1  
Capitolul I     Trăsăturile definitorii ale operei memorialiste

        Memorialistica este genul de scrieri care cuprinde memorii. Aşadar, memoriile sunt scrieri care înregistrează o experienţă proprie, acţiunile trăite de autorul însuşi. Însă cronica memorialistică nu cuprinde numai întîmplări la care autorul este martorul timpului său, ci şi experienţa altora.
        Scriitorii memorialişti îmbină frumos plăcerea de a povesti cu cea de a-şi aminti faptele relatate.
Memorialiştii susţin theoretic superioritatea povestirii văzute direct faţă de aceea a faptelor auzite de la alţii.
Cronicarii noştri au scris despre evenimentele desfăşurate sub ochii lor. Ei narează fapte la care au fost uneori martori oculari, actori sau simpli spectatori, transcriind verosimil, faptul trăit.
G. G. Ursu stabileşte principiul conform căruia rezultă că sfera memorialistică nu conţine compilaţia din alţi autori, fără experienţă directă, (gen cronica lui Grigore Ureche) nici informaţia din tradiţia populară învăluită în miraculos.
Criticii literari s-au referit deseori asupra faptului că Grigore Ureche, avînd darul cercetării morale nu ne-a lăsat memorii, ca şi urmaşii săi şi ne-a relatat foarte puţin din amintirile tatălui său şi nimic din experienţa sa directă.
D. Păcurariu afirmă că: “Memorialistica presupune o viziune mai exactă, o perspectivă veridică asupra evenimentelor evocate.”
Cronicarii noştri memorialişti au declarat superioritatea cronicarilor băştinaşi faţă de cei străini, aşa cum a făcut-o Neculce sau superioritatea simţului văzului faţă de cel al auzului ca Miron Costin.
Pentru ei evocarea evenimentelor trăite de autor însemna o mai mare garanţie de exactitate şi adevăr. Cronicarii noştri memorialişti oscilează, însă între subiectiv şi obiectiv, caracterul pasionat al operei lor reiese doar din specificul eului memorialistic, ce evocă evenimente concrete.
Însuşi Miron Costin, mai imparţial ca alţi cronicari, amestecă în aprecierea oamenilor şi evenimentelor, resentimentele familiei (exemplu: ura împotriva lui Ştefan Tomşa – portret negru în cronică).
Nu este întîmplător faptul că Ion Neculce consacră aproape o treime din letopiseţul său domniei Cantemireştilor, cînd se ştie că el, ataşat politicii acestora, urmăreşte cu multă antipatie pe adversarii lor, în frunte cu Constantin Brîncoveanu.
În cronicile – memorii se confruntă adesea datele trecutului cu cerinţele prezentului. Cronicarii reţin ceea ce pentru ei are o semnificaţie deosebită.
În momentul cînd au scris, unele lucruri au putut rămîne indiferente, altele însă, treceau pe primul plan al memoriei, faptele colorîndu-se cu condiţiile prezentului.
Este evident că personalitatea lui Dimitrie Cantemir se deosebea în memoria şi conştiinţa lui Ion Neculce, în momentul cînd îşi scria letopiseţul, de aceea din timpul strînsei lor colaborări.
Cronicile memorialistice reflectă, deci acest proces dinamic al memoriei.
“Cronica memorialistică poate fi artă şi document, literatură şi istorie, dar poate avea numai valoare documentar – istorică, atunci cînd nu se poate înălţa de la contingent la universal şi nu poate sugera o filosofie de viaţă” .
Cronicarii n-au fost artişti în sensul de azi al cuvîntului, pentru că le-a lipsit intenţia clară de artă. Scopul lor a fost de a scrie lucrări de istorie. Valorile literare sunt remarcabile în rezultat, chiar dacă unora dintre ei le-ar fi lipsit “efortul artistic conştient”. Aceasta se explică prin faptul că unii dintre cronicarii noştri au avut calităţi care aparţin artisticului: intuiţie lucidă, adîncime psihologică, fantezie originală, sensibilitate pentru expresie şi nu în ultimul rînd har dumnezeiesc.
Ca artă narativă,cronica memorialistică se impune în primul rînd prin tehnica portretului şi a personajului literar. Anume prin această trăsătură se face diferenţierea valorică dintre cronici, unele verosimile realizări artistice, altele fiind simple documente istorice. Galeria de siluete, de portrete, personaje este de o bogăţie şi varietate dintre cele mai impresionante în cronica memorialistică a lui Ion Neculce, Miron Costin etc.
Este elocventă comparaţia dintre diferiţi cronicari care, povestind despre aceleaşi evenimente la care au participat, fac portretul aceloraşi personalităţi cunoscute.
Este foarte interesantă comparaţia între structura portretelor la Grigore Ureche, cronicar nememorialist şi aceea a unui cronicar predominant memorialist ca Ion Neculce. Ureche face  în portretul lui Ştefan cel Mare sinteza istorică şi folclorică a însuşirilor morale ale unui strălucit domn, Neculce resimte mult mai pregnant impresia însuşirilor fizice a unor personalităţi pe care le-a cunoscut. E de ajuns să cităm figurile lui Constantin Cantemir, Gheorghe Duca, Dumitraşcu Cantacuzino, Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica.
Atunci cînd memorialiştii au avut posibilitatea de a cunoaşte în adîncime frămîntările unui personaj, îmbină portretul cu analiza. Astfel, cronicarii români au putut realiza uneori sondaje adînci în sufletul personalităţilor cunoscute.
Descrierile se remarcă prin precizie cînd au o sursă memorialistică.
“Există o tradiţie orală bazată pe informaţia din familie şi o tradiţie folclorică, a unui trecut mai îndepărtat, o transmitere din generaţie în generaţie. Tradiţia orală memorialistică are timbrul contemporanietăţii şi al autenticităţii, tradiţia folclorică se colorează cu fantezie şi se îmbracă în legendă” .
E mult mai grea delimitarea dintre legendă şi memorii.
Cronicarii memorialişti reţin zvonurile publice; reproduc scrisori,discursuri şi mai ales expresii memorabile. Scriind o operă cu dublă valoare documentară, dar şi artistică, memorialiştii narează nu numai evenimente, împinşi de resortul amintirii, ci explorează şi viaţa morală, interioară a contemporanilor.
Fluxul memoriei îi face să resimtă viu impresia fizică. Valoarea artistică a cronicilor memorialistice în funcţie de talentul de evocare, de imaginaţia creatoare a autorilor. Se întîmplă că un Neculce sau Anonimul Brîncovenesc au avut şi darul de povestitor artistic şi au fost, în acelaşi timp, contemporani, martori ai evenimentelor narate.
Şerban Cioculescu, scriind despre valoarea artistică a cronicii anonime Brîncoveneşti, despre imaginaţia dramatică a autorului, notează:”Unui asemenea mare auditiv cum a fost Anonimul, nu-i sunt necesare nici prezenţa, nici relatarea veridică a unui martor ocular, nici reproducerea mai tîrzie, brodată cu amănunte. Îi e suficient un nucleu anecdotic, ca imaginaţia sa scenică să lucreze în voie şi mîna să transcrie ceea ce îi dictează auzul.”
      ,,Memorialistica, suprapusă adînc pe realitate, e viabilă pe plan artistic numai dacă reprezintă o oglindire care implică generalizarea’’
Cronica memorialistică este prima etapă a evoluţiei unei anumite literaturi memorialistice, care şi-a aflat în Ion Ghica una din culmile ei, de la Ion Neculce, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la E. Lovinescu şi N.Iorga în prima jumătate a secolului XX. Faţă de istoriografia memorialistă, memorialul lui Ion Ghica e mai aproape de artă decît de document. Ion Ghica e memorialist artist, cu o „imaginaţie arabă ”, cum spune G. Călinescu, cu o memorie vizuală şi auditivă deosebit de vie.
Momentul “Junimea” şi al marilor clasici a stîrnit interesul unor scriitori memorialişti. Sunt cunoscute amintirile despre “Junimea”ale lui Iacob Negruzzi, secretarul de redacţie al revistei “Convorbiri literare” şi  ale oratorului, George Panu. Memoriile lui Iacob Negruzzi sunt mai exacte, pe cînd cele ale lui George Panu sunt mai vii. Ibrăileanu spunea că amintirile lui Iacob Negruzzi n-au solicitat fantezia, ci numai memoria scriitorului.
E. Lovinescu consideră naïve memorialele,totuşi rămîn interesante amintirile lui Ioan Slavici despre Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc.
E.Lovinescu reprezintă un moment principal în evoluţia memorialisticii româneşti , prin efortul încununat de succes de a elibera  memoriile, tot mai mult, de document, pentru a le include artei. Ceea ce îl caracterizează pe Lovinescu este măiestria cu care zugrăveşte portretele. Ironia, fiind un element caracteristic portretului fizic din care se detaşează ce moral, sunt trăsături definitorii ale memorialisticii lovinesciene.
Un artist al memorialisticii a fost Nicolae Iorga, marele istoric înzestrat cu o memorie vastă şi un rar spirit de sinteză artistică. El concepea istoria ca o reconstituire de figuri folosite cu scopul de a reînvia trecutul. A lăsat cinci volume de “Memorii”,  caracterizîndu-se prin simple şi scurte notaţii zilnice, tabloul exact al primului război, patru volume de “Oameni care au fost” şi alte trei din “O viaţă de om, aşa cum a fost”, pagini memorialistice de vădită poezie, “reînviind tehnica cronicii neculceiene, cu văietările şi violenţele ei biblice”, cum spune G. Călinescu.
Aşadar, s-ar părea că oricui îi este dat să scrie nişte memorii. Au încercat mulţi, dar adevărată operă memorialistică au creat doar cei care, pe lîngă faptul că au relatat evenimente la care au fost martori oculari, au trăit cu toată fiinţa cele relatate.
Un lucru trăit cu intensitate, sensibilizează.
Talentul cu care au fost înzestraţi marii cronicari memorialişti, face posibil să trăim şi să simţim şi noi trecutul dureros, dar în cele din urmă glorios.
Pentru a fi integrală, cronica memorialistică trebuie să fie artă şi document, literatură şi istorie, suflet şi obiectivitate. Doar prin intermediul acestor minunate file de memorialistică mai reînviem trecutul neamului românesc.


Capitolul II     Primele încercări de memorialistică în literatura română

În istovitoarea lor muncă de a se documenta şi aceasta după mărturisirea lui G. Ureche, pentru “ca să putem afla adevărul ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate” , cronicarii apelează la diferite surse de informaţie. Pe lîngă izvoarele scrise sunt valorificate bogatele tradiţii istorice şi unele materiale ale trecutului – toate acestea fiind exploatate cu un descernămînt critic.
Cronicarii noştri, de regulă, reprezentanţi marcanţi ai clasei stăpînitoare, ierarhi ai bisericii şi dregători înalţi ai statului moldovenesc feudal, prin însăşi situaţia lor socială sunt numai martori oculari ai evenimentelor relatate de dînşii, ci uneori chiar părtaşi la întîmplările consemnate fiind în vîltoarea frămîntărilor pe care le descriu în opera lor. De aici rezultă şi însemnătatea pe care o capătă ca sursă de informaţie aducerile lor aminte.
Firul memorialistic se împleteşte din amintirile personale atît ale cronicarilor, cît şi ale rudelor şi apropiaţilor. Astfel cronica imprimă o mai accentuată individualitate.
Ponderea elementului memorialistic în creaţia cronicarilor moldoveni diferă de la caz la caz, aceasta depinzînd de intervalul care îl desparte pe autor de epoca descrisă. Spre exemplu, una este relatarea unui răstimp mai îndepărtat, să zicem, descălecarea Ţării Moldovei şi alta – consemnarea unor evenimente contemporane cărturarului medieval, de pildă, domniile fanariote.
Situaţia socială a cronicarului este şi ea definitorie în cazul dat. Una este experienţa de viaţă a călugărului care trăieşte într-o chilie retrasă, şi alta va fi aceea a dregătorului înalt, aflat la cîrma ţării.


1 Primii cronicari moldoveni – autorii “Letopiseţului anonim al Moldovei” şi ai celui putnean, în concordanţă cu specificul vremii, îşî păstrează anonimatul. Cronicarii medievali nu ne comunică nici o ştire despre dînşii. În schimb, promotorii cronografiei moldo-slave din cel de-al II-lea şi al III-lea pătrar al secolului al XVI-lea sunt mult mai darnici la acest capitol şi-şi presoară naraţiunea cu unele date referitoare la propria lor persoană.
Aceasta se referă la premizele muncii lor cronicăreşti. Chiar din primele rînduri ale operei lor, cronicarii domneşti consemnează din a cui poruncă s-au apucat de truda lor pe cît de nobilă, pe atît de responsabilă. Astfel, istoriograful official al domnului Moldovei Petru Rareş, episcopul Romanului, Macarie, care descrie istoria ţării de la 1504 la 1551 afirmă că a scris “nu fălindu-ne cu înflorituri ritoriceşti, ci împlinind porunca domnească a lui Petru cel ales, cel cumplit pentru duşmani, fiul lui Ştefan voievod cel Viteaz şi a marelui său logofăt, chir Teodor. Căci au poruncit nemerniciei mele, celui mai de pe urmă dintre ieromonahi, smeritul Macarie, sa nu las ca lucrurile întîmplate în vremile şi domniile trecute şi ajunse pînă la noi să fie acoperite de mormîntul uitării, ci să le trec în letopiseţ [...]”.  Al. Piru afirma că cronica lui Macarie are nu numai note memoriale ca letopiseţul lui Ştefan cel Mare, ci un caracter memorialistic mai pronunţat.
Prin 1549-1550, în timpul lui Iliaş, Macarie a  fost alungat din scaunul episcopal. Ştefan Rareş, fratele lui Iliaş, îi restituie din nou acest post. “Caracterul memorialistic creşte prin nota pasionat-subiectivă a celui care încearcă să creeze o imagine idilică falsă despre binefăcătorul său, Ştefan Rareş, şi o altă viziune de pamflet a lui Iliaş Rareş”.
Aşadar, prin determinarea situaţiei sale de istoriograf domnesc, Macarie introduce în naraţiunea sa cronicărească primul element memorialistic , care îi conferă o pronunţată particularitate, generată de oficialitatea misiunii primite.
Continuatorul şi urmaşul lui Macarie pe tărîmul cronografiei domneşti moldo-slave, stareţul mănăstirei Căpriana, Eftimie, care în calitatea lui de istoriograf oficial al lui Alexandru-vodă Lăpuşneanu, relatează despre cele întîmplate în Moldova, în jurul anilor 1541-1551. îşi începe letopiseţul cu specificarea, cum că: “pînă aici este alcătuirea şi truda preaosfinţitului părintelui nostru, episcopul Macarie de Roman, iar cele ce s-au întîmplat de aici înainte ni s-a dat poruncă şi nouă de către binecinstitorul şi viteaza mlădiţă a credinţei, domnul Ioan Alexandru voievod, care mi-a poruncit mie, cel din urmă dintre egumeni, Eftimie ieromonah, să le scriu pe scurt, pentru ca nici acestea în trecerea anilor, să nu fie acoperite de adîncimile uitării”.  Şi de această dată, cronicarul numeşte din capul locului înalta persoană, care i-a dat însărcinarea respectivă şi specifică scopul operei sale.
În sfîrşit Azarie, care descrie evenimentele celui de-al III-lea pătrar al veacului al XVI-lea, declară că îl urmează pe Macarie şi că purcede la elaborarea letopiseţului “spre a împlini porunca domnească, adică a lui Petru al doilea... cu voia şi binecuvîntarea preasfinţitului metropolit chir Anastasie şi cu mijlocirea marelui logofăt Ioan Golăi.”  
Din cele mai sus rezultă că primele date referitoare la propria lor persoană, cronicarii ni le comunică în legătură cu determinarea măgulitorului pentru ei statut de istoriografi oficiali şi cu sublinierea enormei răspunderi a misiunii, pe care le-au încredinţat-o voievozii. Unii dintre autorii letopiseţelor moldo-slave, în calitatea lor de contemporani, martori oculari stăruie şi asupra faptelor care i-au marcat şi pe dînşii în cursul zbuciumărilor prin care trecea Moldova în acele vremuri.
Episcopul-cronicar Macarie, oscilează în astfel de date autobiografice. La relatarea evenimentelor survenite în 1531, Macarie consemnează următoarele: “fiind dară aici cursul naraţiunii, amintesc că în cursul aceluiaşi an roata bisericească, învîrtindu-se de la unii la alţii, ajunsu-m-au şi pe mine, smeritul, înălţîndu-se sus şi mă aşeză în scaunul episcopal al Ţării de Jos la 23 aprilie”. Înscăunarea lui în episcopia Romanului îi produce o mare bucurie pe care ne-o mărturiseşte în cronica sa. Şi durerile sorţii de mai tîrziu nu le va trece sub tăcere. “Descriind domnia lui Iliaş Rareş şi biciuindu-l pe voievodul turcit, cronicarul nu se îndură, să nu se plîngă de propriile-i suferinţe, cauzate de destituirea lui din episcopia Ţării de Jos. Cronicarul notează cu satisfacţie că „ochiul dreptăţii nu le-a trecut cu vederea, dar le-a văzut drept”. În fine, el mărturiseşte că “durerea sufletului” îl sileşte să vorbească despre cele ce i-au căzut pe cap”.
Eftimie şi Azarie nu ne-au comunicat nimic suplimentar la cele spuse de dînşii referitor la însărcinările primite. “Locul modest, pe care cronicarii domneşti îl acordă propriei lor persoane în paginile letopiseţului, ieşite de sub pana lor, se explică nu numai prin cuvenita smerenie monahală, dar şi prin faptul că însăşi situaţia lor de clerici într-o măsură mai mare sau mai mică îi ţinea departe de vîltoarea evenimentelor politice, singurele vrednice de consemnare cronicărească, potrivit cerinţelor istoriografiei feudale”.
Alta este situaţia cu cronicarii-boieri, care ocupau cele mai înalte trepte ale ierarhiei feudale. Ţinînd în mîinile lor frînele puterii, se aflau însuşi în miezul evenimentelor politice, descrise de ei cu un talent deosebit. Ei aveau deseori apariţii hotărîtoare în peripeţiile istoriei militar-politice a Moldovei feudale. Astfel ei nici nu doreau să treacă sub tăcere participarea lor la evenimentele respective.
De aici şi filonul acela memorialistic, care constituie una dintre particularităţile definitorii ale operei marelui logofăt, Miron Costin şi marelui vornic, Ion Neculce.
E. Russev consideră că moartea prematură l-a lipsit pe cronicarul Grigore Ureche de posibilitatea de a-şi aduce naraţiunea pînă în zilele sale şi să descrie evenimentele la care participase în mod firesc. Din acest motiv, opera sa nu conţine elemente memorialistice, excepţie făcînd predoslovia şi aprecierile, pe care G.Ureche le dă situaţiei social-politice a Moldovei din perioada sa. Însă toate acestea nu se raportă direct la memorialistică.
Miron Costin, fiind martor al multor evenimente descrise de el, îşi expune în letopiseţ propriile impresii, amintiri, cugetări. Gama elementului memorialistic ale creaţiei sale este destul de largă – de la consemnarea fugară a unui fapt răzleţ, pînă la ample descrieri ale unor întîmplări ce se desfăşoară nu numai în prezenţa, dar şi cu participarea lui. Astfel, Miron Costin devine un erou al naraţiunii sale cronicăreşti. Spre exemplu, relatînd despre evenimentele ce-au survenit în 1633, cronicarul notează în fugă de condei că „dintr-acesta an sint începute şi dzilele vieţii mele”.
Tot aşa de fugar este consemnată şi slujba-i la curtea regală polonă – “dvorean la craiul de la Berestrecico din 1651”.  Fie ele cît de fugare, aceste consemnări sunt foarte importante pentru reconstituirea unor episoade din viaţa conicarului.
În viziunea lui G.G.Ursu “primul mare cronicar memorialist în limba română este învăţatul Miron Costin, a cărui erudiţie e pusă pe primul plan adeseori, deşi nu trebuie neglijate deloc calităţile sale literare deosebite.”  zvorul principal al operei lui Miron Costin rămîne amintirea şi informaţia orală.
“Cronica lui, ca mai tîrziu cea a lui Ion Neculce, nefiind ficţiune literară, nu este nici istorie propriu-zisă, ci memorii în care, la diferite nivele, mod de expunere, procedee literare, mijloace stilistice, limbă etc. – nota literară devine adeseori atît de puternică, încît aspectul de istorie aproape că se anulează”.  
Ajungînd cu naraţiunea lui cronicărească la evenimentele din anul 1653, Miron Costin face o semnificativă digresiune în ce priveşte verosimilitatea informaţiei, care ne provine pe calea simţurilor: “Den cinci simţiri ce are omul, anume vederea, mirosul, gustul şi pipăitul, mai adevărată de toate simţiri ieste vederea. Că pren audzu, cîte aude omul, nu să poate aşedza deplin gîndul, este aşea ce să aude, au nu este căci nu toate sîntu adevărate, cîte vin pren audzul nostru. Aşea şi mirosul de multe ori înşală, fiindcu multe mirodenii dentîiu grele, iară apoi mare şi iscusit miros făcu. Gustul încă este aşea, că multe ne paru că săntu dulci, apoi simţimu amărăciune şi împotrivă, multe amare că sîntu ne păru şi sîntu dulci. Pipăitul, iară şi multe pipăim în chip de une şi sîntu altele şi nu le putem a le cunoaşte cu singur pipăitul, fără vedere. Iară vederea singură den toate aşadză în-adevăr gîndul nostru şi ce să vede cu ochii nu încape să hie îndoială în cunoştinţă.”  
Imediat după aceste considerente gnoseologice, inspirate de teoria cunoaşterii a filosofului antic Aristotel, cronicarul îşi justifică teoria: “Aşea şi noao, iubite cetitorule, cu multu mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejit singuri.”  Faţă de obiectivitatea faptelor auzite de la alţii, cronicarul afirmă că: “nu toate sînt adevărate cite vin pren audzul nostru”. Totuşi el utilizează pe larg informaţiile interne, ştirile auzite de la tatăl său, postelnicul Iancu Costin.
Anume cu relatarea evenimentelor din anul 1653 încep consemnările memorialistice propriu-zise ale lui Miron Costin. În “Predoslovie, adecă voroavă către cititorul”, Miron Costin explica, venind cu noi argumente, necesitatea cronicii memorialistice, întrucît: “letopiseţele cele streine lucrurile numai ce-s mai însemnate, cum sîntu războaiele, schimbările, scriu a ţărilor megiiaşe, iară cele să lucreadză în casa altuia de-amănuntul, adecă lucruri de casă, n-au scris”.
Toate episoadele la care participase, sunt conturate de către Miron Costin prin cîteva creionări măiestrite, care îi permit cititorului nu numai să-şi închipuie situaţia respectivă, dar să-i şi cunoască mai în de-aproape pe eroii întîmplărilor descrise.
Creionările alternează în opera lui cu vaste tablouri epice, plămădite sub impresia celor văzute şi trăite de cronicar. Spre exemplu, invazia lăcustelor în Podolia, în vara anului 1647 este descrisă cu multă măiestrie de către Miron Costin. El recurge la compararea plastică a lăcustelor cu nourul, cu valul de ceaţă. Cu lux de amănunte descrie “pe viu” comportarea acestor insecte, cu durere conesemnînd nefastele consecinţe ale acestei invazii, de pe urma căreia: “nici frunze, nici pai, ori de iarbă, ori de sămănătură rămînea”.  Atît de puternică fusese impresia produsă de această calamitate, încît şi după trecerea timpului, amintirea cronicarului nu şi-a pierdut din prospeţime, ceea ce i-a şi permis să reînvie pregnant jalnicul tablou.
Diplomat iscusit şi oştean dîrz, Miron Costin avusese deseori prilejul de a se afla în centrul multor acţiuni politico-militare, pe care ulterior le redă în deplină cunoştinţă de cauză în calitatea lui de martor ocular şi părtaş la cele întîmplate. Miron Costin apelează la propriile sale impresii, valorificîndu-şi amintirile nu numai în letopiseţ, dar şi în alte opera.
De la N. Cartojan şi P.P. Panaitescu la G.G. Ursu s-a statornicit obiceiul de a-l considera pe Miron Costin primul nostrum memorialist. N. Manolescu în “Istoria critică a literaturii române” neagă faptul că opera cărturarului ar avea caracter memorialist.
N. Manolescu afirmă că: “Părerea opusă vine de la autoarea unui mic şi inteligent studiu, care avansează teza că letopiseţul ar fi “un abecedar al logicii istorice”, o scriere deci, eminamente abstractă, care nu conţine oameni vii ori scene de viaţă, ci doar ilustrează tipuri şi situaţii universale. Dacă e aşa, atunci nu poate fi vorba de memorialistică şi ar trebui să avem răbdare pînă la Neculce şi la Radu Popescu.”  Criticul respective afirmă că nu este suficient să se inventarieze evenimentele la care cronicarul a participat ca să scoatem de aici concluzia că el   s-a comportat faţă de ele ca un memorialist. În concepţia lui, Miron Costin rămîne un “istoriograf destul de plat”. Pentru a-şi susţine teza, N.Manolescu vine cu argumente cum că s-ar fi aşteptat ca, spre exemplu, campania turcească din Ardeal, cînd domn în Moldova era Ghica, şi la care Miron Costin a luat parte de la început pînă la sfîrşit, să fie relatată cu lux de amănunte, cu observaţii directe şi pe un ton personal. Dar paragraful este succinct, “fără nerv”, de parcă Miron Costin nu participase la acest eveniment. “Ca să fi scris memorialistică, îi era necesară lui Costin intuiţia unui procedeu literar care n-avea nici un precedent în proza noastră şi care era destul de puţin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuţi lui. Autorul letopiseţului se mişcă într-o tradiţie pur istoriografică”.  
Totuşi, N.Manolescu susţine că deşi Miron Costin nu a reuşit să modifice “unealta istoricului cu aceea a memorialisticului”, cronicarul a fost aproape “de    a-i pătrunde importanţa”. Vorbind despre episodul lăcustelor, despre tonul personal al descrierii respective, N.Manolescu afirmă că acesta este “aproape unicul exemplu clar din tot letopiseţul” şi nu ar fi corect să întemeiem pe el “un prestigiu de memorialist”.
Noi aderăm la opinia celor care îl consideră pe Miron Costin măcar parţial, memorialist. Doar opera cronicarului-artist dovedeşte cu prisosinţă că au fost valorificate din plin propriile amintiri şi impresii, ceea ce îi conferă letopiseţului său nuanţă memorialistică.
P.P.Panaitescu afirma cu drept cuvînt că “această cronică poate fi socotită ca un memorial al lui şi al altor contemporani”.