt democratice. Dacă se constituie fără consimţămntul acestora şi fără a li se exprima voinţa şi interesele, regimurile politice sunt dictatoriale.
Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii acţiunilor militare ale unui stat. nsă, statele care se asociază din diferite interese geopolitice au dificultăţi n aplicarea principiilor de drept. Acestea constituie forţe multinaţionale, cu participarea diferitelor state membre, pentru ndeplinirea obiectivelor comune definite şi asumate.
Statele naţionale apelează şi se sprijină pe principiile dreptului internaţional, susţinnd, de regulă, aplicarea rezoluţiilor, deciziilor şi recomandărilor organizaţiilor internaţionale de securitate. Pentru ele, cea mai mare preocupare este evitarea situării ntre două focare majore de instabilitate şi conflict. De aceea sunt favorabile cooperării şi asistenţei de securitate pe care organizaţiile internaţionale de securitate, alianţele militare sau uniunile de state le pot asigura din perspectiva propriei securităţii.
Deşi există ncercări de a impune norme de drept internaţional, statele naţionale nu renunţă la prevederile dreptului intern n materie de securitate. Această decizie este rezultatul deselor ncălcări ale principiilor dreptului internaţional de către „centrele de putere”. Normele internaţionale pot genera solidarităţi n interesul de a gestiona ameninţări comune, fiind, de cele mai multe ori, ineficace n faţa tendinţei marilor puteri sau „centrelor de putere” de a le eluda sau ncălca.
Politica de securitate naţională face obiectul unei legislaţii specifice, care diferă de la stat la stat.
De exemplu:
a)    n Statele Unite preşedintele trebuie să prezinte anual Congresului o strategie naţională de securitate, deşi n practică acest lucru nu se ntmplă chiar n fiecare an;
b)    n Letonia, Parlamentul trebuie să aprobe o politică de securitate naţională scrisă de Cabinet şi aprobată de Consiliul Naţional al Securităţii n fiecare an;
c)    n alte cazuri, iniţiativa elaborării unei strategii de securitate aparţine executivului, cum ar fi de exemplu n Federaţia Rusă, unde Consiliul Naţional al Securităţii elaborează strategii de securitate care sunt aprobate de executiv, iar n Austria, Parlamentul a creat n 2001 un Consiliu Naţional al Securităţii care are sarcina de a stabili orientarea politicii naţionale de securitate, dar nu şi neapărat de a prezenta un document complet privind politica de securitate naţională.
n cazul Romniei „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este autoritatea administrativă autonomă nvestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională”, printre a cărui atribuţii se stipulează că acesta „analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea (...) strategiei de securitate naţională a Romniei” şi (...) „avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind (...) securitatea naţională” .
Documentul de bază ce fundamentează planificarea apărării la nivel naţional, este Strategia de Securitate Naţională a Romniei. n preambulul acesteia se specifică următoarea apreciere „Astăzi – ntr-un moment crucial al istoriei sale – Romnia are nevoie de acest proiect naţional realist şi pragmatic, capabil să mbine armonios iniţiativa individuală cu spiritul civic modern şi cu angajarea responsabilă. Noua strategie de securitate reprezintă un demers major n această direcţie şi este focalizată, din perspectiva finalităţii sale democratice, pe garantarea securităţii individului, a vieţii sale şi a familiei” .
Strategia de Securitate Naţională a Romniei oferă o abordare mai largă a problematicii securităţii, ce ia n considerare toate dimensiunile stării de securitate. Mai mult, nu numai factorii de risc, vulnerabilităţile şi provocările sunt prezentate din această perspectivă, ci şi soluţiile, politicile de securitate fiind construite, n mare măsură, pe baza distincţiei dintre dimensiunile securităţii. n acest sens, Strategia de Securitate Naţională a Romniei se referă la dimensiunile:
- politico-administrativă;
- economică;
- socială;
- educaţie, cercetare şi cultură;
- siguranţă naţională şi ordine publică;
- apărare naţională;
- politică externă.
Astfel, putem afirma că politica de securitate a Romniei are două direcţii principale de acţiune: domeniul politicilor interne, ce cuprinde dimensiunile politică, militară, economică, socială şi de mediu şi domeniul politicilor externe. Strategia de Securitate Naţională a Romniei defineşte factorii de risc drept acele elemente, situaţii sau condiţii, interne sau externe, care pot afecta prin natura lor securitatea ţării, genernd efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale. n viziunea aceluiaşi document, vulnerabilităţile constau n stări de lucruri, procese sau fenomene din viaţa internă, ce diminuează capacitatea de reacţie la riscurile existente ori potenţiale sau care favorizează apariţia şi dezvoltarea acestora.
Provocările, conform Strategiei, se concretizează n riscurile asimetrice nonclasice, nsă trebuie subliniat faptul că ntre provocări sau ameninţări şi riscuri există diferenţe notabile, ce ţin de gradul de concretizare a sursei, scopului şi efectelor acţiunilor respective. Aşadar, este evident că, n ceea ce priveşte factorii de risc, vulnerabilităţile şi provocările pe care Strategia le vizează, literatura de specialitate utilizează diferite definiţii.
Se observă că, pentru a putea răspunde cerinţelor noului mediu de securitate, att analiza acestuia, ct şi politicile şi strategiile din acelaşi domeniu trebuie să analizeze toate dimensiunile conceptului, ntruct securitatea multidimensională necesită soluţii şi instrumente similare.
Statele şi-au dezvoltat, n acest sens, o serie de instrumente ce pot fi clasificate astfel:
- instrumente nonmilitare: diplomaţia, culegerea şi analiza informaţiilor, alianţele, politicile economice şi sociale etc.;
- instrumente politico-militare: controlul armamentelor, operaţiile pe timp de pace şi cele umanitare, relaţiile de securitate dintre entităţi ale aceluiaşi stat sau din state diferite etc.;
- instrumente militare, folosite n special de către SUA, precum: răspunsul neconvenţional, intervenţia militară redusă, puterea militară clasică, sistemele informaţionale etc.
Instrumentele menţionate sunt folosite n special la nivel naţional şi sunt adaptate n funcţie de circumstanţe şi de domeniul n care se manifestă riscurile, pericolele şi/sau ameninţările la adresa securităţii.

4. Structura şi conţinutul politicii de securitate naţională

Deşi politica de securitate naţională diferă de la un stat la altul, tendinţa generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei teme/aspecte/capitole fundamentale:
a)    rolul statului n sistemul internaţional;
b)    situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi internaţional;
c)    răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate naţională n situaţiile menţionate.
La prima temă se defineşte concepţia statului despre sistemul internaţional şi despre rolul pe care statul l joacă n acest sistem. Aceasta implică luarea n considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a structurilor de guvernămnt şi a proceselor de luare a deciziilor. Rezultatul este o concepţie pe termen lung cu privire la rolul şi locul statului şi societăţii n viitor.
Pentru Romnia „securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului romn şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se nfăptuieşte n contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale”.
La a doua tema se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse att ameninţările interne ct şi cele externe, dar, n practică, multe politici de securitate naţională se axează pe ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali n materie de securitate, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de cooperare.
n Strategia de Securitate Naţională a Romniei se arată că „riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a Romniei sunt percepute, n primul rnd, din perspectiva posturii de ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene” iar „neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilităţi majore la adresa securităţii naţionale şi a capacităţii de acţiune pentru ndeplinirea obligaţiilor internaţionale asumate”. Totodată se au n vedere „riscurile şi ameninţările ce privesc securitatea şi apărarea frontierelor, n condiţiile n care segmente importante ale graniţelor Romniei constituie o parte importantă a frontierei terestre estice a celor două organizaţii” şi mai departe se arată că „... o serie de ameninţări noi, asimetrice, de natură militară şi non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor psihologice, informaţionale sau informatice tind să sporească sub raportul gradului de pericol şi al probabilităţii de producere şi pot afecta grav starea de securitate a cetăţenilor romni, a statului romn sau a organizaţiilor din care Romnia face parte. Ele sunt generate preponderent de mediul internaţional, dar şi – ntr-o anumită măsură – de cel intern. (…). Principalele riscuri şi ameninţări, de natură politică, economică, socială şi militară, capabile să pună n pericol siguranţa cetăţeanului şi securitatea naţională a Romniei, valorile şi interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt: terorismul internaţional structurat n reţele transfrontaliere; proliferarea armelor de distrugere n masă; conflictele regionale; criminalitatea transnaţională organizată; guvernarea ineficientă” .
La a treia temă se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică politica de securitate naţională. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate (apărarea teritoriului, serviciile de informaţii etc.) şi domeniile n care fiecare este mputernicit să acţioneze. Deoarece n unele ţări termenul de „securitate naţională” este istoric asociat cu amestecul excesiv al forţelor de securitate n afacerile interne, el poate da naştere la controverse. Contribuţiile fiecărui actor sunt adesea descrise n amănunţime, dar informaţiile foarte specializate, cum ar fi structura de forţe, sunt de obicei omise şi incluse n documente anexe.
Politica de securitate naţională este formulată conform unei structuri standard, care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.
Revizuirea este aproape ntotdeauna iniţiată de executiv. n unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi n domeniul securităţii pot recomanda o revizuire a politicii de securitate naţională. Revizuirea se poate face n mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi ocazională – exemplu n cazul Elveţiei.
Organul care se ocupă de elaborare este de obicei desemnat de executiv şi poate fi o comisie permanentă, un organ deja existent sau unul constituit ad-hoc. n multe ţări există un consiliu de securitate special pe lngă preşedinte (n Statele Unite, Austria, Federaţia Rusă), dar n altele este chiar cabinetul (n Letonia sau Canada) sau o comisie ad-hoc.

1 Această comisie se consultă cu toţi actorii guvernamentali din domeniul securităţii – ministerul apărării, agenţii de informaţii, reprezentanţi ai forţelor armate, comisii legislative – şi, n ultima vreme, şi cu ministere care nainte nu erau asociate cu sectorul de securitate, precum agricultura, transporturile, sănătatea, imigraţia şi organismele de conducere din domeniul financiar.     Comisia poate avea consultări şi cu actori neguvernamentali, precum partidele politice, mijloacele de informare n masă, societatea civilă şi mediile academice. Uneori, aceste grupuri oferă doar comentarii, dar, n multe cazuri, comisia ncearcă să sintetizeze diferitele puncte de vedere prezentate ntr-o concepţie unitară privind securitatea statului. Cu ct participanţii la formularea politicii de securitate naţională sunt mai numeroşi, cu att asumarea acestei politici este mai amplă şi, ca atare, punerea n aplicare este mai eficientă. n Elveţia s-a recurs la o abordare n doua etape pentru elaborarea ultimei politici de securitate naţională: mai nti s-a organizat o amplă consultare a tuturor factorilor socio-politici, n urma căreia a fost redactat şi naintat guvernului un raport cu caracter neangajant, cuprinznd sugestii pentru politica de securitate naţională; apoi, un organism guvernamental a redactat un raport propriu, lund n considerare conţinutul primului raport.
Reconcilierea se realizează prin reunirea contribuţiilor diferiţilor actori implicaţi n sectorul de securitate n faza de redactare şi prin difuzarea proiectelor iniţiale ale legislaţiei ncă din această fază, fie intern sau public, fie n ambele moduri simultan.
Aprobarea de către legislativ sau executiv poate fi necesară. Dacă procesul de revizuire a fost iniţiat de către executiv, este puţin probabil că va avea nevoie de aprobarea legislativului, dar executivul poate opta pentru prezentarea politicii de securitate naţională legislativului ţării respective, pentru a fi sigur că documentul va fi susţinut. Unele parlamente pot doar lua notă de politica de securitate naţională, aşa cum se ntmpla n Elveţia, altele pot avea dreptul de a opera modificări substanţiale ale textului.

5. Aspectele generale privind elaborarea politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională trebuie să realizeze un echilibru ntre deschidere şi secretizare. Unele ţări ncearcă să evite această problemă folosind termeni vagi (aşa-zisa „ambiguitate strategica”), dar consecinţa poate fi diminuarea eficacităţii documentului. n alte ţări există att versiuni publice ct şi versiuni secretizate ale Strategiei naţionale de securitate.
Totuşi, dacă politica de securitate naţională face obiectul unei dezbateri publice, conţinutul său va reflecta probabil obiectivele generale de securitate naţională, iar punerea n practică a acestora va fi abordată n doctrinele subsumate sau alte mecanisme de planificare.
Uneori există un conflict ntre necesitatea de a menţine libertatea de acţiune şi limitările impuse acţiunii conducătorilor. Din acest motiv, n politica de securitate naţională multe ţări preferă să se refere la probleme anume, mai degrabă dect la ţări anume, deşi, n cazul n care politica de securitate naţională are menirea de a trimite un semnal clar unei alte puteri, aceasta poate fi numită.
Necesitatea de a proceda la revizuirea politicii de securitate naţională trebuie evaluată n funcţie de costuri, att umane ct şi materiale. ntr-adevăr, revizuirile sunt necesare atunci cnd se produc schimbări semnificative ale mediului de securitate sau cnd se apreciază că politica de securitate nu mai este adecvată. Totuşi, dacă sunt făcute prea frecvent, pot solicita excesiv resursele, mai ales pentru că o bună politică de securitate naţională necesită participarea acelor autorităţi care sunt angajate n aplicarea politicii.
Politica de securitate naţională trebuie să realizeze un echilibru ntre dezbaterea publică şi contribuţia experţilor. Dezbaterea publică poate asigura aderenţa la politica de securitate naţională iar dacă aceasta este percepută ca expresia a unor interese politice, eficienţa ei va avea de suferit.
Pentru ca o politică de securitate naţională să fie eficientă/viabilă este necesar să se răspundă la o serie de ntrebări, printre care:
- Cnd ar trebui iniţiată revizuirea?
- Ce actori ar trebui să participe la procesul de revizuire?
- Există o organizaţie coordonatoare independentă care ncurajează şi compilează contribuţiile diferitelor grupuri de lucru privind politica de securitate naţională?
- Cum este definită securitatea naţională?
- Care sunt problemele cu care se confruntă n prezent securitatea naţională şi cele cu care se va confrunta probabil pe viitor?
- De ce instrumente dispune securitatea naţională şi ce instrumente noi vor mai fi necesare?
- Cum este tratata n cadrul politicii de securitate naţională problema echilibrului ntre transparenţa şi nevoia de a păstra confidenţialitatea n domenii vitale pentru securitatea naţională?
- A fost constituit un organism de monitorizare pentru revizuirea politicii de securitate naţională? Este acesta un organism reprezentativ şi cuprinzător?
- Ce măsuri ar trebui luate pentru a face cunoscută politica de securitate naţională şi a informa publicul despre conţinutul său?
De asemenea, politica de securitate este viabilă numai dacă constituie expresia conjugată a intereselor colective şi individuale. Sunt relevante sunt următoarele categorii de interes:
- interesul general - ca ansamblu de interese comune oamenilor, ca fiinţă socială şi ca cetăţeni;
- interesul legitim - cu referire la persoanele fizice sau juridice, recunoscut şi ocrotit de lege;
- interesul public - construit din ansamblul intereselor care afectează societatea n ntregime, spre deosebire de interesele private;
- interesul politic - exprimat n beneficiul sau avantajul de natură să motiveze acţiuni la nivel naţional, de partid sau de grup social, sub formă de cereri ale sistemului politic sau n raport cu acesta;
- interesul profesional - ce ţine de profesiunea cetăţenilor, de locul lor n diviziunea muncii.
Pe cale de consecinţă politica de securitate nu trebuie să fie o politică secretă, elaborată n comisii restrnse, care iau decizii n spatele uşilor nchise, nu trebuie scoasă de sub controlul publicului şi nici ferită de publicitate.

6. Punerea n aplicare a politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională devine element de susţinere a politicii de securitate zonale, regionale n contextul n care statul naţional aderă la alianţe politico-militare sau se asociază cu alte state democratice şi suverane. n acest context, politica de securitate naţională este subsumată nevoii de menţinere a integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei sale, asigurării unei dezvoltări economice, politice şi sociale a naţiunii pe care o gestionează şi participării la asigurarea securităţii şi stabilităţii n zona de interes strategic.
Politica de securitate naţională nu oferă dect rareori soluţii pentru probleme de securitate bine precizate, deoarece acest document nu este rigid sau ndeajuns de detaliat ca să se refere la orice circumstanţă. Prin urmare, după obţinerea aprobării, fiecare actor din domeniul securităţii este răspunzător pentru punerea n aplicare a politicii de securitate naţională, ceea ce va implica probabil evaluări amănunţite ale capacităţilor şi revizuiri ale politicii n fiecare instituţie.
Acestea pot recomanda următoarele schimbări structurale:
Adaptarea instrumentelor de politică existente. Această măsură poate avea consecinţe asupra ncadrării personalului, distribuţiei geografice a resurselor, politicilor de achiziţii şi a multor altor instrumente. Orice politici subordonate, cum ar fi apărarea naţională sau strategiile militare, ar trebui modificate pentru a corespunde politicii de securitate naţională.
Crearea de noi instrumente de politică. n această categorie pot intra comisiile de control, grupurile de lucru interdepartamentale şi alte mecanisme.
La nivel naţional, aplicarea politicii de securitate naţională poate fi susţinută prin crearea unor grupuri permanente care să supravegheze modul n care este pusă n practică politica naţională de securitate, deşi unii pot considera că acesta diminuează eficienţa deciziei n domeniul securităţii. Aceste grupuri evaluează politica de securitate naţională ţinnd seama de capacităţile actuale şi de riscurile estimate. n unele ţări această sarcină revine unui organism instituţionalizat ca, de exemplu, Consiliul Securităţii Naţionale; n altele sunt stipulate reuniuni regulate ale unui grup interdepartamental ad-hoc de revizuire. Compoziţia organelor de monitorizare şi activitatea acestora ar trebui să urmărească aceleaşi principii de reprezentativitate, transparenţă, dialog şi consens care sunt valabile pentru comisiile de revizuire a politicii de securitate naţională.
Unele organisme de monitorizare pot propune executivului revizuirea politicii de securitate naţională atunci cnd apreciază că aceasta este necesară.
Gestionarea (guvernarea) unei naţiunii n condiţii de securitate se exercită prin instrumentele guvernării numite instituţii naţionale sau instituţii sociale, capabile să ntreţină şi să apere libertatea individuală şi comunitară.
Pentru asigurarea securităţii naţionale statul este obligat să gestioneze sursele de insecuritate, respectiv ameninţările (pericole) convenţionale, violenţa socio-politică şi agresiunile politico-militare ale centrelor de putere. n acest sens, acesta şi adaptează capacităţile de cunoaştere şi de acţiune, identifică răspunsuri de prevenire şi contracarare şi acţionează eficient pentru asigurarea stării de securitate a naţiunii n consonanţă cu valorile, interesele şi necesităţile de securitate protejate, apărate şi promovate.
Cunoaşterea şi prevenirea ameninţărilor (pericolelor) sunt realizate de către organizaţii specializate (numite generic servicii de informaţii şi securitate), printr-o acţiune specializată şi permanentă. De aceea, fiecare stat şi construieşte capacităţi (organizaţii) informaţionale, capabile să utilizeze informaţia pentru securitate, pentru a face faţă presiunilor expansioniste (de acaparare) ale centrelor de putere sau ale celor distructiviste (de fărmiţare) ale construcţiilor mecanice de tipul feudelor.
Organizaţiile/structurile cu funcţii de cunoaştere şi prevenire a ameninţărilor (pericolelor) desfăşoară acţiuni specifice căutării, culegerii, procesării şi punerii la dispoziţia autorităţilor publice naţionale, n cadrul aşa-numitului „front secret” sau „război secret”, cu caracter ofensiv-defensiv, a informaţiilor necesare luării deciziilor pentru ntreţinerea stării de securitate.
Totodată apărarea naţiunii n faţa agresiunilor politico-militare ale centrelor de putere revine instituţiilor naţionale cu funcţii explicite, numite generic forţe armate. Naţiunile nu dezvoltă tendinţe agresive, expansioniste, nsă au fost mereu obligate să se apere mpotriva agresiunilor politico-militare ale unor centre de putere, declanşate cu scopul declarat sau ascuns de a controla şi a-şi nsuşi resursele naţiunilor.
Organizaţiile cu funcţii de apărare au rolul de a identifica, preveni şi respinge agresiunile (pericolele) politico-militare iniţiate şi declanşate de entităţi cu tendinţe revizioniste, separatiste sau intervenţioniste, prin care acestea atentează la suveranitatea, integritatea şi unitatea naţiunii. Aceasta explică de ce fiecare naţiune este preocupată şi interesată să asigure funcţionalitatea propriilor organizaţii cu funcţii de apărare, conform unor reguli etice elaborate, promovate şi respectate judicios, care să le menţină şi să le dezvolte spiritul naţional şi ataşamentul faţă de valorile şi interesele sale.
Organizaţiile cu funcţii de apărare asigură starea de securitate a unei naţiunii chiar n condiţiile n care s-au produs agresiuni politico-militare, dacă sunt capabile să refacă sentimentul de ncredere n alungarea agresorului şi eliberarea teritoriului naţional cotropit de acesta. n astfel de situaţii critice, n jurul lor se mobilizează resursele informaţionale, energetice şi umane necesare renaşterii spiritualităţii şi refacerii statale. De aceea, organizaţiile cu funcţii de apărare sunt indispensabile pentru orice naţiune, fiind explicabilă tendinţa construcţiilor mecanice de a le distruge.
Trebuie remarcat că principalul beneficiar al politicii de securitate naţională este cetăţeanul. n această calitate, de cetăţean, orice persoană care este membru nativ sau naturalizat al statului, se bucură de drepturi civile şi politice, de privilegiile şi protecţia acordate de legile statului.
n raporturile dintre stat şi cetăţean sunt definitorii drepturile fundamentale, definite ca drepturi subiective aparţinnd cetăţenilor. Acestea sunt esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. Prin guvernare, statul naţional asigură bunul mers al treburilor publice şi ntreţine raporturile politico-juridice formalizate şi relaţiile de comunicare ntre stat şi cetăţean. Pe acest fundament se construieşte capacitatea de administrare a treburilor publice, ntruct defineşte dispoziţia de ceea ce trebuie nfăptuit pentru stat, pentru oameni, n ultimă instanţă. Pe acest fundament sunt construite libertăţile cetăţeneşti, adică posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. Acestea garantează inviolabilitatea persoanei (libertate individuală), dreptul oricărui cetăţean de a avea o opinie proprie n orice domeniu de activitate (libertate de conştiinţă), dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii (libertatea de gndire sau libertatea cuvntului), libertatea presei, libertatea politică, libertatea de acţiune.

7. Principiile şi funcţiile unei politici de securitate naţională eficiente şi democratice

Comisia sau organismul nsărcinat cu elaborarea politicii de securitate naţională trebuie să respecte următoarele principii:
a) reprezentativitate şi receptivitate – constă n formularea politicii cu o ct mai largă participare; aceasta asigură cea mai bună cale de a aborda din toate punctele de vedere preocupările de securitate ale partenerilor statali şi de a pune de acord aceste preocupări cu mijloacele şi capacităţile disponibile; politica de securitate naţională trebuie să includă şi contribuţii de la partenerii neguvernamentali şi să răspundă preocupărilor acestora;
b) dialog şi consens – dialogul şi căutarea consensului sunt esenţiale pentru elaborarea unei politici de securitate naţională care să se bucure de o largă susţinere şi să fie eficient aplicată;
c) analizarea tuturor ameninţărilor – constă n luarea n considerare a unei game largi de ameninţări, provocări şi schimbări – ameninţările economice şi sociale, pandemiile şi dezastrele naturale şi accidentale, ameninţările de natură ecologică, conflictele interstatale, conflictele interne, terorismul, traficul de droguri, armele de distrugere n masă şi crima transnaţională;
d) evaluarea corecta a mijloacelor – politica de securitate naţională trebuie să evalueze atribuţiile diverselor organisme guvernamentale n raport cu ameninţările identificate, precum şi politicile curente privind probleme ca alianţele, folosirea forţei militare, proliferarea armelor de distrugere n masă, expansiunea crimei organizate şi rolul democraţiei şi dezvoltării economice n concepţia despre securitate a ţării;
e) transparenţa – dacă se asigură transparenţa n procesul de elaborare a politicii de securitate naţională, interesele particulare, cum ar fi cele ale unor ministere sau organisme individuale, nu pot fi predominante n forma finală a documentului;
f) monitorizarea sistematică şi evaluarea ameninţărilor – compatibilitatea ntre politica de securitate naţională existentă şi contextul naţional şi internaţional n evoluţie trebuie să fie constant monitorizată de un grup cu caracter permanent. Organele de monitorizare ar trebui să respecte aceleaşi principii ca şi comisiile de revizuire;
g) considerente internaţionale – nici un stat nu poate formula o politică de securitate pur naţională, de vreme ce acesta nu trăieşte izolat; faptul că un stat este membru al unor organizaţii sau grupări multinaţionale care se ocupă de probleme economice sau de securitate va influenţa modul n care este formulată politica de securitate naţională;
h) respectarea dreptului internaţional – politica de securitate naţională trebuie să ia n considerare prevederile acelor instrumente legale internaţionale la care aderă statul, ca şi dreptul cutumiar cu valoare obligatorie generală.
n toate sistemele de reprezentare, sarcina elaborării politicii de securitate revine puterii executive (guvernului). Pentru a fi eficientă, politica de securitate a unui „actor” trebuie să ndeplinească, pe fond, următoarele funcţii: de investigare (analiză) a mediului de securitate; de previziune asupra riscurilor şi ameninţărilor; de evaluare a oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune; de promovare a imaginii organizaţiilor/instituţiilor de securitate; de control asupra proceselor perverse ale mediului de securitate. Toate acestea sunt subsumate luării deciziei politice n materia construirii, asigurării şi prezervării propriei securităţii, fiind constituite n aşa-zisa strategie a activităţii manageriale.
Investigarea (analiza) mediului de securitate constituie cerinţa fundamentală pentru interpretarea corectă proceselor care definesc situaţia de securitatea fiecărui actor, precum şi raporturile dintre actorii mediului de securitate. Această funcţie obligă orice actor politic să investigheze şi să analizeze mediul de securitate n care fiinţează şi se afirmă, cu cele două niveluri ale sale: simbolic şi fizic.
Previziunea asupra riscurilor şi ameninţărilor reprezintă un proces complex şi dinamic, o atitudine şi un mod specific de a gndi şi de a acţiona al actorului politic, materializate n acţiuni metodic efectuate n scopul determinării tendinţelor de evoluţie ale mediului de securitate n sensul dorit, anticipării evoluţiei propriului sistem de securitate şi pregătirii soluţiilor dezirabile. Previziunea se bazează pe valoarea integrală, sigură şi precisă a informaţiilor de care dispune actorul politic, pe cunoaşterea principiilor generale, aplicabile tuturor sistemelor sociale şi pe calităţile personale ale resurselor de securitate pe care le utilizează.
n procesul de analiză o atenţie deosebită se acordă previziunii producerii următoarelor riscuri şi ameninţări: terorismul internaţional (care ameninţă deschiderea şi toleranţa specifice societăţilor democratice); proliferarea armelor de distrugere n masă (care pot provoca pierderi ce pot fi echivalate cu pierderile provocate de cele două războaie mondiale); existenţa unor structuri statale slabe n unele părţi ale globului (care generează, de regulă, conflicte civile, acces la arme a unor entităţi nonstatale, precum şi ntărirea poziţiilor crimei organizate); conflictele regionale (care subminează fundamentele securităţii creează condiţii pentru terorism, crimă organizată şi proliferarea armelor de distrugere n masă); amplificarea crimei organizate transfrontalieră (care ameninţă statele democratice prin traficul de droguri sau de fiinţe umane, imigraţia ilegală, traficul ilegal de arme mici etc. şi ntreţine legăturile cu terorismul internaţional).
Evaluarea oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune ntr-un mediu de securitate definit se realizează, de regulă, prin prisma interesului naţional, echivalat cu interesul de stat. Obiectivele proclamate sunt, de regulă, securitatea şi prosperitatea, nsă n spatele gndirii şi acţiunii gestionare se ascund interese politice.
Promovarea imaginii organizaţiilor/instituţiilor de securitate se realizează prin alocarea de resurse (informaţionale, energetice şi umane), ca o cerinţă fundamentală pentru operaţionalizarea unei politici de securitate. Fiecare actor politic ce-şi fundamentează propria politică de securitate, trebuie să se gndească resursele acesteia.
Controlul asupra proceselor perverse ale mediului de securitate exprimă viabilitatea unei politici de securitate. Acesta cuprinde activităţile de monitorizare şi evaluare, permanente şi complete, ale modalităţilor de ndeplinire a obiectivelor, strategiilor şi planurilor de acţiune stabilite n domeniul gestionării resurselor pentru securitate. Funcţia de control ncheie ciclul managerial susţinut de funcţiile unei politici de securitate, contribuind la ntregirea şi confirmarea autorităţii organizaţiilor/ instituţiilor abilitate şi la luarea deciziei (hotărrii) politice n materie de securitate.

8. Romniei, ca stat membru al Uniunii Europene şi politica n materie de securitate naţională

Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce n ce mai complexă şi adesea periculoasă, faţă de care cetăţenii romni devin tot mai conştienţi. Creşterea terorismului şi ameninţarea cu propagarea rapidă a diverse maladii infecţioase la scară planetară sunt o provocare pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de securitate care joacă un rol primordial n calitatea vieţii. Romnii nţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că ameninţările securităţii individuale şi ale securităţii publice nu sunt singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea, Romnia, n materie de securitate, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte state ale lumii. Este vorba de terorismul internaţional, de proliferarea armelor de distrugere n masă, de criminalitatea organizată, de traficul de armament, de droguri, de fiinţe umane etc.
Pentru a răspunde acestor provocări, Romnia duce o politică de securitate naţională adecvată, n sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru strategic şi un plan de acţiune pentru ca guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente şi viitoare.
Politica de securitate naţională a Romniei este stipulată cu claritate n Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, unde se arată că „Asigurarea securităţii naţionale a Romniei reprezintă un proces continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului”.
Pornind de aici se poate afirma că politica de securitate naţională este axată pe trei interese fundamentale n materie de securitate.
n primul rnd, este vorba de protejarea Romniei şi a romnilor (n ţară şi n străinătate). n timp ce ameninţările cărora este expusă ţara noastră evoluează, interesele noastre n materie de securitate persistă. Interesul primordial al ţării noastre n materie de securitate naţională este să se protejeze pe sine şi pe cetăţenii săi, acasă şi n străinătate. n acest scop, guvernul trebuie să protejeze nu doar securitatea fizică a romnilor, ci şi valorile lor fundamentale şi principalele instituţii ale statului.
n plus, guvernul are responsabilitatea de a apăra ţara mpotriva ameninţărilor la adresa suveranităţii sale, ce merg de la intrarea ilegală pnă la incursiunile n apele noastre teritoriale.
De altfel, guvernul are obligaţia să ofere ajutor romnilor ce muncesc n afara ţării sau călătoresc n străinătate. n plus, prezenţa internaţională a Romniei poate face ca teritoriul său să fie o ţintă, de exemplu, pentru organizaţiile teroriste. Prin urmare, este imperativ ca instituţiile abilitate ale statului să ia măsuri de securitate eficace pentru a proteja cetăţenii romni aflaţi n străinătate att n misiuni oficiale (diplomaţi, militari etc.), ct şi la muncă sau n excursii.
Al doilea interes al Romniei n materie de securitate este de a se asigura că ţara nu reprezintă o sursă de ameninţări ce vizează pe aliaţii săi. De altfel, Romnia este percepută, acum, de aliaţii săi, dar şi de celelalte state, nu ca un consumator, ci ca un generator de securitate n regiune şi n lume.
Datorită relaţiilor de interdependenţă ce caracterizează lumea contemporană, este imposibil ca ţara noastră să se pună la adăpost de riscurile şi ameninţările de securitate. Evenimentele petrecute n lume n ultimii ani, la adresa securităţii naţionale, regionale şi internaţionale au demonstrat că orice stat al lumii poate deveni ţinta unor ameninţări de securitate. De aici, necesitatea colaborării statelor pentru a lupta concertat mpotriva acestor ameninţări.
Cel de-al treilea interes de securitate al Romniei priveşte contribuţia ţării noastre la securitatea internaţională. Romnia contribuie la securitatea internaţională, chiar atunci cnd interesele noastre n materie de securitate nu sunt direct afectate. Ca urmare a evoluţiei mediului internaţional de securitate, numărul ameninţărilor externe ce ar putea avea o incidenţă asupra securităţii naţionale a Romniei a crescut totuşi. Datorită dublului său statut – membru NATO şi UE -, Romnia este implicată n activităţi de combatere a terorismului internaţional, a crimei organizate, a traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricnd ţinta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri de ameninţări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să-şi asigure att instrumentele proprii de răspuns la aceste ameninţări, ct şi cele obţinute prin apelul la structuri regionale (de exemplu, ale UE) şi internaţionale (de exemplu ale NATO).
La baza acestor interese stau valorile pe care Romnia şi cetăţenii săi le promovează att pe plan intern, ct şi extern, ntruct nu există un conflict ntre aceste valori şi angajamentele privind securitatea naţională. Romnia, ca stat membru al Uniunii Europene, manifestă un ataşament profund faţă de democraţie, de primordialitatea dreptului, a respectului drepturilor persoanei şi al pluralismului. Modul nostru de viaţă este bazat pe deschiderea la nou, la inovaţii şi la acceptarea opiniilor celorlalţi, precum şi pe respingerea absolută a intoleranţei, a extremismului religios şi a violenţei. Desigur, pe plan intern, Romnia nu se confruntă cu manifestări ale extremismului religios sau cu violenţa unor grupuri etnice faţă de altele. Totuşi, unele ncercări de separare a unor zone pe criterii etnice sunt, dacă se iau n calcul manifestările etnicilor maghiari de a obţine autonomia teritoriilor n care ei formează populaţia majoritară.
Securitatea naţională are ca scop să prentmpine ameninţările ce riscă să mineze securitatea statului sau a societăţii. Aceste ameninţări, n general, pot fi ndepărtate, printr-o acţiune concertată a instituţiilor competente ale statului, pentru că indivizii şi colectivităţile nu au capacitatea de a le face faţă prin propriile mijloace. Totodată, securitatea naţională este strns legată de securitatea personală şi de securitatea internaţională. Dacă cele mai multe infracţiuni criminale, de exemplu, sunt susceptibile să ameninţe securitatea personală, ele nu au, n general, aceeaşi capacitate pe care o are terorismul sau formele criminalităţii organizate de a mina securitatea statului sau a societăţii.
Mediul de securitate este afectat de un larg evantai de ameninţări interdependente. Un număr crescnd de ameninţări la adresa securităţii internaţionale au o incidenţă directă asupra securităţii naţionale a Romniei. Răspunsul dat diferă de tipul de ameninţare. Ameninţările complexe la care suntem expuşi evoluează fără ncetare. Sistemul pe care-l punem la punct trebuie să fie n măsură să reacţioneze de o manieră proporţională cu ameninţările actuale, fiind, totodată, capabil să se adapteze rapid la noile tipuri de ameninţări. ntărirea securităţii noastre este, n definitiv, legată de gestionarea şi de reducerea riscurilor de securitate. Aceasta se face att prin eforturi proprii, ct şi prin colaborare externă cu alte state şi organizaţii regionale şi internaţionale.
Politica de securitate naţională a Romniei, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi, n acelaşi timp de membru al NATO, este parte integrantă a politicii de securitate a Europei, mai exact Politica Externă de Securitate Comună.
n legătură cu aceste aspecte Carta albă a securităţii şi apărării naţionale prevede: „Securitatea Romniei ca stat european nu poate fi definită şi promovată dect n interiorul NATO şi UE şi n funcţie de politicile specifice ale celor două organizaţii, iar această premisă a fost şi este aplicată nainte de obţinerea calităţii de membru cu drepturi depline al celor doua organizaţii. De asemenea, rolul Romniei n plan global este circumscris noului statut de membru NATO, precum şi unor angajamente şi politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalităţi comune de acţiune şi promovare a unor interese de securitate mutual mpărtăşite. Nu n ultimul rnd, activarea şi dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare n domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susţinerea politicilor naţionale ntr-un cadru conjugat de acţiune. Astfel, securitatea naţională a Romniei se defineşte la intersecţia dintre supranaţionalitate, multinaţionalitate şi regionalitate, n aceeaşi măsură n care reprezintă o sumă a aspectelor şi proceselor interne statului şi societăţii romneşti.
Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substanţa acestuia fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerinţe, valori şi necesităţi naţionale şi internaţionale. De aceea, procesul nu va fi ncheiat o dată cu integrarea Romniei n NATO şi UE, ci va continua la alţi parametri n interiorul acestor organizaţii”.
ntre Politica de securitate naţională a Romniei, ca stat membru al Uniunii Europene/UE şi al NATO, şi Politica Externă de Securitate Comună există raporturi ce trebuie analizate pe două niveluri: general şi particular.
Nivelul general, se impune a fi descris şi analizat din perspectiva obiectivelor şi scopurilor urmărite de cele două.
Politica Externă de Securitate Comună serveşte punerii n practică a rolului politic mult mai activ al UE pe scena mondială n domeniul prevenirii şi soluţionării crizelor şi conflictelor ce se pot produce n afara frontierelor sale. Politica Externă de Securitate Comună este constituită pentru a pune de acord statutul economic deosebit de nalt al UE cu statutul său de actor politic internaţional.
Practic, Uniunea Europeană şi face auzit glasul n materie de securitate şi apărare ndeosebi prin intermediul instrumentelor aşa-zis „clasice” - economice şi diplomatice. Dar lumea secolului XXI este din ce n ce mai complexă, interdependentă şi dinamică sub impactul a două mari procese: globalizarea şi integrarea regională. Prin urmare, soluţionarea crizelor şi conflictelor nu se mai poate face doar prin mijloace economice şi diplomatice, este tot mai mult nevoie de un instrument militar apt să intervină prompt acolo unde este necesar pentru a preveni crizele şi conflictele, a asigura pacea şi stabilitatea, pe propriul continent, dar şi n lume. n plus, ameninţările de securitate asimetrice solicită un răspuns adecvat din partea statelor, a organizaţiilor regionale şi internaţionale care şi asumă responsabilităţi n acest domeniu. n acest context la nivelul UE a fost necesară elaborarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare este chemată să contribuie la definirea clară şi concretă a statutului şi rolului de actor politic mondial al UE. Totuşi, se cuvin făcute cteva menţiuni: Politica Europeană de Securitate şi Apărare exclude orice formă de apărare teritorială. Prin urmare, chiar dacă există acorduri bilaterale ntre statele membre ale Uniunii, ele nu au nimic comun cu Politica Europeană de Securitate şi Apărare. Ele se referă la asistenţa şi sprijinul militar mutual pe care respectivele ţări şi le acordă n cazul unui atac militar extern asupra teritoriului lor naţional. Altfel spus, fiecare stat naţional trebuie să se ocupe direct de apărarea sa, fie n mod individual, fie ntr-o manieră colectivă, adică prin intermediul calităţii de membru al unei organizaţii politico-militare; Politica Europeană de Securitate şi Apărare are ca obiectiv esenţial promovarea intereselor de securitate şi apărare ale Uniunii Europene ca entitate, şi nu ale unui stat membru sau ale altuia. De altfel, Constituţia Europeană are articole ce stipulează expres rolul Uniunii n materie de politică externă şi de securitate comună şi defineşte foarte clar competenţa Uniunii n materie de Politică Externă şi Securitate Comună, indicnd că sunt acoperite toate domeniile politicii externe, ca şi ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv pregătirea progresivă a unei politici de apărare comună ce poate duce la apărarea comună/colectivă. Totodată, este prevăzut expres că „Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii ntr-un spirit de loialitate şi solidaritate mutuală şi respectă acţiunea Uniunii n acest domeniu. Ele se abţin de la orice acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibile de a-i afecta eficacitatea”. Prin urmare, aceste prevederi ca şi altele din conţinutul Constituţiei Europene sunt foarte explicite n ceea ce priveşte statutul şi rolul Uniunii n materie de securitate a sa şi a statelor membre.
n acelaşi timp, Politica Europeană de Securitate şi Apărare poate nsemna o specializare pe funcţii militare. Aceasta se traduce printr-o contribuţie diferită a statelor membre la constituirea Politicii Europene de Securitate şi Apărare, desigur n raport cu potenţialul lor economic, mărimea populaţiei şi evident forţa militară de care dispun. De altfel, fiecare stat membru şi anunţă disponibilitatea n ceea ce priveşte contribuţia cu resurse umane, materiale şi financiare la constituirea Politicii Europene de Securitate şi Apărare; Politica Europeană de Securitate şi Apărare nu este sinonimă cu crearea unei forţe armate distincte a Uniunii Europene. Desigur, există organe de conducere şi planificare militare la nivelul Uniunii, dar nu şi o armată proprie. Structurile militare ce vor executa misiuni potrivit Tratatului Petersberg şi a Constituţiei pentru Europa provin din statele membre ale Uniunii. Comitetul politic şi de securitate (COPS), Comitetul militar al UE (CMUE) şi statul major militar al UE (StMUE). De fapt, punerea n practică a PESA se face cu ajutorul unor actori şi instrumente ale Politicii Europene de Securitate Comună; la aceste misiuni de gestionare a crizelor civile şi militare se adaugă componenta prevenirii conflictelor a Politicii Europene de Securitate şi Apărare. n acest scop, există capacităţi militare şi civile pe care Uniunea Europeană le foloseşte la nevoie n exercitarea rolului său de actor mondial, ce şi-a asumat responsabilităţi noi n materie de securitate, menţinerea şi/sau restabilirea păcii pe continent sau oriunde n lume.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a promova şi apăra interesele generale n materie de securitate ale Uniunii Europene ca entitate economică, socială şi politică. Prin aceasta, desigur, are loc şi o promovare a intereselor de securitate ale statelor membre, cu att mai mult cu ct o serie de măsuri privind securitatea europeană se iau prin consens de către acestea.
Prin urmare, se poate afirma că Politica Europeană de Securitate şi Apărare, la nivel general, reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor membre ale Uniunii. Dar, există şi interese naţionale n materie de securitate, care pot avea şi alt cadru de manifestare dect cel oferit de Uniune prin intermediul Politicii Europene de Securitate şi Apărare. Astfel, statele membre ale Uniunii au relaţii diverse şi cu alte state şi organizaţii regionale şi internaţionale, n mod individual, ceea ce se poate exprima prin interese comune ntr-un anumit domeniu şi spaţiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relaţii economice cu China sau altă ţară, dar şi un stat membru poate avea raporturi economice şi de altă natură cu acelaşi stat, ca şi Uniunea. De aici, necesitatea promovării intereselor naţionale de securitate şi ntr-un cadru bilateral.
La nivel particular, adică al fiecărui stat membru, interesele naţionale de securitate se apără şi promovează de către fiecare ţară n parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacităţi militare şi civile adecvate obiectivelor şi scopurilor n materie de securitate pe care şi le propune. Aceasta ntruct fiecare stat membru are şi o politică proprie de securitate şi apărare naţională pe care o promovează şi prin alte mijloace şi n alt cadru dect cel oferit de Uniunea Europeană.
Interesele naţionale n materie de securitate au elemente comune tuturor statelor membre, dar şi componente diferenţiate, specifice fiecărei ţări din UE.

*
*         *

Concluzii

Uniunea Europeană este o entitate deosebită ce joacă un nsemnat rol pe scena lumii. Dimensiunile economică şi diplomatică sunt foarte bine definite, spre deosebire de cea militară, n prezent n curs de formare. Este vorba, desigur, de Politica Europeană de Securitate şi Apărare, ca element structural al celui de-al doilea pilon al Uniunii Europene, adică Politica Externă şi de Securitate Comună.
Există cadrul instituţional adecvat promovării şi dezvoltării Politicii Europene de Securitate şi Apărare. n continuare se impune doar transpunerea n practică a prevederilor tratatelor semnate de către statele membre ale Uniunii.
Romnia, ca stat membru al Uniunii beneficiază de avantajele oferite de aceasta n materie de securitate, dar şi asumă şi noi responsabilităţi la nivel continental, şi nu numai.
Responsabilităţile noi, n materie de securitate şi apărare, pe care şi le asumă voluntar Uniunea Europeană vor duce la creşterea rolului acesteia de actor politic mondial. Implicarea activă a UE n prevenirea şi soluţionarea crizelor şi conflictelor, precum şi n promovarea democraţiei şi prosperităţii şi dincolo de frontierele sale devin tot mai mult o realitate. Uniunea Europeană ntreţine relaţii comerciale, culturale, politice şi diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care i mpărtăşesc valorile şi principiile, se manifestă tot mai activ n domeniul prevenirii şi rezolvării crizelor şi conflictelor de pe continent şi din lume. PESA este instrumentul care i permite un asemenea comportament internaţional.
Avnd n vedere statutul ţării noastre, de membru al UE şi responsabilităţile ce decurg de aici n domeniul asigurării securităţii interne şi internaţionale, se impun a fi adoptate o serie măsuri. După opinia noastră, prioritară ar fi o sporire a operaţionalizării structurilor de reacţie la crize, pentru a acţiona rapid şi mai eficace n contextul Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi al responsabilităţilor naţionale interne, o consolidare a laturii materiale a gestionării crizelor şi dezastrelor, precum şi o mbunătăţire a sistemului naţional de protecţie şi avertizare a populaţiei asupra iminenţei producerii unor situaţii de criză.





BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ


1.    Constituţia Romniei, 1991, cu modificările şi completările ulterioare – republicată n 2003.
2.    Preşedinţia Romniei, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti, 2007.
3.    Guvernul Romniei, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.
4.    *** Trait tablissant une Constitution pour l'Europe, http://europa.eu.int/ constitution/download/print-fr.pdf, art.I-16 şi art. III-294.
5.    Werner Bauwens şi Luc Reychler, Arta prevenirii conflictelor, traducere: Anda Filip şi Mirela Hagiopol, Bucureşti, 1996.
6.    Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gndirea politică, spaţiul şi teritoriul n secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
7.    *** Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english.
8.    *** Analiza securităţii internaţionale, n http://www. studiidesecuritate.ro
9.    *** www.globalsecurity.org
10.    Alvin şi Heidi Toffler,  Război şi antirăzboi – supravieţuirea n zorii secolului XXI, Editura Antet, Bucureşti, 2002.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica