referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Ion Neculce

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Memorialistica este genul de scrieri care cuprinde memorii. Aşadar, memoriile sunt scrieri care înregistrează o experienţă proprie, acţiunile trăite de autorul însuşi. Însă cronica memorialistică nu cuprinde numai întîmplări la care autorul este martorul timpului său, ci şi experienţa altora. Scriitorii memorialişti îmbină frumos plăcerea de a povesti cu cea de a-şi aminti faptele relatate...

Varianta Printabila 


1  
Capitolul I     Trăsăturile definitorii ale operei memorialiste

        Memorialistica este genul de scrieri care cuprinde memorii. Aşadar, memoriile sunt scrieri care nregistrează o experienţă proprie, acţiunile trăite de autorul nsuşi. nsă cronica memorialistică nu cuprinde numai ntmplări la care autorul este martorul timpului său, ci şi experienţa altora.
        Scriitorii memorialişti mbină frumos plăcerea de a povesti cu cea de a-şi aminti faptele relatate.
Memorialiştii susţin theoretic superioritatea povestirii văzute direct faţă de aceea a faptelor auzite de la alţii.
Cronicarii noştri au scris despre evenimentele desfăşurate sub ochii lor. Ei narează fapte la care au fost uneori martori oculari, actori sau simpli spectatori, transcriind verosimil, faptul trăit.
G. G. Ursu stabileşte principiul conform căruia rezultă că sfera memorialistică nu conţine compilaţia din alţi autori, fără experienţă directă, (gen cronica lui Grigore Ureche) nici informaţia din tradiţia populară nvăluită n miraculos.
Criticii literari s-au referit deseori asupra faptului că Grigore Ureche, avnd darul cercetării morale nu ne-a lăsat memorii, ca şi urmaşii săi şi ne-a relatat foarte puţin din amintirile tatălui său şi nimic din experienţa sa directă.
D. Păcurariu afirmă că: “Memorialistica presupune o viziune mai exactă, o perspectivă veridică asupra evenimentelor evocate.”
Cronicarii noştri memorialişti au declarat superioritatea cronicarilor băştinaşi faţă de cei străini, aşa cum a făcut-o Neculce sau superioritatea simţului văzului faţă de cel al auzului ca Miron Costin.
Pentru ei evocarea evenimentelor trăite de autor nsemna o mai mare garanţie de exactitate şi adevăr. Cronicarii noştri memorialişti oscilează, nsă ntre subiectiv şi obiectiv, caracterul pasionat al operei lor reiese doar din specificul eului memorialistic, ce evocă evenimente concrete.
nsuşi Miron Costin, mai imparţial ca alţi cronicari, amestecă n aprecierea oamenilor şi evenimentelor, resentimentele familiei (exemplu: ura mpotriva lui Ştefan Tomşa – portret negru n cronică).
Nu este ntmplător faptul că Ion Neculce consacră aproape o treime din letopiseţul său domniei Cantemireştilor, cnd se ştie că el, ataşat politicii acestora, urmăreşte cu multă antipatie pe adversarii lor, n frunte cu Constantin Brncoveanu.
n cronicile – memorii se confruntă adesea datele trecutului cu cerinţele prezentului. Cronicarii reţin ceea ce pentru ei are o semnificaţie deosebită.
n momentul cnd au scris, unele lucruri au putut rămne indiferente, altele nsă, treceau pe primul plan al memoriei, faptele colorndu-se cu condiţiile prezentului.
Este evident că personalitatea lui Dimitrie Cantemir se deosebea n memoria şi conştiinţa lui Ion Neculce, n momentul cnd şi scria letopiseţul, de aceea din timpul strnsei lor colaborări.
Cronicile memorialistice reflectă, deci acest proces dinamic al memoriei.
“Cronica memorialistică poate fi artă şi document, literatură şi istorie, dar poate avea numai valoare documentar – istorică, atunci cnd nu se poate nălţa de la contingent la universal şi nu poate sugera o filosofie de viaţă” .
Cronicarii n-au fost artişti n sensul de azi al cuvntului, pentru că le-a lipsit intenţia clară de artă. Scopul lor a fost de a scrie lucrări de istorie. Valorile literare sunt remarcabile n rezultat, chiar dacă unora dintre ei le-ar fi lipsit “efortul artistic conştient”. Aceasta se explică prin faptul că unii dintre cronicarii noştri au avut calităţi care aparţin artisticului: intuiţie lucidă, adncime psihologică, fantezie originală, sensibilitate pentru expresie şi nu n ultimul rnd har dumnezeiesc.
Ca artă narativă,cronica memorialistică se impune n primul rnd prin tehnica portretului şi a personajului literar. Anume prin această trăsătură se face diferenţierea valorică dintre cronici, unele verosimile realizări artistice, altele fiind simple documente istorice. Galeria de siluete, de portrete, personaje este de o bogăţie şi varietate dintre cele mai impresionante n cronica memorialistică a lui Ion Neculce, Miron Costin etc.
Este elocventă comparaţia dintre diferiţi cronicari care, povestind despre aceleaşi evenimente la care au participat, fac portretul aceloraşi personalităţi cunoscute.
Este foarte interesantă comparaţia ntre structura portretelor la Grigore Ureche, cronicar nememorialist şi aceea a unui cronicar predominant memorialist ca Ion Neculce. Ureche face  n portretul lui Ştefan cel Mare sinteza istorică şi folclorică a nsuşirilor morale ale unui strălucit domn, Neculce resimte mult mai pregnant impresia nsuşirilor fizice a unor personalităţi pe care le-a cunoscut. E de ajuns să cităm figurile lui Constantin Cantemir, Gheorghe Duca, Dumitraşcu Cantacuzino, Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica.
Atunci cnd memorialiştii au avut posibilitatea de a cunoaşte n adncime frămntările unui personaj, mbină portretul cu analiza. Astfel, cronicarii romni au putut realiza uneori sondaje adnci n sufletul personalităţilor cunoscute.
Descrierile se remarcă prin precizie cnd au o sursă memorialistică.
“Există o tradiţie orală bazată pe informaţia din familie şi o tradiţie folclorică, a unui trecut mai ndepărtat, o transmitere din generaţie n generaţie. Tradiţia orală memorialistică are timbrul contemporanietăţii şi al autenticităţii, tradiţia folclorică se colorează cu fantezie şi se mbracă n legendă” .
E mult mai grea delimitarea dintre legendă şi memorii.
Cronicarii memorialişti reţin zvonurile publice; reproduc scrisori,discursuri şi mai ales expresii memorabile. Scriind o operă cu dublă valoare documentară, dar şi artistică, memorialiştii narează nu numai evenimente, mpinşi de resortul amintirii, ci explorează şi viaţa morală, interioară a contemporanilor.
Fluxul memoriei i face să resimtă viu impresia fizică. Valoarea artistică a cronicilor memorialistice n funcţie de talentul de evocare, de imaginaţia creatoare a autorilor. Se ntmplă că un Neculce sau Anonimul Brncovenesc au avut şi darul de povestitor artistic şi au fost, n acelaşi timp, contemporani, martori ai evenimentelor narate.
Şerban Cioculescu, scriind despre valoarea artistică a cronicii anonime Brncoveneşti, despre imaginaţia dramatică a autorului, notează:”Unui asemenea mare auditiv cum a fost Anonimul, nu-i sunt necesare nici prezenţa, nici relatarea veridică a unui martor ocular, nici reproducerea mai trzie, brodată cu amănunte. i e suficient un nucleu anecdotic, ca imaginaţia sa scenică să lucreze n voie şi mna să transcrie ceea ce i dictează auzul.”
      ,,Memorialistica, suprapusă adnc pe realitate, e viabilă pe plan artistic numai dacă reprezintă o oglindire care implică generalizarea’’
Cronica memorialistică este prima etapă a evoluţiei unei anumite literaturi memorialistice, care şi-a aflat n Ion Ghica una din culmile ei, de la Ion Neculce, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la E. Lovinescu şi N.Iorga n prima jumătate a secolului XX. Faţă de istoriografia memorialistă, memorialul lui Ion Ghica e mai aproape de artă dect de document. Ion Ghica e memorialist artist, cu o „imaginaţie arabă ”, cum spune G. Călinescu, cu o memorie vizuală şi auditivă deosebit de vie.
Momentul “Junimea” şi al marilor clasici a strnit interesul unor scriitori memorialişti. Sunt cunoscute amintirile despre “Junimea”ale lui Iacob Negruzzi, secretarul de redacţie al revistei “Convorbiri literare” şi  ale oratorului, George Panu. Memoriile lui Iacob Negruzzi sunt mai exacte, pe cnd cele ale lui George Panu sunt mai vii. Ibrăileanu spunea că amintirile lui Iacob Negruzzi n-au solicitat fantezia, ci numai memoria scriitorului.
E. Lovinescu consideră nave memorialele,totuşi rămn interesante amintirile lui Ioan Slavici despre Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc.
E.Lovinescu reprezintă un moment principal n evoluţia memorialisticii romneşti , prin efortul ncununat de succes de a elibera  memoriile, tot mai mult, de document, pentru a le include artei. Ceea ce l caracterizează pe Lovinescu este măiestria cu care zugrăveşte portretele. Ironia, fiind un element caracteristic portretului fizic din care se detaşează ce moral, sunt trăsături definitorii ale memorialisticii lovinesciene.
Un artist al memorialisticii a fost Nicolae Iorga, marele istoric nzestrat cu o memorie vastă şi un rar spirit de sinteză artistică. El concepea istoria ca o reconstituire de figuri folosite cu scopul de a renvia trecutul. A lăsat cinci volume de “Memorii”,  caracterizndu-se prin simple şi scurte notaţii zilnice, tabloul exact al primului război, patru volume de “Oameni care au fost” şi alte trei din “O viaţă de om, aşa cum a fost”, pagini memorialistice de vădită poezie, “renviind tehnica cronicii neculceiene, cu văietările şi violenţele ei biblice”, cum spune G. Călinescu.
Aşadar, s-ar părea că oricui i este dat să scrie nişte memorii. Au ncercat mulţi, dar adevărată operă memorialistică au creat doar cei care, pe lngă faptul că au relatat evenimente la care au fost martori oculari, au trăit cu toată fiinţa cele relatate.
Un lucru trăit cu intensitate, sensibilizează.
Talentul cu care au fost nzestraţi marii cronicari memorialişti, face posibil să trăim şi să simţim şi noi trecutul dureros, dar n cele din urmă glorios.
Pentru a fi integrală, cronica memorialistică trebuie să fie artă şi document, literatură şi istorie, suflet şi obiectivitate. Doar prin intermediul acestor minunate file de memorialistică mai renviem trecutul neamului romnesc.


Capitolul II     Primele ncercări de memorialistică n literatura romnă

n istovitoarea lor muncă de a se documenta şi aceasta după mărturisirea lui G. Ureche, pentru “ca să putem afla adevărul ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate” , cronicarii apelează la diferite surse de informaţie. Pe lngă izvoarele scrise sunt valorificate bogatele tradiţii istorice şi unele materiale ale trecutului – toate acestea fiind exploatate cu un descernămnt critic.
Cronicarii noştri, de regulă, reprezentanţi marcanţi ai clasei stăpnitoare, ierarhi ai bisericii şi dregători nalţi ai statului moldovenesc feudal, prin nsăşi situaţia lor socială sunt numai martori oculari ai evenimentelor relatate de dnşii, ci uneori chiar părtaşi la ntmplările consemnate fiind n vltoarea frămntărilor pe care le descriu n opera lor. De aici rezultă şi nsemnătatea pe care o capătă ca sursă de informaţie aducerile lor aminte.
Firul memorialistic se mpleteşte din amintirile personale att ale cronicarilor, ct şi ale rudelor şi apropiaţilor. Astfel cronica imprimă o mai accentuată individualitate.
Ponderea elementului memorialistic n creaţia cronicarilor moldoveni diferă de la caz la caz, aceasta depinznd de intervalul care l desparte pe autor de epoca descrisă. Spre exemplu, una este relatarea unui răstimp mai ndepărtat, să zicem, descălecarea Ţării Moldovei şi alta – consemnarea unor evenimente contemporane cărturarului medieval, de pildă, domniile fanariote.
Situaţia socială a cronicarului este şi ea definitorie n cazul dat. Una este experienţa de viaţă a călugărului care trăieşte ntr-o chilie retrasă, şi alta va fi aceea a dregătorului nalt, aflat la crma ţării.


1 Primii cronicari moldoveni – autorii “Letopiseţului anonim al Moldovei” şi ai celui putnean, n concordanţă cu specificul vremii, ş păstrează anonimatul. Cronicarii medievali nu ne comunică nici o ştire despre dnşii. n schimb, promotorii cronografiei moldo-slave din cel de-al II-lea şi al III-lea pătrar al secolului al XVI-lea sunt mult mai darnici la acest capitol şi-şi presoară naraţiunea cu unele date referitoare la propria lor persoană.
Aceasta se referă la premizele muncii lor cronicăreşti. Chiar din primele rnduri ale operei lor, cronicarii domneşti consemnează din a cui poruncă s-au apucat de truda lor pe ct de nobilă, pe att de responsabilă. Astfel, istoriograful official al domnului Moldovei Petru Rareş, episcopul Romanului, Macarie, care descrie istoria ţării de la 1504 la 1551 afirmă că a scris “nu fălindu-ne cu nflorituri ritoriceşti, ci mplinind porunca domnească a lui Petru cel ales, cel cumplit pentru duşmani, fiul lui Ştefan voievod cel Viteaz şi a marelui său logofăt, chir Teodor. Căci au poruncit nemerniciei mele, celui mai de pe urmă dintre ieromonahi, smeritul Macarie, sa nu las ca lucrurile ntmplate n vremile şi domniile trecute şi ajunse pnă la noi să fie acoperite de mormntul uitării, ci să le trec n letopiseţ [...]”.  Al. Piru afirma că cronica lui Macarie are nu numai note memoriale ca letopiseţul lui Ştefan cel Mare, ci un caracter memorialistic mai pronunţat.
Prin 1549-1550, n timpul lui Iliaş, Macarie a  fost alungat din scaunul episcopal. Ştefan Rareş, fratele lui Iliaş, i restituie din nou acest post. “Caracterul memorialistic creşte prin nota pasionat-subiectivă a celui care ncearcă să creeze o imagine idilică falsă despre binefăcătorul său, Ştefan Rareş, şi o altă viziune de pamflet a lui Iliaş Rareş”.
Aşadar, prin determinarea situaţiei sale de istoriograf domnesc, Macarie introduce n naraţiunea sa cronicărească primul element memorialistic , care i conferă o pronunţată particularitate, generată de oficialitatea misiunii primite.
Continuatorul şi urmaşul lui Macarie pe tărmul cronografiei domneşti moldo-slave, stareţul mănăstirei Căpriana, Eftimie, care n calitatea lui de istoriograf oficial al lui Alexandru-vodă Lăpuşneanu, relatează despre cele ntmplate n Moldova, n jurul anilor 1541-1551. şi ncepe letopiseţul cu specificarea, cum că: “pnă aici este alcătuirea şi truda preaosfinţitului părintelui nostru, episcopul Macarie de Roman, iar cele ce s-au ntmplat de aici nainte ni s-a dat poruncă şi nouă de către binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a credinţei, domnul Ioan Alexandru voievod, care mi-a poruncit mie, cel din urmă dintre egumeni, Eftimie ieromonah, să le scriu pe scurt, pentru ca nici acestea n trecerea anilor, să nu fie acoperite de adncimile uitării”.  Şi de această dată, cronicarul numeşte din capul locului nalta persoană, care i-a dat nsărcinarea respectivă şi specifică scopul operei sale.
n sfrşit Azarie, care descrie evenimentele celui de-al III-lea pătrar al veacului al XVI-lea, declară că l urmează pe Macarie şi că purcede la elaborarea letopiseţului “spre a mplini porunca domnească, adică a lui Petru al doilea... cu voia şi binecuvntarea preasfinţitului metropolit chir Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Ioan Golăi.”  
Din cele mai sus rezultă că primele date referitoare la propria lor persoană, cronicarii ni le comunică n legătură cu determinarea măgulitorului pentru ei statut de istoriografi oficiali şi cu sublinierea enormei răspunderi a misiunii, pe care le-au ncredinţat-o voievozii. Unii dintre autorii letopiseţelor moldo-slave, n calitatea lor de contemporani, martori oculari stăruie şi asupra faptelor care i-au marcat şi pe dnşii n cursul zbuciumărilor prin care trecea Moldova n acele vremuri.
Episcopul-cronicar Macarie, oscilează n astfel de date autobiografice. La relatarea evenimentelor survenite n 1531, Macarie consemnează următoarele: “fiind dară aici cursul naraţiunii, amintesc că n cursul aceluiaşi an roata bisericească, nvrtindu-se de la unii la alţii, ajunsu-m-au şi pe mine, smeritul, nălţndu-se sus şi mă aşeză n scaunul episcopal al Ţării de Jos la 23 aprilie”. nscăunarea lui n episcopia Romanului i produce o mare bucurie pe care ne-o mărturiseşte n cronica sa. Şi durerile sorţii de mai trziu nu le va trece sub tăcere. “Descriind domnia lui Iliaş Rareş şi biciuindu-l pe voievodul turcit, cronicarul nu se ndură, să nu se plngă de propriile-i suferinţe, cauzate de destituirea lui din episcopia Ţării de Jos. Cronicarul notează cu satisfacţie că „ochiul dreptăţii nu le-a trecut cu vederea, dar le-a văzut drept”. n fine, el mărturiseşte că “durerea sufletului” l sileşte să vorbească despre cele ce i-au căzut pe cap”.
Eftimie şi Azarie nu ne-au comunicat nimic suplimentar la cele spuse de dnşii referitor la nsărcinările primite. “Locul modest, pe care cronicarii domneşti l acordă propriei lor persoane n paginile letopiseţului, ieşite de sub pana lor, se explică nu numai prin cuvenita smerenie monahală, dar şi prin faptul că nsăşi situaţia lor de clerici ntr-o măsură mai mare sau mai mică i ţinea departe de vltoarea evenimentelor politice, singurele vrednice de consemnare cronicărească, potrivit cerinţelor istoriografiei feudale”.
Alta este situaţia cu cronicarii-boieri, care ocupau cele mai nalte trepte ale ierarhiei feudale. Ţinnd n minile lor frnele puterii, se aflau nsuşi n miezul evenimentelor politice, descrise de ei cu un talent deosebit. Ei aveau deseori apariţii hotărtoare n peripeţiile istoriei militar-politice a Moldovei feudale. Astfel ei nici nu doreau să treacă sub tăcere participarea lor la evenimentele respective.
De aici şi filonul acela memorialistic, care constituie una dintre particularităţile definitorii ale operei marelui logofăt, Miron Costin şi marelui vornic, Ion Neculce.
E. Russev consideră că moartea prematură l-a lipsit pe cronicarul Grigore Ureche de posibilitatea de a-şi aduce naraţiunea pnă n zilele sale şi să descrie evenimentele la care participase n mod firesc. Din acest motiv, opera sa nu conţine elemente memorialistice, excepţie făcnd predoslovia şi aprecierile, pe care G.Ureche le dă situaţiei social-politice a Moldovei din perioada sa. nsă toate acestea nu se raportă direct la memorialistică.
Miron Costin, fiind martor al multor evenimente descrise de el, şi expune n letopiseţ propriile impresii, amintiri, cugetări. Gama elementului memorialistic ale creaţiei sale este destul de largă – de la consemnarea fugară a unui fapt răzleţ, pnă la ample descrieri ale unor ntmplări ce se desfăşoară nu numai n prezenţa, dar şi cu participarea lui. Astfel, Miron Costin devine un erou al naraţiunii sale cronicăreşti. Spre exemplu, relatnd despre evenimentele ce-au survenit n 1633, cronicarul notează n fugă de condei că „dintr-acesta an sint ncepute şi dzilele vieţii mele”.
Tot aşa de fugar este consemnată şi slujba-i la curtea regală polonă – “dvorean la craiul de la Berestrecico din 1651”.  Fie ele ct de fugare, aceste consemnări sunt foarte importante pentru reconstituirea unor episoade din viaţa conicarului.
n viziunea lui G.G.Ursu “primul mare cronicar memorialist n limba romnă este nvăţatul Miron Costin, a cărui erudiţie e pusă pe primul plan adeseori, deşi nu trebuie neglijate deloc calităţile sale literare deosebite.”  zvorul principal al operei lui Miron Costin rămne amintirea şi informaţia orală.
“Cronica lui, ca mai trziu cea a lui Ion Neculce, nefiind ficţiune literară, nu este nici istorie propriu-zisă, ci memorii n care, la diferite nivele, mod de expunere, procedee literare, mijloace stilistice, limbă etc. – nota literară devine adeseori att de puternică, nct aspectul de istorie aproape că se anulează”.  
Ajungnd cu naraţiunea lui cronicărească la evenimentele din anul 1653, Miron Costin face o semnificativă digresiune n ce priveşte verosimilitatea informaţiei, care ne provine pe calea simţurilor: “Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, mirosul, gustul şi pipăitul, mai adevărată de toate simţiri ieste vederea. Că pren audzu, cte aude omul, nu să poate aşedza deplin gndul, este aşea ce să aude, au nu este căci nu toate sntu adevărate, cte vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori nşală, fiindcu multe mirodenii dentiu grele, iară apoi mare şi iscusit miros făcu. Gustul ncă este aşea, că multe ne paru că săntu dulci, apoi simţimu amărăciune şi mpotrivă, multe amare că sntu ne păru şi sntu dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim n chip de une şi sntu altele şi nu le putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză n-adevăr gndul nostru şi ce să vede cu ochii nu ncape să hie ndoială n cunoştinţă.”  
Imediat după aceste considerente gnoseologice, inspirate de teoria cunoaşterii a filosofului antic Aristotel, cronicarul şi justifică teoria: “Aşea şi noao, iubite cetitorule, cu multu mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, n care mai la toate ne-am prilejit singuri.”  Faţă de obiectivitatea faptelor auzite de la alţii, cronicarul afirmă că: “nu toate snt adevărate cite vin pren audzul nostru”. Totuşi el utilizează pe larg informaţiile interne, ştirile auzite de la tatăl său, postelnicul Iancu Costin.
Anume cu relatarea evenimentelor din anul 1653 ncep consemnările memorialistice propriu-zise ale lui Miron Costin. n “Predoslovie, adecă voroavă către cititorul”, Miron Costin explica, venind cu noi argumente, necesitatea cronicii memorialistice, ntruct: “letopiseţele cele streine lucrurile numai ce-s mai nsemnate, cum sntu războaiele, schimbările, scriu a ţărilor megiiaşe, iară cele să lucreadză n casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris”.
Toate episoadele la care participase, sunt conturate de către Miron Costin prin cteva creionări măiestrite, care i permit cititorului nu numai să-şi nchipuie situaţia respectivă, dar să-i şi cunoască mai n de-aproape pe eroii ntmplărilor descrise.
Creionările alternează n opera lui cu vaste tablouri epice, plămădite sub impresia celor văzute şi trăite de cronicar. Spre exemplu, invazia lăcustelor n Podolia, n vara anului 1647 este descrisă cu multă măiestrie de către Miron Costin. El recurge la compararea plastică a lăcustelor cu nourul, cu valul de ceaţă. Cu lux de amănunte descrie “pe viu” comportarea acestor insecte, cu durere conesemnnd nefastele consecinţe ale acestei invazii, de pe urma căreia: “nici frunze, nici pai, ori de iarbă, ori de sămănătură rămnea”.  Att de puternică fusese impresia produsă de această calamitate, nct şi după trecerea timpului, amintirea cronicarului nu şi-a pierdut din prospeţime, ceea ce i-a şi permis să renvie pregnant jalnicul tablou.
Diplomat iscusit şi oştean drz, Miron Costin avusese deseori prilejul de a se afla n centrul multor acţiuni politico-militare, pe care ulterior le redă n deplină cunoştinţă de cauză n calitatea lui de martor ocular şi părtaş la cele ntmplate. Miron Costin apelează la propriile sale impresii, valorificndu-şi amintirile nu numai n letopiseţ, dar şi n alte opera.
De la N. Cartojan şi P.P. Panaitescu la G.G. Ursu s-a statornicit obiceiul de a-l considera pe Miron Costin primul nostrum memorialist. N. Manolescu n “Istoria critică a literaturii romne” neagă faptul că opera cărturarului ar avea caracter memorialist.
N. Manolescu afirmă că: “Părerea opusă vine de la autoarea unui mic şi inteligent studiu, care avansează teza că letopiseţul ar fi “un abecedar al logicii istorice”, o scriere deci, eminamente abstractă, care nu conţine oameni vii ori scene de viaţă, ci doar ilustrează tipuri şi situaţii universale. Dacă e aşa, atunci nu poate fi vorba de memorialistică şi ar trebui să avem răbdare pnă la Neculce şi la Radu Popescu.”  Criticul respective afirmă că nu este suficient să se inventarieze evenimentele la care cronicarul a participat ca să scoatem de aici concluzia că el   s-a comportat faţă de ele ca un memorialist. n concepţia lui, Miron Costin rămne un “istoriograf destul de plat”. Pentru a-şi susţine teza, N.Manolescu vine cu argumente cum că s-ar fi aşteptat ca, spre exemplu, campania turcească din Ardeal, cnd domn n Moldova era Ghica, şi la care Miron Costin a luat parte de la nceput pnă la sfrşit, să fie relatată cu lux de amănunte, cu observaţii directe şi pe un ton personal. Dar paragraful este succinct, “fără nerv”, de parcă Miron Costin nu participase la acest eveniment. “Ca să fi scris memorialistică, i era necesară lui Costin intuiţia unui procedeu literar care n-avea nici un precedent n proza noastră şi care era destul de puţin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuţi lui. Autorul letopiseţului se mişcă ntr-o tradiţie pur istoriografică”.  
Totuşi, N.Manolescu susţine că deşi Miron Costin nu a reuşit să modifice “unealta istoricului cu aceea a memorialisticului”, cronicarul a fost aproape “de    a-i pătrunde importanţa”. Vorbind despre episodul lăcustelor, despre tonul personal al descrierii respective, N.Manolescu afirmă că acesta este “aproape unicul exemplu clar din tot letopiseţul” şi nu ar fi corect să ntemeiem pe el “un prestigiu de memorialist”.
Noi aderăm la opinia celor care l consideră pe Miron Costin măcar parţial, memorialist. Doar opera cronicarului-artist dovedeşte cu prisosinţă că au fost valorificate din plin propriile amintiri şi impresii, ceea ce i conferă letopiseţului său nuanţă memorialistică.
P.P.Panaitescu afirma cu drept cuvnt că “această cronică poate fi socotită ca un memorial al lui şi al altor contemporani”. 
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica