referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Competenta materiala a instantelor judecatoresti

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Competenţa materială, denumire tradiţională în literatura noastră de specialitate3 este desemnată de alţi autori ca şi competenţă de atribuţiune4. În cadrul competenţei materiale se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale...

Varianta Printabila 


1

Sistemul de judecată pe acest teritoriu Carpato  Danubiano Pontic are un istoric şi o evoluţie demnă de apreciere, preocuparea legiuitorului romn, de-a lungul istoriei sale fiind aceea de a oferi cadrul procesual de desfăşurare al soluţionării conflictelor dintre cei ce apelează la organele de justiţie spre rezolvarea nenţelegerilor ivite n viaţa de zi cu zi n raporturile lor economice ori sociale, ntre subiectele de drept.

  Spectaculoasa resurecţie a statului de drept, marcnd trecerea de la dreptul statului la statul dreptului , subordonarea deci a statului faţă de drept redimensionează una din funcţiile statului, şi anume cea de aplicarea dreptului. Printr-un original circuit se ajunge ca statul, autorul dreptului, să se subordoneze acestuia, inclusiv prin desfăşurarea unor activităţi specifice de realizare a dreptului, precum:  emiterea unor reguli de drept pentru aplicarea altor reguli, ierarhic superioare; exercitarea unor prerogative sau atribuţii; rezolvarea conflictelor care apar n procesul particularizării regulilor emise sau prerogativelor exercitate.

Indiferent nsă de natura activităţilor desfăşurate pentru realizarea dreptului, n sens mai larg vorbind, pentru nfăptuirea uneia dintre funcţiile statului, autorităţile acestuia trebuie să acţioneze pe baza şi n limitele competenţei prestabilite prin regulile de drept.

  Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar n primele sale articole la regulile de competenţă. Această reglementare este firească dacă se ţine seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. ntr-adevăr, n cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant este aceea de a determina instanţa competentă.

Totuşi, codurile moderne[1], deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, ncep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a nceput odată cu adoptarea Codului civil german de la sfrşitul secolului al XIX-lea. Codul nostru de procedură civilă urmeză aceeaşi tendinţă a codurilor moderne.

Prin competenţă, n general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a

rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare n limbajul juridic, mai cu seamă n domeniul procesual. n dreptul procesual civil prin competenţă se nţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.[2]

                        Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, dect instanţele judecătoreşti.  Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt ncadraţi la aceea instanţă.

                        Cazurile şi condiţiile n care o instanţă judecătorească are aptitudinea de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

                        O primă clasificare a normelor de competenţă este aceea n norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţionale, după cum ne raportă la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem.

                        Competenţa generală reprezintă acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau

 

nestatale. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră n sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti, este necesar apoi să se stabilească care anume dintre diferitele instanţe judecătoreşti are căderea de a soluţiona cauza respectivă.

                        Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, ntre ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională la rndul său mbracă două forme: competenţa materială şi competenţa teritorială

[1] A se vedea n acest sens art. 1-29 C.proc.civ. francez din anul 1975, art. 1-21 C.proc.civ.din Quebec din anul 1977, art. 1-6 C.proc.civ. columbian din anul 1989

[2]  Ioan Leş – Comentariile Codului de procedură civilă, vol.I, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2001, pag.3

1

Competenţa materială, denumire tradiţională n literatura noastră de specialitate3 este desemnată de alţi autori ca şi competenţă de atribuţiune4. n cadrul competenţei materiale se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte n raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii.

                        Vorbind de competenţa teritorială, distingem ntre competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă, după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul avnd posibilitatea alegerii ntre mai multe instanţe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă.

                        O ultimă clasificare este aceea n competenţă absolută

 

 

 

.

şi competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv. Au caracter imperativ normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă, iar caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială de drept comun şi alternativă.

 

 

 

 

2. Principiile stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti

 

 

 

                   Constituţia Romniei n art. 125 alin. 1 prevede că  justiţia se realizeaz prin  Curtea Supremă de Justiţie si prin celelalte instanţe judectoreşti stabilite de lege. Acest articol se coroborează cu prevederile art. 139 alin.1 si 144 din acelaşi act normativ, deoarece primul articol amintit ar duce la concluzia că, numai instanţele judecătoreşti vor rezolva n exclusivitate pricinile civile şi că nu ar exista alte organe care să desfăşoare o activitate jurisdicţională. 

                   Astfel, n Constituţie se arată că n condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită si atribuţii jurisdicţionale, iar Curtea Constituţională are printre atribuţii şi pe aceea de a hotăr asupra excepţiilor ridicate n faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea  legilor şi a ordonanţelor.

                       

 

                        Ca atare, pe lngă instanţele judecătoreşti, legea a dat posibilitatea nfiinţării şi a unor organe cu atribuţii jurisdicţionale, datorită necesităţii de a degreva instanţele judecătoreşti de unele cauze simple, precum şi existenţei unor litigii specializate, cu un pronunţat caracter tehnic.

                        Fie explicit şi distinct, fie pe calea interpretării sistematice a regulilor de procedură civilă, rezultă cteva principii n materie de competenţă:  competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi ; competenţa este determinată prin lege ; instanţa nu poate delega justiţia ; instanţa acţionează numai n circumscripţia sa teritorială ; competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă; instanţele judecătoreşti sunt nzestrate cu plenitudinea competenţei;  judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei ; accesoriul urmează soarta principalului ; competenţa revine, de regulă instanţei n circumscripţia căreia se află domiciliul prtului ; conflictele de competenţă se rezolvă n interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

 

                        Competenţa instanţelor judecătoreşti este aceeaşi pentru toţi, ca şi principiu al reglementării competenţei generale, exprimă ntr-o formă specifică  egalitatea ntre cetăţeni,  egalitatea n drepturi , precum şi una din dimensiunile  accesului liber la justiţie.

                         Principiul aici n discuţie are două semificaţii, pe de o parte, că o instanţă judecă, potrivit legii fără nici o discriminare sau privilegii, pe toţi cei care au dobndit n faţa ei calitatea de parte n procesul civil,  iar pe de altă parte că, nimeni nu poate fi sustras competenţei instanţei pe care legea i-a  conferit-o.


 3 Ioan Leş – Dicţionar  de drept civil 

 4 Ion Deleanu – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura  Servo-Sat , Arad, 2000, pag. 364

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica