referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Legitima aparare

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală...

Varianta Printabila 


1

1.Noţiunea şi caracterizarea legitimei apărări

Prin dispoziţiile alin. (1) din art; 24 şi alin. (2) din art. 26 ale Constituţiei Republicii Moldova fiecărei persoane se acordă dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de ncălcare a drepturilor şi libertăţilor sale.

 (1) Potrivit alin. (1) al art. 36 din CP al RM, nu constituie ifracţiune fapta prevăzută de legea penală săvrşită n stare de legitimă apărare.

(2) Este n stare de legitimă apărare persoana care săvrşeşte fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real, ndreptat mpotriva sa, a altei persoane sau mpotriva unui interes public şi care pune n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este n legitimă apărare şi persoana care săvrşeşte fapta, prevăzută
la alin. (2), pentru a mpiedica pătrunderea, nsoţită de violenţă periculoasă
pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, ntr-un spaţiu de locuit sau ntr-o altă ncăpere.

Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaşte dreptul de a comite fapta prevăzută de legea penală ntr-o asemenea mprejurare, ci că legea penală riu intervine datorită existenţei unor situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit comportament ieşit din comun. Fapta comisă n stare de legitimă apărare nu a fost niciodată pedepsită. Romanii spuneau că este ngăduit a respinge forţa prin forţă, şi acest drept l are omul de la natură. "Atunci cnd viaţa noastră e primejduită de silnicia hoţilor sau de armele vrăjmaşilor -spunea Cicero -, orice chip ce ne ngăduie scăparea este bun şi cinstit." Pravila lui Caragea prevedea: "Cine va omor apărndu-şi viaţa de primejdie nevinovat este..." La fel şi Pravila lui Vasilelupu: "Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-1 ucidă nu se va certa niciodată, iară de va merge neştine să ucidă pre cineva si acela l va ntmpina şi-1 va ucide pre dnsul, atunci să nu se cheme că l-au ucis neştine, ca să dzcă că s-a ucis singur


De-a lungul timpului conceptul a evoluat. n doctrină găsim numeroase ncercări de identificare a fundamentului acestei categorii juridice; n funcţie de opiniile exprimate s-au conturat două tipuri de teorii asupra fundamentu lui legitimei apărări, şi anume teoriile subiective şi teoriile obiective.

Potrivit teoriilor subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrngerii morale) legitima apărare se fundamentează pe invincibilitatea instinctului omenesc de apărare n faţa unui atac care i pune n primejdie viaţa sau integritatea corporală. Acestea au fost criticate de susţinătorii opiniilor după care legitima apărare ar fi un drept, menţionndu-se şi faptul că ele ignoră caracterul injust al agresiunii.

n cadrul teoriilor obiective (teoria negaţiei injustului, teoria retribuţiei răului prin rău, teoria coliziunii de drepturi şi obligaţii, teoria apărării publice subsidiare, teoria utilităţii speciale, teoria exerciţiului funcţiei publice, teoria dreptului subiectiv cu caracter public) - legitima apărare este privită ca o cauză obiectivă de justificare, ce acţionează in tem, acţiunea sa fiind conformă dreptului. Aceste teorii resping ideea constrngerii psihice şi susţin că legitima apărare ar fi un drept, conferit de lege celui aflat n faţa unui atac.

Deci, n prezenţa unui drept nu se poate vorbi de vinovăţie şi de răspunderea penală a făptuitorului. Aceste teorii, deşi interesante, nu pun n lumină esenţa reală a legitimei apărări şi conţin unele idei care nu pot fi acceptate. Fundamentul real al nlăturării caracterului penal al faptei, n caz de legitimă apărare, este constrngerea psihică şi, deci, absenţa vinovăţiei.

Persoana aflată n faţa unei agresiuni, care prezintă pentru ea, pentru altul sau pentru un interes public un pericol grav şi iminent, este constrnsă să reacţioneze n scopul apărării valorilor sociale ameninţate grav de un atac periculos. Acesta este şi temeiul nlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvrşite n legitimă apărare.

Dreptul la legitima apărare l au n mod egal toate persoanele, indiferent de pregătirea lor profesională sau specială, precum şi de situaţia de serviciu, n acest caz fac excepţie de la regula generală persoanele n ale căror atribuţii de serviciu intră apărarea drepturilor persoanei, a intereselor publice (de pildă, poliţiştii). Nendeplinirea acestor obligaţiuni poate avea drept urmare aplicarea sancţiunilor disciplinare sau a pedepselor penale, de pildă, pentru neglijenţă n serviciu (art. 329 din CP al RM).


n art. 14-17 ale Legii RM cu privire la poliţie nr. 416-XII din 18.12.1990 sunt stipulate condiţiile şi limitele aplicării forţei, a mijloacelor speciale şi a armei de foc de către colaboratorii poliţiei pentru apărarea cetăţenilor şi pentru autoapărare contra unor atacuri ce constituie un pericol real pentru viaţa sau sănătatea lor, precum şi n alte situaţii stipulate nemijlocit n lege.

Pentru majoritatea cetăţenilor dreptul la legitima apărare reprezintă un drept al lor subiectiv. Acest drept aparţine persoanei indiferent de prezenţa sau absenţa posibilităţii de a evita atacul prejudiciabil (posibilitatea de a fugi sau de a chema n ajutor alte persoane). Tocmai din această cauză legitima apărare este considerată pe bună dreptate o activitate activă, ofensivă. Nimeni nu este n drept să reproşeze celui ce s-a apărat faptul provocării de daune fizice, atunci cnd acesta ar fi putut să-şi apere drepturile prin fuga de la locul incidentului, prin crearea unor obstacole n faţa atacantului etc. Caracterul activ, ofensiv al legitimei apărări este indicat şi n unele legi, ale căror dispoziţii permit aplicarea armei pentru nlăturarea unui atac prejudiciabil Legea RM cu privire la arme nr. 110-XIII din 18.05.1994, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 4/43 din 08.09.1994, art. 36-38.

Legitima apărare reprezintă o metodă eficientă de luptă cu criminalitatea. Ea constituie, de asemenea, o metodă de prevenire a acţiunilor prejudiciabile, ntruct pericolul de a fi omort sau vătămat corporal nemijlocit ia locul atentatului de cele mai dese ori intimidează mai mult făptuitorul dect posibilitatea aplicării ulterioare a unei pedepse.

2. Condiţii privitoare la atac şi apărare

Legitima apărare se caracterizează prin existenţa unui atac, a unei agresiuni care pune n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public şi care impun cu necesitate acţiuni de apărare pentru ocrotirea şi protejarea valorilor sociale menţionate expres de lege. Att n jurul atacului, ct şi al apărării, legiuitorul şi teoreticienii au asociat o serie de condiţii menite să caracterizeze apărarea şi atacul, din punct de vedere penal.

 


Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, ntr-o acţiune ndreptată mpotriva valorilor sociale ocrotite de legea penală.

Din această definiţie rezultă că fapta trebuie să aparţină neapărat omului, de aceea atacul venit din partea unui animal, n măsura n care nu reprezintă o agresiune declanşată voit de stăpnul acestuia (ca n cazul asmuţirii unui cine), nu va justifica o reacţie n condiţiile apărării legitime, ci n limitele stării de extremă necesitate (despre care vom vorbi ulterior).

 

Unii autori sunt de părerea că nu poate constitui un atac care ar crea o stare de legitimă apărare atacul efectuat de către o persoană iresponsabilă, cu toate că şi n astfel de situaţii cel atacat este nevoit să se apere săvrşind o faptă prevăzută de legea penală. n accepţia acestora, fapta astfel săvrşită nu constituie infracţiune şi nu atrage răspunderea penală, ntruct este săvrşită fără vinovăţie, temeiul excluderii n acest caz constituindu-1 nu legitima apărare, ci starea de extremă necesitate.

Alţi autori (pe care i susţinem) consideră drept o situaţie excepţională apărarea mpotriva atacului survenit din partea unei persoane iresponsabile sau care n-a mplinit vrsta răspunderii penale. Dacă celui ce se apără i sunt cunoscute aceste "caracteristici" ale atacantului, apărătorul este obligat să ntreprindă toate măsurile pentru a opri declanşarea atacului, iar dacă acest lucru este imposibil, ca excepţie se admite cauzarea de daune atacantului.

Condiţia indicată, după părerea noastră, nu se referă la situaţiile agresiunilor violente săvrşite n grup, periculoase pentru viaţa sau sănătatea celui ce se apără. n astfel de cazuri urmează a fi aplicate condiţiile generale ale instituţiei legitimei apărări.

n conceptul de legitimă apărare prin atac se nţelege o acţiune sau o inacţiune prejudiciabilă, adică este vorba de atac att n cazul unei comportări activ agresive (de pildă; o persoană ndreaptă arma spre o altă persoană cu intenţia de a o omor sau vătăma), ct şi n cazul unei atitudini pasiv agresive (de ex., o persoană care, avnd n ngrijire un bolnav, nu-i administrează medicamentele potrivit prescripţiilor medicului, cu intenţia de a-i provoca moartea). Mai mult ca att, inacţiunea reprezintă un atac numai dacă există obligaţia legală de a acţiona.

Potrivit legii - alin. (2) al art. 36 din CP al RM


 

 

- Atacul trebuie să ndepli nească următoarele condiţii:

 

a)   să fie direct, imediat, material şi real;

a)      să fie ndreptat mpotriva propriei persoane, a altei persoane sau mpo triva unui interes public;

b)             să pună n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

                                                                                       a)Atacul direct. Atacul este direct cnd prin el se creează un pericol care ameninţă nemijlocit valorile ce pot forma obiectul legitimei apărări, deci n acest caz trebuie să existe o legătură de la cauză la efect ntre atac şi pericolul grav creat. n literatura juridică s-a arătat că atacul trebuie considerat direct nu doar atunci cnd ntre fapta atacantului şi victimă există un contact fizic nemijlocit, ci şi n cazul n care, deşi sub aspect fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă n pericol, el vizează ca acţiune agresivă anume această valoare (de ex., atacantul a nceput să taie cablul care susţine schela pe care lucrează un zidar, punnd n primejdie viaţa acestuia).                                                                    Atacul nu va fi considerat direct atunci cnd ntre atacant şi victimă se află un obstacol (un zid, o uşă ncuiată, o distanţă mare etc.) care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Atacul imediat.Caracterul imediat al atacului fixează n timp desfăşurarea acestuia, ncadrndu-1 ntr-un anumit interval, n care poate interveni o apărare legitimă.

Literatura juridică este de acord că ar fi absurd să se pretindă să te aperi numai după declanşarea atacului, astfel că atacul imediat poate fi real sau n curs de executare (actual).

Atacul este considerat real atunci cnd acţiunea lui a nceput sau este gata să nceapă, ţinnd cont de mprejurările concrete ale cauzei, de pildă, n cazul n care atacantul ndreaptă mna spre buzunar pentru a scoate arma. n intervalul acesta de timp apărarea poate interveni pentru a respinge atacul. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul mic dintre momentul nceperii atacului şi momentul apariţiei (ivirii) pericolului. Dacă acest interval este mai mare, n aşa fel nct să existe posibilitatea nlăturării lui prin alte mijloace dect săvrşirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.

Atacul este n curs de executare (actual) atunci cnd se află n desfăşurare, n evoluţia sa pnă n momentul consumării. Un asemenea atac se află ntr-un raport de concomitentă cu pericolul generat de agresiune şi cu necesitatea actului de apărare.

Dacă atacul s-a consumat, nu se mai poate invoca legitima apărare, ntruct nu sunt ntrunite condiţiile legii n ceea ce priveşte desfăşurarea n timp a atacului, cnd valoarea este supusă pericolului de a fi lezată. Atacul se consideră consumat atunci cnd agresiunea a luat sfrşit, iar odată cu ea ncetează de fapt şi pericolul pentru valorile ocrotite de lege.

Dacă atacantul, fiind respins după primul atac, continuă să aibă o atitudine agresivă, intenţionnd să reia atacul asupra aceleiaşi persoane, se poate considera că atacul este n plină desfăşurare, că este un atac imediat, care justifică apărarea din partea celui atacat.

n literatura juridică penală romnească se face o precizare importantă cu privire la momentul consumării atacului: dacă n cazul infracţiunilor contra persoanei, atacul se consumă n momentul consumării infracţiunii realizate prin săvrşirea lui, n cazul infracţiunilor contra patrimoniului, atacul nu se consideră consumat dect n momentul n care, după săvrşire, infracţiunea şi-a pierdut caracterul flagrant.

Astfel, n cazul infracţiunii de furt, atacul se consideră actual şi atunci cnd, după luarea bunului, autorul se ndepărtează cu bunul sustras de la locul infracţiunii, aşa nct dacă, n acest timp, persoana vătămată foloseşte violenţa pentru a recupera bunul sustras, dispoziţiile legale privitoare la legitima apărare sunt, n principiu, aplicabile. De fapt, la acest subiect poate fi raportat, după părerea noastră, pct. 16 al Hotărrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 5 din 06.07.1992 „Cu privire la practica judiciară n procesele penale despre sustragerea averii proprietarului” prin care se stabileşte că furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi infractorul are posibilitatea reală de a utiliza sau a dispune de ea la discreţia sa. n concluzie, referitor la caracterul imediat al atacului vom menţiona că acesta, fiind o problemă de fapt, se va stabili n fiecare cauză penală prin analizarea tuturor datelor adunate cu privire la atacul produs şi pericolul pe care acesta l reprezenta pentru valorile ocrotite de lege; deci iminenţa atacului trebuie apreciată n mod obiectiv.

 Atacul material. Atacul este material atunci cnd acesta se realizează prin fapte de natură să provoace modificări materiale, fizice asupra valorilor mpotriva cărora se ndreaptă. Atacul este recunoscut material nu numai atunci cnd pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică, ci şi n cazul cnd aceasta din urmă se asociază cu diferite instrumente, mijloace care sunt n măsură să provoace o modificare fizică valorilor ocrotite de legea penală. Practica şi doctrina penală sunt unanime n aprecierea că violenţele verbale sau scrise (insultele, ameninţările, calomniile) nu pot justifica o acţiune n apărare dacă nu provoacă un pericol fizic Dacă faţă de un asemenea atac s-a reacţionat prin săvrşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul, care a avut posibilitatea să reacţioneze pe cale juridică, nu poate beneficia de impunitate pe temeiul legitimei apărări, dar poate invoca existenţa unor circumstanţe atenuante (de ex., potrivit pct. i al art. 76 din CP al RM).

1

De asemenea, mprejurarea că o persoană este narmată nu poate fi considerată că ar constitui un atac material care să justifice legitima apărare, atta timp ct nu se ncearcă să se facă uz de arma respectivă.

Atacul real. Atacul este real atunci cnd acesta există obiectiv, şi nu este presupus de persoană. Atacul real constă n actul de agresiune care este pe punctul de a se produce, care ameninţă eu realizarea lui, existnd certitudinea nfăptuirii sale (de ex., atacantul, după ce a ameninţat victima cu moartea, şi ia arma de pe umăr şi o ncarcă). Atacul real nu trebuie confundat cu atacul eventual, deci cu o agresiune care s-ar putea produce cndva n viitor sau cu teama faţă de un atac doar presupus. Este posibil ca o persoană să se afle n eroare asupra existenţei unui atac (de ex., observă ntr-o noapte pe cineva ascuns n apropierea casei sale, pregătit să lovească), deşi n realitate să nu fie vorba de aşa ceva (bănuitul "agresor", fiind n stare de ebrietate, s-a sprijinit de gardul locuinţei). Dacă n asemenea condiţii o persoană comite o infracţiune faţă de presupusul atacant, problema tragerii la răspundere penală a acesteia se rezolvă n funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei. Atacul eventual nu poate fi luat n consideraţie la constatarea stării de legitimă apărare, deoarece n asemenea situaţii nu se poate stabili un raport de cauzalitate cu actualitatea pericolului, persoana ameninţată de un astfel de atac putnd lua diverse măsuri de prevenire a pericolului care să nu constea n fapte prevăzute de legea penală.

n cazul atacului real, declanşarea (izbucnirea) acestuia trebuie să fie att de aproape de realizare, nct dacă persoana constrnsă să se apere nu ar fi acţionat n acel moment, ea ar fi fost cu certitudine expusă pericolului. Caracterul real al atacului rezultă din elementele obiective care pun n evidenţă intenţia agresorului de a săvrşi cu siguranţă atacul. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.

b) Atacul să fie ndreptat mpotriva persoanei proprii, a altei persoane sau mpotriva unui interes public.

 Această caracteristică se referă la obiectul juridic al atacului. Pentru existenţa legitimei apărări şi deci a stării care a determinat-o, trebuie să se constate că atacul a fost ndreptat mpotriva persoanei sau mpotriva unei alte persoane, ori contra unui interes public. Astfel, acesta se poate ndrepta mpotriva persoanei, fiind de natură a-i vătăma viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi alte valori cărora legea le conferă protecţie, sau a vreunei valori sociale care formează obiectul juridic al vreunui drept acordat de lege persoanelor fizice sau juridice, ori mpotriva unui interes public.

Reglementarea n vigoare prevede că atacul ndreptat mpotriva unui interes public justifică o apărare legitimă. n Codul penal al RM nu se conţine vreo dispoziţie referitoare la termenul "interes public", spre deosebire de Codul penal al Romniei, care, n art. 145, stabileşte:

 

 


"Prin termenul "public" se nţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile publice sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii". Deci din sfera noţiunii de "interes public" fac parte siguranţa statului, proprietatea publică, activitatea organelor şi instituţiilor de stat, ordinea publică şi alte valori asemănătoare.

Poate realiza apărarea att persoana mpotriva căreia s-a ndreptat atacul, ct şi o altă persoană, prezentă la locul săvrşirii atacului, care-i vine n ajutor, efectund acţiuni de apărare n favoarea celui atacat.

mpotriva unui atac de natură a vătăma interesul public poate interveni orice persoană, indiferent dacă are sau nu o obligaţie de serviciu n legătură cu interesul pus n pericol.

c) Atacul să pună n pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

 Instituind această condiţie, legea a pornit de la ideea că numai un pericol grav creează celui ce se apără o stare specială de constrngere sub imperiul căreia se reacţionează. Caracterul grav al pericolului se manifestă atunci cnd atacul ameninţă cu producerea unor consecinţe negative ireparabile sau greu de remediat pentru valoarea ocrotită de legea penală (de ex„ pierderea vieţii, vătămarea corporală, distrugerea unui bun etc.) Determinarea gravităţii pericolului trebuie să se facă n raport cu circumstanţele reale din momentul atacului, lundu-se n consideraţie mai ales natura şi intensitatea atacului, importanţa reală a valorilor puse n pericol, persoana atacantului şi, n general, toate datele concrete caracteristice fiecărei cauze n parte şi nu circumstanţele "ex post", după criterii abstracte, căci nu orice atac creează o stare de pericol grav. Un pericol care nu ar fi grav nu este de natură să creeze, n psihicul celui care efectuează actul de apărare, acea stare specială de constrngere, care exclude posibilitatea de determinare liberă a voinţei şi, ca atare, existenţa vinovăţiei, acţionnd sub presiunea constrngerii provocate de pericolul grav.

Avnd n vedere că mpotriva atacului care generează un pericol grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală, menţionăm că instituţia legitimei apărări (mpotriva atacului care nu este sursa unui pericol grav) pentru apărarea ordinii de stat sau publice, a proprietăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a ordinii administrative stabilite este reglementată n Codul cu privire la contravenţiile administrative al RM(art. 18).

n reglementarea penală a Republicii Moldova se conţine pentru prima dată prevederea potrivit căreia "Este n legitimă apărare şi persoana care săvrşeşte fapta, prevăzută de alin. (2), pentru a mpiedica pătrunderea, nsoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, ntr-un spaţiu de locuit sau ntr-o altă ncăpere" (alin. (3) al art. 36 din CP al.RM). Pornind de la aceste dispoziţii


Pornind de la aceste dispoziţii legale, apreciem că obiect al atacului l pot constitui şi drepturile persoanei, altele dect cele referitoare la existenţa sa fizică şi morală, adică drepturile recunoscute şi apărate de lege (dreptul de proprietate, dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dreptul la posesie etc). Legitima apărare presupune prin concept existenţa unei apărări mpotriva agresiunii care să se concretizeze n săvrşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Prin apărare, n sensul dreptului penal, se nţelege actul prin care cel atacat sau persoana care i vine n ajutor ncearcă să nlăture atacul cu caracteristicile prevăzute de lege.

- Apărarea, la rndul ei, trebuie să ndeplinească următoarele condiţii:

d)             apărarea este admisă pentru a respinge un atac ndreptat mpotriva unei persoane sau a unui interes public;

e)      apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală;

f)                apărarea să fie ndreptată mpotriva atacantului;

g)      apărarea să fie concomitentă cu atacul;

h)            apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.

 

 

d)  Apărarea este admisă pentru a respinge un atac ndreptat mpotriva
unei persoane sau a unui interes public

Apărarea este legitimă numai n măsura n care aceasta este ndreptată mpotriva unui atac agresiv, urmărind nlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el l generează.

Scopul apărării, ca latură a legitimei apărări, constă n apărarea persoanei, a intereselor publice de la atentatele prejudiciabile. Persoana fizică este apărată cu privire la toate atributele sale (viaţă, integritate corporală, sănătate etc), indiferent dacă are capacitate psihofizică sau nu, precum şi proprietatea sa. De asemenea este legitimă apărarea interesului public. Condiţia arătată obligă ca apărarea (pe lngă ceea ce am menţionat anterior) să se desfăşoare din momentul n care atacul devine actual, inevitabil.

 

 

e) Apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală
Pentru a se pune problema legitimei apărări, se cere ca apărarea prin care se nlătură atacul să se realizeze prin săvrşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Practic, riposta n legitimă apărare se realizează n cele mai frecvente cazuri prin intermediul unor fapte de omor sau de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii atacantului. Fapta săvrşită n legitimă apărare poate mbrăca nsă şi alte forme de exteriorizare, n funcţie de natura atacului, de specificul valorii periclitate prin agresiune şi mprejurările cauzei. Dacă atacul este nlăturat prin săvrşirea unei fapte neprevăzute de legea penală, atunci nu poate fi invocată starea de legitimă apărare, incidenţa dispoziţiilor nscrise n art. 36 din CP al RM fiind exclusă.

f) Apărarea să fie ndreptată mpotriva atacantului

Apărarea este legitimă dacă este ndreptată numai mpotriva atacantului şi nu contra terţelor persoane (rude, prieteni etc). Cauzarea de prejudicii persoanelor terţe ca rezultat al unei erori admise n persoana atacantului exclude nondelincvenţa apărării. Răspunderea pentru asemenea "apărare" survine pe baze generale, adică n funcţie de prezenţa sau absenţa vinovăţiei.

Practic n toate cazurile apărarea se manifestă din punct de vedere obiectiv prin acţiuni. Insă, n cazuri excepţionale, aceasta se poate realiza şi prin inacţiuni (de pildă, persoana nu-şi opreşte cinele care 1-a atacat singur pe agresor).

g)  Apărarea să fie concomitentă cu atacul

Sub acest aspect este evident că actele de apărare se vor nscrie ntotdeauna n limitele unei apărări legitime atunci cnd, sub raport dinamic, se vor situa n intervalul de timp ce corespunde att atacului imediat, ct şi atacului n curs de realizare. Apărarea se consideră concomitentă pe tot intervalul de timp n care atacul corespunde cerinţei de imediat sau se află n curs de realizare, şi nu va mai ndeplini această condiţie n cazul unui atac eventual, ce se va produce n viitor, şi nici n cazul unui atac deja consumat şi care nu prezintă pericolul de a fi reluat imediat.

h)  Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului

Pentru a opera legitima apărare mai este necesar să se stabilească dacă ntre apărare şi atac a existat o anumită proporţie. Proporţionalitatea n această situaţie nefiind de ordin matematic şi nepresupunnd o echivalenţă absolută a faptelor şi mijloacelor, ci doar o proporţionalitate relativă, aproximativă. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili anumite criterii de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi cea a apărării. Această sarcină revine doar organelor judiciare, care sunt n măsură să aprecieze criteriul proporţionalităţii, lund n considerare nu numai valorile mpotriva cărora s-au ndreptat atacul şi actele de apărare, ci şi toate mprejurările n care s-a produs agresiunea (intensitatea, mijloacele aplicate, timpul, locul, forţa şi posibilităţile atacantului şi apărătorului - vrstă, sex, starea sănătăţii etc.).


Nu se poate pretinde o proporţie strictă ntre apărare şi atac din simplul motiv că cel ce se apără este, de regulă, obiectul unui atac neaşteptat şi surprinzător, fiind ca atare n neputinţă de a-şi pregăti apărarea corespunzătoare naturii şi intensităţii atacului. Persoana atacată acţionează n interesul salvării sale ori n interes public n condiţii improvizate, n grabă şi ntr-o stare sufletească de constrngere. n consecinţă, persoana care se apără nu poate, de obicei, să aprecieze cu calm şi luciditate nici mijloacele pe care le are la ndemnă, pentru a anihila pericolul, şi nici să calculeze intensitatea reacţiei sale n apărare perfect proporţional cu cerinţa curmării agresiunii. Anume de aceea nu se poate cere o echivalenţă ntre intensitatea apărării şi cea a atacului şi nici ntre mijloacele folosite de cel care se apără şi cel care declanşează atacul. Apărarea este legitimă atunci cnd dauna cauzată n procesul legitimei apărări este mai mică, egală sau chiar mai mare n raport cu dauna evitată; cea care s-ar fi putut produce.                                                                                                                                               Potrivit art. 1401 din CC al RM, nu este pasibil de reparaţie prejudiciul cauzat de o persoană n stare de legitimă apărare dacă nu a depăşit limitele ei.

Dacă n timpul apărării mpotriva unui atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terţ, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.

Legislaţiile penale din Rusia (alin. (3) din art. 37, pct. j) din alin. (1) al art. 61), Romnia (alin. (3) din art. 44, lit. a) din art. 73), Polonia (2, art. 25), Franţa (art. 122-5)) conţin dispoziţii ce reglementează instituţia depăşirii limitelor legitimei apărări. Codul penal al RM din 1961, prin dispoziţia alin. (2) din art. 13, stabilea: "Se consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului", iar Partea specială a Codului penal respectiv conţinea componenţele omorului, săvrşit n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 91), şi ale vătămării grave sau mai puţin grave a integrităţii corporale, cauzate n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări (art. 98), iar pct. 5 al art. 37 din Partea generală conţinea ca circumstanţă atenuantă săvrşirea infracţiunii ca urmare a apărării mpotriva unui atac social-periculos chiar dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări. Codul penal n vigoare nu conţine nici o dispoziţie care ar reglementa acest subiect, lăsnd la discreţia instanţelor de judecată soluţionarea unor asemenea situaţii, care, cu certitudine, vor exista n practica judiciară. n teoria dreptului penal depăşirea limitelor legitimei apărări poartă denumirea de exces de apărare (de la lat. excessus). Excesul de apărare poate exista numai n cazul necorespunderii vădite a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, atunci cnd atacantului, fără necesitate, i se cauzează intenţionat o daună ce se exprimă sub formă de deces sau vătămare corporală. Cauzarea de daune atacantului din imprudenţă nu poate antrena răspunderea penală.


Doctrina penală conţine şi un alt punct de vedere ce se referă la problema n cauză, conform căruia depăşirea limitelor legitimei apărări poate avea loc att intenţionat, ct şi din imprudenţă, iar potrivit opiniei savantului M. L Iakubovici, vinovăţia n cazul excesului de apărare se poate manifesta numai prin imprudenţă. Codul penal al Federaţiei Ruse conţine o reglementare expresă referitoare la subiectul n discuţie, legiuitorul stabilind dispoziţii precise, concrete cu privire la forma intenţionată a vinovăţiei n cazul depăşirii limitelor legitimei apărări. n fiecare caz concret este absolut necesară stabilirea elementului intelectual şi volitiv al intenţiei, adică persoana care se apără trebuie să conştientizeze că apărarea nu corespunde caracterului şi pericolului atacului, ea trebuie să prevadă cauzarea daunei care depăşeşte vădit paguba "necesară" n situaţia dată, dorind sau admiţnd-o conştient, avnd o atitudine indiferentă faţă de survenirea ei. Dacă se constată că infracţiunea a fost săvrşită n condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări, atunci, n conformitate cu pct. j) din alin. (1) al art. 61 din CP al Federaţiei Ruse, fapta se consideră comisă cu circumstanţe atenuante.

Este interesantă sub acest aspect teoria şi practica penală a Romniei, care divizează excesul n apărare n exces justificat şi scuzabil.

Excesul justificat (alin. (3) din art. 44) reprezintă o depăşire a limitelor legitimei apărări, care constituie, de fapt, tot o legitimă apărare, ntruct se ntemeiază pe tulburarea sau temerea n care se găsea făptuitorul n momentul săvrşirii faptei, cu toate că există o depăşire a limitelor unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului. Legiuitorul romn a raportat această situaţie la starea de legitimă apărare, pornind de la faptul că, n situaţia n care se acţionează sub stăpnirea unei tulburări sau temeri generate de pericolul atacului, se poate vorbi de exces din punct de vedere obiectiv, nu şi subiectiv apărarea fiind recunoscută legitimă, chiar dacă există o disproporţie obiectivă ntre atac şi apărare.

Dacă nsă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se ntemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvrşită n legitimă apărare, ci este infracţiune, săvrşită cu circumstanţa atenuantă prevăzută de lit. a) a art. 73 din CP al RM; excesul de data aceasta fiind scuzabil.

 


NCHEIERE

 

Prin prezenta lucrare mi-am propus să abordez fundamentul teoretic şi practic al efectuării justiţiei penale, a unuia din importantele instituite ale dreptului penal  legitima apărare

Studiind tema propusă, n spiritul lucrărilor autorilor din diferite ţări, cu titlu de concluzie, constatăm următoarele:

1.         legitima apărare constă din anumite stări, situaţii, ntmplări sau mprejurări existente n timpul săvrşirii faptei, care fac ca fapta săvrşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, prin aceasta, nlătură caracterul infracţional sau penal al faptei.

2.         Această situaţie nu trebuie confundată cu cauzele care nlătură răspunderea
penală (amnistia, graţierea, mpăcarea), cu nlocuirea răspunderii penale, cu cauzele
de nepedepsire, cu cauzele de liberare de răspundere penală.

3.         n urma analizei prevederilor legislative ale diverselor state, am observat că instituţia legitimei apărări deasemenia are o inportanţă fundamentală n raport cu celelalte instituţi ce fac parte din raporturile juridice de drept penal. Bunăoară n legea penală a R. Moldova este prevăzută legitima apărare la acelaş nivel cu - reţinerea infractorului, -starea de extremă necesitate,   

-constrngerea fizică sau psihică,  - riscul ntemeiat;

 Acelaş lucru l ntlnim şi n legea penală a F. Ruse, n legea penală a Romniei ş.a.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (art. 30), Constituţia RM (art. 26) reglementează faptul, că „fiecare are dreptul de a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime prin toate mijloacele ce nu contravin legii".

Dreptul la legitima apărare este una din importantele garanţii de realizare a drepturilor şi obligaţiunilor constituţionale ale cetăţenilor pentru protejarea de atentatele la viaţă, sănătate, onoare şi demnitate a oamenilor, a intereselor societăţii şi statului, proprietăţii şi ordinii publice.

Dreptul la legitima apărare este un

 - drept subiectiv, - inalienabil şi firesc al fiecărui om  - membru al societăţii. Orice persoană poate utiliza dreptul său la apărare nedepinznd de orice circumstanţă, dar poate şi să evite realizarea lui.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica