referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Luceafarul de Mihai Eminescu

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Închis în magnifica lui strălucire ÅŸi unitate refăcută după care a tânjit cu o dureroasă ÅŸi dramatică sete cât a fost pe pământ, adică în sfârÅŸire, fragmentare ÅŸi imperfecÅ£iune, Eminescu oferă în cultura românească unul din cele mai izbitoare exemple ÅŸi argumente pentru descompunerea unei creaÅ£ii care depăşeÅŸte puterea de cuprindere a minÅ£ii noastre omeneÅŸti, în părÅ£ile ei constitutive:”LUCEAFARUL”...

Varianta Printabila 


1                                                                                        
                                                                                                       LUCEAFARUL

             
             nchis n magnifica lui strălucire şi unitate refăcută după care a tnjit cu o dureroasă şi dramatică sete ct a fost pe pămnt, adică n sfrşire, fragmentare şi imperfecţiune, Eminescu oferă n cultura romnească unul din cele mai izbitoare exemple şi argumente pentru descompunerea unei creaţii care depăşeşte puterea de cuprindere a minţii noastre omeneşti, n părţile ei constitutive:”LUCEAFARUL”.
    Poemul are ca punct de plecare un basm romnesc, „Fata n grădina de aur”, cules de călătorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat ntr-o primă versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecndu-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurndu-l mereu şi dndu-i sensuri noi, pnă ce a devenit „Luceafărul”.n prima variantă versificată, Eminescu a păstrat basmul ca atare, evitnd doar finalul brutal şi punndu-l pe zmeu să rostească numai un blestem: „Un chin  s-aveţi: de-a nu muri deodată!”
         Faptul că la originea poeziei se află un basm ne duce la concluzia că şi noua creaţie ar trebui să fie o compoziţie epică. Din basm poemul a păstrat doar schema epică, cadrul.Şi totuşi poemul Luceafărul este o creaţie lirica, ntmplările şi personajele snt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugerează idei filosofice, atitudini morale, stări sufleteşti şi o anumită viziune poetică.
    Ceea ce priveşte compoziţia poemului se constată existenţa a patru tablouri:
Tabloul nti din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezintă o fantastică poveste de iubire ntre două fiinţe aparţinnd unor lumi diferite. Contemplnd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafărul de seară se ndrăgosteşte de o preafrumoasă fată de mparat. Fata la rndul ei este cuprinsă de acelaşi sentiment. Eminescu singularizează fata, o unicizează („o prea frumoasă fată”),  urcnd-o cu mult deasupra semenilor săi, „Cum e fecioara ntre sfinţi/Şi luna ntre stele”  pentru a o putea nzestra cu aspiraţia spre misterul de deasupra şi pentru a o putea apropia de „fiinţa”  superioară a Luceafărului. n concepţia fetei Luceafărul este un spirit, pentru chemarea căruia trebuie o formulă magică de descntec. Pentru al putea chema lnga ea fata foloseşte descntecul: "Cobori n jos Luceafăr blnd ..." .
    Fiinţele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. ntocmai ca n basm, Luceafărul, la chemarea fetei se aruncă n mare şi preschimbat ntr-un tnar palid, cu părul de aur şi ochi scnteietori, purtnd un giulgiu vnăt, ncununat cu trestii apare n faţa fetei ca un nger, ca un zeu. Metamorfoza Luceafărului pune la contribuţie mituri cosmogonice, asfel la prima ntrupare Luceafărul are părinţii cerul şi marea:"Iar cerul este tatăl meu/Şi mumă mea e marea".
    Zeii snt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat n Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rnd o formă a morţii. De aceea fata de mpărat are o senzaţie de frig."Căci eu sunt vie, tu eşti mort/Şi ochiul tău mă-n gheaţă."
    Peste cteva nopţi fata chemă din nou pe Luceafăr, acesta o ascultă şi din văile haosului avnd ca tată soarele şi mamă marea apare din nou n faţa fetei. Acum vine nvesmntat n negru şi purtnd pe viţele negre de păr o coroană ce pare că arde:"Ochii mari şi minunaţi i lucesc himeric/Ca două patimi fără săţi"
    nfăţişarea este acum demonică, pentru că s-a născut din soare şi noapte: după Hesiod noaptea este zeiţa umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeiţelor. De data aceasta tnarul demonic i făgăduieşte miresii sale cununi de stele şi oferă cerul pe care să răsară mai strălucitoare dect celelalte. Dar şi de data aceasta fata i refuză apropierea şi simte senzaţia de călduri.
    Alegoria este că fata este ncapabilă să iasă din condiţia ei pentru a convieţui cu Luceafărul i cere acestuia să devină muritor ca şi ea.
    La această cerere Luceafărul răspunde afirmativ din cuvintele sale reieşind sacrificiul suprem pe care e gata să-l facă “n schimb pe o sărutare” pentru a dovedi fetei că o  iubeşte.
    De aceea e hotărt să se nască din păcat şi să fie dezlegat de nemurire.
Contemplnd n fiecare seară Luceafărul simte o atracţie faţă de acesta "l vede azi, l vede mini / astfel dorinţa-i gata". Apropierea ntre ea şi Luceafăr se petrece n stare de visare: "iar ea vorbind cu el n somn". Fata este dominată de nostalgia cerului şi ca atare ridicată deasupra semenilor. Luceafărul este văzut n dimensiuni excepţionale, fapt pe care fata l pricepe cu toată micimea ei pămnteană. Luceafărul este văzut de tnăra fată n sufletul căreia se trezeşte dorinţa ce se ntruchipează n cele două chemări, care sunt de fapt parcă două descntece la adresa Luceafărului:"Cobori n jos Luceafăr blnd/Alunecnd pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi n gnd/Şi viaţa-mi luminează."
Răspunsul lui la chemarea fetei semnifică aspiraţia pămnteanului către absolut şi a spiritului superior pentru concret pămntesc.
Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.
Idila simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală ntre reprezentanţii lumii inferioare. Avem aici o atmosferă intimă, familiară. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fată de mparat, ea devine Cătălina, ceea ce simbolizează faptul că acum este o fată ca oricare alta cu un nume comun, care se poate ndrăgosti rapid de un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă, un paj din prejma mpărătesei, băiat din flori dar ndrăzneţ cu ochii. Urmărind-o pa Cătălina socoteşte că e momentul să-şi ncerce norocul şi prinznd-o ntr-un ungher i serveşte Cătălinei o adevarată lecţie de dragoste.
    Se observă n scena de dragoste un limbaj obişnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obişnuite trecătoare aventuroase. Cătălina la nceput este mai retrasă, mai reţinută şi mărturiseşte lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. Dar Cătălin găseşte remediul:“Hai şi-om fugi n lume” şi astfel Cătălina va pierde visul de luceferi. Idila Cătălin – Cătălina surprinde dragostea posibilă, la nivel uman, n limitele aspiraţiei lumii contingentului. Cătălin, pajul cu noroc, este stăpnit titanic de concret şi imediat, susţinnd astfel, prin contrast,  spaţiul absolutului, al lumii superioare reprezentată de Luceafăr. Spaţiul care l defineşte pe Cătălin este strmt, att fizic ct şi psihic, şi lipsit de linii tensionale. Are ambiţii ce ţin de orizontul lui ngust, propriu oricărui personaj periferic, n ierarhia valorilor.
            
1 Această dragoste este simbolul cu care se stabilesc rapid relaţiile sentimentale n lumea inferioară. Cătălin apare n antiteză romantică cu Luceafărul: viclean si ndrăzneţ. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocupările lor mărunte. Cătălina este incapabilă să se ridice la nălţimea Luceafărului, iar aceasta este incapabil să facă fericită pe cineva, sau să fie el fericit
Refuzul fetei sugerează imposibilitatea de a-şi depăşi propria condiţie, cea de muritor. Ea este conştientă de incompabilitatea dintre cele două lumi, subliniată prin perechi de antonime: „Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”Refuzul fetei sugerează şi zbaterea sufletească a fetei sfşiată ntre aspiraţia ei spre absolut şi imposibilitatea de a-şi depăşi condiţia umană.
Refuzul iniţial al Cătălinei este o reacţie de orientare şi manifestarea principiului feminin. Nostalgia faţă de Luceafăr semnifică ruptura dintre ideal şi real. Acceptarea lui Cătălin semnifică revelaţia asemănării de structură şi de ideal ntre fiinţele aparţinnd aceleiaşi lumi.
Tabloul al treilea al poemului cuprinde călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi convorbirea cu Demiurgul. Suntem din nou n planul cosmic cu o atmosferă glacială şi cu un limbaj sentenţios gnomic (exprimarea este apropiată de maxime şi proverbe). Demiurgul este rugat să-l ierte de nemurire să-l facă muritor de rnd. n acest tablou Eminescu se dovedeşte ca şi n Scrisoarea I unul dintre cei mai  interesaţi autori de cosmogonii şi un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor att de ndrăzneţ Luceafărului i creşte aripa la dimensiuni uriaşe. Din cauza vitezei colosale cu care zbura mişcarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, rătăcitor printe stele. Haosul este o noţiune abstractă, nepalpabilă nsemnnd confuzia generala a elementelor nainte de creaţie. Pentru a le face palpabile Eminescu i atribuie haosului nsuşirile unei văi din care necontenit izvorăsc lumini ce se amestecă se nvălmăşesc ca nişte mări ameninţătoare. Zona n care se află Demiurgul e infinitul, neantul stăpnit de groaza propriului vid adnc ca visul uitării.
    n dialogul cu Demiurgul, Luceafărul nsetat de viaţa obisnuită, de stingere este numit Hyperion. ntocmai ca fata de mparat n idila cu Cătălin este numită Cătălina şi Luceafărul, n momentul cnd vrea să devină muritor este nzestrat cu nume.
    n discuţia dintre cei doi, Demiurgul i propune mai intai „sa dau glas acelei guri?” mai apoi puterea ideală : " Vrei poate-n faptă să arăţi / Dreptate şi tărie?" sau soarta conducătorului de oşti, care să aibă : " Oştiri spre a străbate  / Pămntu-n lung şi marea-n larg/Dar moartea nu se poate... ". Dialogul ia sfrşit prin sublinierea de către demiurg a inutilităţii sacrifiului: "Şi pentru cine vrei să mori? / ntoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pămnt rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă. ". ntr-o altă variantă a „Luceafărului” răspunsul Demiurgului era: „Tu nu mi ceri numai minuni/Ci să mă neg pe mine.”
Şi atunci ca un ultim argument, Demiurgul l ndeamnă pe Hyperion să privească spre pămntul rătăcitor să vadă ce-l aşteaptă.
    Este surprinsă călătoria Luceafărului printre stele şi convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonice. Viteza cu care zboara Luceafărul este viteza Luminii: "Porni Luceafărul. Creşteau / n cer a lui aripe / Şi cai de mii de ani treceau / n tot attea clipe.". Poetul  materializează, ideile abstracţiunile, lucrează cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Părea un fulger nentrerupt / Rătăcitor prin ele. ". Avem o călătorie regresivă spre demiurg, el călătorind spre nceputul lumii. Avem un peisaj cosmic : "Căci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, /  Şi vremea-ncearcă n zadar / Din goluri a se naşte / Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe, / E un adnc asemene / Uitării celei oarbe.". Imaginea haosului se materializează prin văi şi dealuri. Umanizarea Luceafărului se realizează prin cuvntul "dor" din versul: ”El zboară, gnd prutat de dor". El este sortit eternităţii care l oboseşte, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Părinte, mă dezleagă". El năzuieşte către uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire". Dialogul cu Demiurgul pune şi mai mult n evidenţă puterea de sacrificiu a omului de geniu. Cererea Luceafărului este egală cu un act de revoltă de nesupunere faţă de ordinea existentă. El este capabil să renunţe la nemurire pt. trăirea n iubire a clipei: "Şi pt. toate dă-mi n schimb / O oră de iubire...". Luceafărului i este refuzată cerearea pt. că el face parte dintr-un ntreg, pe care l-ar descompune ar nsemna că nsuşi demiurgul să se atingă pe sine. Aici apare principiul unităţii totului a lui Schopenhauer:  "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Şi nu cunoaştem moarte.". n discuţia cu demiurgul Luceafărul primeşte pt. prima dată numele de Hyperion care in mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avndu-l ca tată soarele şi mamă luna iar n limba greacă nseamnă cel care merge deasupra şi care reprezintă omul ca fiinţă morală superioară
    .Al patrulea tablou ne duce din nou n planul terestru dar şi n cel universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafăr se ntoarce pe cer şi şi revarsă din nou razele asupra Pămntului.n acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafărul descoperă pe cărările din crnguri sub şiruri lungi de tei doi tineri ndrăgostiţi care şedeau singuri. Fata l vede şi l cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii snt fiinţe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc n timp ce Luceafărul nu cunoaşte moarte. Mhnit de cele ce vede, Luceafărul nu mai cade din nalt la chemarea fetei ci se retrage n singurătatea lui constatnd cu amărăciune:"Ce-ţi pasă ţie chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Trăind n cercul vostru strmt/ Norocul vă petrece/Ci eu n lumea mea mă simtNemuritor şi rece".
Resemnarea n „lumea lui”, nemuritor şi rece, este resemnarea ideală la care tinde orice om superior cu conştiinţa ridicării lui din condiţia umanului. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea rece, obiectivă, a diferenţelor fundamentale ntre două lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplaţiei, cealaltă starea instinctualităţii oarbe n cercul strmt al norocului, al şansei de a se mplini sau a neşansei.
          n structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri litarare: liric, epic şi dramatic.
    Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar şi din prezenţa unor specii aparţinnd genului liric: pastelul terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.n ceea ce priveşte genul dramatic, trebuie să distingem ntre aspectul tehnic al termenului şi cel al continutului; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene n care modalitatea esenţială de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conţinutului, vorbim de frămntările dramatice ale personajelor ntre ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea ce vor să fie.De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ al poemului.
           Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe mbinarea elementelor clasice şi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasică este perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării artistice. De clasicism ţine şi dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă ntre iubirea pentru o fiinţă pămnteană şi datoria de a rămne ceea ce este.  Elemente romantice: tema geniului nenţeles, a demonului ndrăgostit, a titanului răzvrătit mpotriva condiţiei sale, legătura strnsă ntre iubire şi natura, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea sentimentelor.
          Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o masura de 7-8 silabe si un ritm amfibrahic.
           Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte:generalul tanjeste dupa intruchipare individuala,iar in antiteza,umanul aspira catre idealitatea eterna; incompatibile, deoarece, apreciaza filozoful C Noica in Sentimentul romanesc al fiintei ,”Exista in lumea fiintei un fel de lume a generalului pur, in care  oamenii nu au asezare”.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica