referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Vanzarea lucrului altuia in cunostiinta de cauza a ambelor parti

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Această idee, deşi pare a „forţa” ideea principiului conversiunii actului juridic şi nu sancţionează în niciun fel reaua-credinţa a părţilor, nu este cu totul lipsită de valoarea juridică, deşi, astăzi, pare greu de susţinut având în vedere cealaltă opinie adoptată de doctrină şi jurisprudenţă. Cu toate acestea, câteva explicaţii în legătură cu aceasta sunt necesare...

Varianta Printabila 


1

                                    Capitolul I : Noţiuni generale.

 

 

   Conform art. 1294 C. Civ., „vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă ntre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dinti preţul lui.” Lăsnd la o parte uşoarele inadvertenţe pe care le prezintă această definiţie[1], din ea rezultă una dintre condiţiile contractului de vnzare-cumpărare, şi anume aceea ca vnzătorul sa fie proprietarul lucrului vndut. Aceasta este o condiţie fundamentală pentru nsăşi existenţa contractului, iar, dacă nu este ndeplinită, nu putem vorbi de transferul dreptului de proprietate, potrivit adagiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. Această operaţiune, şi anume vnzarea unui lucru de către o persoană care nu era proprietarul acestuia, poarta denumirea de vnzarea lucrului altuia, şi poate genera diferite situaţii şi sancţiuni, n funcţie de buna sau reaua credinţă a părţilor.

   Astfel, dacă ambele au fost de bună credinţă[2] n momentul ncheierii contractului, sau cel puţin cumpărătorul, majoritatea autorilor, deşi punctează unele nuanţări, recunosc că vnzarea este anulabilă pentru viciu de consimţămnt, şi anume error in substantia sau error in personam, care poate fi invocată de către cumpărătorul al cărui consimţămnt a fost viciat[3], terţul proprietar avnd la ndemnă acţiunea n revendicare. Pe de altă parte, ipoteza n care ambele părţi au fost de rea-credinţă (se aflau n cunoştinţă de cauză privind lipsa calităţii de proprietar a vnzătorului) a constituit obiectul mai multor opinii de-a lungul timpului, şi a fost susceptibilă de anumite particularităţi şi nuanţări, iar, deşi disputa pare a fi tranşată azi de către doctrină şi jurisprudenţă, considerăm că situaţiile ivite n practică şi importanţa pe care o prezintă nţelegerea instituţiei vnzării lucrului altuia n cunoştinţă de cauză fac utilă o mai amplă analiză, pe care o vom prezenta n continuare. De asemenea, avnd n vedere consecinţele apărute n materie ca urmare a intrării n vigoare a legii 112/1995, devine utilă şi o analiză a actualităţii ideilor exprimate n doctrină avnd n vedere acest nou domeniu de aplicare a lor.

 


 

                         

                          Capitolul II: Ipoteza valabilităţii contractului

 

       1. Precizări prealabile

 

   Conform unei opinii exprimate n doctrină, vnzarea lucrului altuia cnd ambele părţi s-au aflat n cunoştinţă de cauză este perfect valabilă, nsă contractul trebuie interpretat n sensul că părţile n-au urmărit transmiterea imediată a dreptului de proprietate, ci vnzătorul s-a obligat, n schimbul preţului, să procure bunul cumpărătorului n viitor, fiind pasibil de daune-interese n caz de neexecutare[4]. Această idee, deşi pare a „forţa” ideea principiului conversiunii actului juridic şi nu sancţionează n niciun fel reaua-credinţa a părţilor, nu este cu totul lipsită de valoarea juridică, deşi, astăzi, pare greu de susţinut avnd n vedere cealaltă opinie adoptată de doctrină şi jurisprudenţă. Cu toate acestea, cteva explicaţii n legătură cu aceasta sunt necesare.

   Fundamentul teoriei l reprezintă chiar codul civil romn, care nu face nicio referire privind nulitatea contractului n această ipoteză. ntr-adevăr, n timp ce codul civil francez prevede expres n art. 1599 că un contract ncheiat n aceste condiţii este nul, codul nostru civil nu a preluat şi acest articol, n ciuda faptului ca legislaţia franceză n materie a fost reprodusă fidel n codul. Acesta se mulţumeşte doar să prevadă definiţia vnzării şi faptul că „predarea este strămutarea lucrului vndut n puterea şi posesia cumpărătorului” (art. 1314), de unde se deduce şi condiţia ca vnzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului, nsă nu face nicio referire n legătură cu situaţia n care această condiţie nu ar fi ndeplinită. Motivul acestei omisiuni poate fi fie că legiuitorul romn nu l-a considerat necesar avnd n vedere reglementările privind reaua-credinţa şi cauza ilicită, fie că raţiunea legii a fost că nu s-a dorit ca aceste contracte să fie nule, din considerente ce pot ţine de stabilitatea circuitului civil, pedepsirea pasivităţii proprietarului etc. Pornind de la aceste ultime idei, unii autori au considerat, interpretnd restrictiv toate dispoziţiile codului civil din materia vnzării, că, dacă legea nu prevede expres, nu ar trebui trasă concluzia că legea a vrut totuşi să prevadă implicit nulitatea contractelor astfel ncheiate şi ca nu ar trebui extinse dispoziţiile codului civil att de mult. Prin urmare, s-a susţinut că, dacă nu există prevedere expresă, contractul nu este nul, de unde rezultă, per a contrario, că acesta ar fi valabil, nsă, avnd n vedere calitatea de neproprietar al vnzătorului, prezintă unele particularităţi.

   Astfel, contractul trebuie interpretat ca nefiind translativ de proprietate n mod imediat, ci că intenţia reală a părţilor (cea care prevalează, conform art. 977 C. Civ.) a fost de a amna momentul transmiterii proprietăţii pnă cnd vnzătorul va putea să pună la dispoziţia cumpărătorului bunul. Prin urmare, obligaţia vnzătorului nu este una de a da, ci una de a face, anume a procura bunul n schimbul preţului primit, fiind pasibil de daune-interese dacă nu şi-o ndeplineşte.

 

 

 

 

 

     2. Opinii doctrinare

 

   Opinia conform căruia contractul astfel ncheiat ar fi valabil şi-a găsit anumite ecouri n doctrina ceva mai veche. Ne permitem să reproducem cteva din aceste lucrări n cele ce urmează.

   O primă lucrare care susţine această rezolvare se regăseşte n tratatul de drept civil al autorilor C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, unde se spune că „dacă părţile au stipulat, cunoscnd adevărata situaţie, convenţia lor trebuie interpretată nu n sensul că au urmărit imediata strămutare a proprietăţii lucrului, ci că vnzătorul s-a obligat a-l procura cumpărătorului n schimbul preţului stipulat. n acest caz, obligaţia vnzătorului este o obligaţie de a face, care se rezolvă, n caz de neexecutare, n daune-interese, dar vnzarea este perfect valabilă. Adevăratul proprietar rămne nsă n afară de operaţiunea ncheiată ntre vnzător şi cumpărător, care faţă de el este res inter alios acta[5]. Privind n ansamblu această opinie, ne putem exprima unele critici. Astfel, dacă obligaţia vnzătorului este una a de a face, atunci nu putem vorbi despre un contract de vnzare-cumpărare, ntruct transmiterea dreptului de proprietate este de esenţa acestui contract, şi operează prin simpla ncheiere valabilă a acestuia, independent de vreo obligaţie a vnzătorului de a face. De asemenea, dacă la momentul ncheierii contractului obligaţia vnzătorului este una de a face, atunci, n momentul n care dobndeşte bunul, ea devine, totuşi, una de a da.

   ntr-o altă lucrare, susţinnd aceeaşi idee, M.B. Cantacuzino şi exprimă opinia conform căreia „este o exagerare a efectului de transfer al proprietăţii rezultnd hinc et nunc din puterea contractului, efect care nu este necesar, ntruct părţile pot conveni ca acest efect să se producă mai trziu, şi anume cnd şi dacă vnzătorul şi va procura proprietatea lucrului desemnat”[6]. Lăsnd la o parte criticile ce pot fi aduse n legătură cu eludarea dispoziţiilor privind cauza ilicită şi frauda, de care ne vom ocupa ulterior, putem observa că autorul pare a sugera ideea unui contract afectat de o condiţie suspensivă, idee ce poate fi acceptată n materie de vnzare. Astfel, se deduce că părţile au ncheiat un contract de vnzare-cumpărare, nsă intenţia lor a fost aceea de a afecta efectul transmiterii dreptului de proprietate de o condiţie suspensivă, prin urmare acesta se va produce cnd şi dacă proprietarul va dobndi lucrul, pnă atunci raportul juridic dintre părţi nefiind ncă născut.

   n literatura de specialitate ceva mai recentă, opinia privind valabilitatea contractului a fost susţinuta de autorii M. Georgescu şi Al. Oproiu. n lucrarea acestora, se prevede ca „Legea nu interzice nstrăinarea lucrului altuia şi nu se poate invoca nicio altă cauză de nulitate absolută, pot fi cazuri cnd vnzarea este valabilă, deşi ambele părţi cunosc că lucrul aparţine altuia, dacă operaţiunea nu are nimic ilicit. Astfel, se poate vinde valabil un lucru pe care vnzătorul l va dobndi, de exemplu, prin schimb, donaţie, moştenire etc.”[7]. n materia vnzării lucrului altuia n cunoştinţă de cauză, autorii consideră că această operaţiune poate fi nulă absolut doar dacă este afectat de o cauză de nulitate absolută. Deşi este corectă această idee, autorii nu reţin că un astfel de contract ar fi afectat de o cauză ilicită, motiv de nulitate absolută, ci dau ca exemplu doar nstrăinarea unui bun care aparţine statului. Astfel, este greu de susţinut opinia lor cum că „operaţiunea nu are nimic ilicit”, ntruct ni se pare greu de imaginat o situaţie n care cauza părţilor sa fi fost licită şi morală, şi ele să nu fi urmărit fraudarea intereselor adevăratului proprietar.

   Concluzionnd, putem observa că toate aceste opinii exprimate n doctrina mai veche şi cea relativ recentă pornesc de la ideea că nu există o reglementare expresă care să interzică vnzarea lucrului altuia, şi ncearcă să explice ce particularităţi generează considerarea valabilă a contractului. Deşi explicaţiile nu sunt complet lipsite de valoare juridică, ele pornesc, totuşi de la o premisă greşită, interpretnd prea restrictiv dispoziţiile codului civil şi neglijndu-le pe cele privind cauza ilicită.

 

 

     3. Decizia 412/1980 a Curţii Supreme de Justiţie[8]

 

   Jurisprudenţa romnă a fost, credem, n mod corect foarte reticentă n a accepta teoria valabilităţii contractului, ecouri ale opiniilor doctrinare mai sus menţionate neregăsindu-se dect ntr-o decizie a fostei Curţi Supreme de Justiţie dată n 1980, pe care ne permitem să o redăm n cele ce urmează.

   n speţă, privind situaţia de fapt, la 3 septembrie 1969, prin act sub semnătură privată, reclamantul R.T. s-a obligat să cumpere un imobil (format din teren şi construcţie) situat n Bucureşti, pentru preţul de 35.000 lei, plătiţi la ncheierea contractului. Odată cu plata preţului, R.T. a luat n primire imobilul, l-a stăpnit timp de 9 ani şi i-a adus anumite mbunătăţiri. Prtul S. Gh. nu şi-a ndeplinit obligaţia asumată de a ncheia actul autentic de vnzare-cumpărare, deşi a fost notificat de către cumpărător. La data de 12 septembrie 1978, prtul a declarat că nu deţine act autentic şi că adevăratul proprietar este A.A. (moştenitor al lui P.Z., de la care prtul cumpărase imobilul prin act sub semnătură privată). Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat rezoluţiunea antecontractului ncheiat şi restituirea preţului, alături de contravaloarea lucrărilor.

   n drept, la data de 24 octombrie 1978, Judecătoria Sectorului 6 a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă, ntruct se aplică prescripţia extinctivă de 3 ani de cnd reclamantul a aflat că vnzătorul nu poate perfecta actul autentic, iar, n speţă, acest termen curge de la două săptămni după 3 septembrie 1969, de cnd reclamantul a recunoscut că a aflat că prtul are tot un act sub semnătură privată pentru imobil. Odata cu respingerea recursului de către tribunal pe aceleaşi considerente, hotărrea a devenit definitivă. mpotriva acesteia, procurorul general a declarat recurs extraordinar, motivnd că n mod greşit s-a constatat că dreptul la acţiune este prescris, ntruct reclamantul a ştiut de la nceput că vnzătorul nu este proprietar şi, prin urmare, este vorba de vnzarea lucrului altuia, care este nulă absolut şi deci dreptul de a o invoca este imprescriptibil.

   n aceste condiţii, curtea supremă a admis recursul, nsă nu pentru motivele invocate de către procuror. n motivarea hotărrii sale, instanţa a observat că acţiunea de restituire a preţului ia naştere doar cnd cumpărătorul pierde posesia bunului, ori, n cazul de faţă, reclamantul nu a pierdut-o şi, prin urmare, termenul nu a nceput să curgă ncă. Argumentarea dată de instanţă este nsă cea care prezintă interes pentru cazul de care ne ocupăm. Curtea a reţinut că nu există vreo dispoziţie legală prin care să se prevadă că este lovită de nulitate absolută promisiunea vnzării unui imobil, făcută de un neproprietar, pentru că acesta are posibilitatea să cumpere de la proprietarul imobilului şi ulterior să perfecteze vnzarea, iar, n speţă, acest lucrul era posibil şi, astfel, este admis recursul şi sunt casate ambele hotărri.

   Avnd n vedere practica deja existentă la acea dată, precum şi uşoara desuetudine a ideilor care susţineau aceasta opinie, ni se pare oarecum ciudat că instanţa supremă a reţinut că o operaţiune de vnzare-cumpărare a lucrului altuia, n condiţiile n care ambele părţi cunoşteau acest lucru, este valabilă pentru simplul motiv că nu există o dispoziţie legală care să prevadă acest lucru. ntruct n soluţia dată curtea face referire la o „promisiune a vnzării unui imobil”, aceasta pare a sugera ideea că motivarea dată priveşte doar materia antecontractelor de vnzare-cumpărare, motiv pentru care s-ar putea pune unele probleme legate de ce se ntmplă n momentul n care vnzătorul ar deveni proprietar, şi anume dacă acela este momentul n care se naşte obligaţia de a ncheia contractul autentic, pentru că, dacă acesta ar fi cazul, atunci, n speţă, obligaţia n sarcina reclamantului de a ncheia contractul de vnzare-cumpărare nu s-a născut ncă. Dimpotrivă, dacă motivarea curţii ar privi materia vnzării n general, atunci este greu de nţeles de ce curtea nu a reţinut cauza ilicită ca motiv de nulitate absolută pentru contract. Indiferent de care au fost motivele ce au stat la baza soluţionării recursului pe aceste considerente (juridice sau nu), considerăm ca soluţia ar fi trebuit dată n sensul admiterii recursului pe motivele arătate de procuror (cauză ilicită, nulitate absolută şi, deci, imprescriptibilă).

 

 

     4. Opinii, comentarii şi concluzii

 

   Concluzionnd, codul nostru civil prevede că n contractul de vnzare-cumpărare, o parte transmite proprietatea celeilalte părţi, n schimbul preţului. Astfel, reprezintă o condiţie esenţială a contractului ca vnzătorul sa fie proprietarul lucrului vndut. Dar rezultă din această condiţie că lipsa acestei calităţi determină nulitatea contractului? Evident, observăm că nu există o dispoziţie expresă a legii, dar, totuşi, reaua-credinţă a părţilor nu poate determina naşterea unui contract valabil, avnd n vedere că părţile, prin ncheierea contractului, nu au urmărit doar dobndirea bunului, respectiv plata preţului, ci cunoşteau că prejudiciază interesele adevăratului proprietar. O astfel de cauză este prin excelenţă ilicită, iar, conform art. 966 C. Civ., aceasta „nu poate avea niciun efect”. De asemenea, considerăm uşor deplasat să considerăm contractul ca valabil, avnd n vedere situaţiile ce se pot ivi. De exemplu, cunoscnd că este pasibil de daune-interese, vnzătorul care ar fi n acelaşi timp şi moştenitor al terţului proprietar ar putea avea interesul să-i „grăbească” acestuia moartea, sau, s-ar putea eluda astfel interdicţia de vnzare a unei moşteniri nainte de deschiderea ei. Avnd n vedere ca transmiterea proprietăţii este de esenţa vnzării, rezultă clar că lipsa calităţii de proprietar a vnzătorului duce la nevalabilitatea contractului ca fiind de vnzare-cumpărare. Astfel, exprimndu-ne opinia n legătură cu lucrările doctrinare menţionate anterior, chiar dacă nu am admite existenţa unei cauze ilicite, contractul nu va putea fi niciodată valabil ca un contract de vnzare-cumpărare, nici chiar ca unul afectat de modalităţi. Prin urmare, convenţia ar putea fi valabilă cel mult ca un antecontract de vnzare-cumpărare afectat de o condiţie suspensivă, care ar da naştere doar la obligaţia vnzătorului ca, dacă va dobndi acel bun n viitor, să ncheie un contract autentic cu cealaltă parte (asemănător unui pact de preferinţă). Deci, nu putem accepta opiniile exprimate de doctrină privind valabilitatea unei astfel de convenţii nici dacă am eluda prevederile privind cauza ilicită şi frauda. n orice caz, ni se pare aproape imposibil de susţinut că vnzarea lucrului altuia n cunoştinţa de cauză a ambelor părţi nu ar avea o cauză ilicită şi aceasta trebuie considerată nulă absolută, oricare ar fi mprejurările.

 

 

 

 

                    Capitolul III: Ipoteza nulităţii absolute a contractului

 

 

     1. Precizări prealabile

 

   Conform unei alte opinii, dominante n doctrină şi pe care o mpărtăşim şi noi, vnzarea-cumpărarea lucrului altuia n cunoştinţă de cauză, reprezentnd o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi este deci nulă absolut n baza art. 966 şi 968 C. Civ., iar dacă s-a ncheiat n frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea cumpărătorului, reprezintă un caz tipic de nulitate absolută n virtutea adagiului fraus omnia corrumpit[9]. Această soluţie s-a generalizat n prezent, fiind mbrăţişată att de majoritatea lucrărilor de specialitate, unele rămnnd să le redăm n cele ce urmează, ct şi de practica judiciară. ntr-adevăr, ni se pare logic şi normal să conchidem că, deşi nu există o prevedere expresă n acest sens, o astfel de operaţiune este, am putea spune, prin esenţa ei ilicită, şi reaua-credinţă a părţilor nu poate fi acceptată ca manifestndu-se conform unei cauze licite a lor, avnd n vedere şi ntreaga reglementare a codului civil din diferite materii privind pedepsirea parţii care a fost de rea-credinţă, sau privarea ei de anumite avantaje[10]. Prin urmare, nu poate fi acceptată o asemenea operaţiune ca valabilă, şi considerăm corectă opinia majoritară că aceasta este nulă absolut.

 

 

     2. Opinii doctrinare

 

   Avnd n vedere că această teorie a nulităţii absolute a contractului este acceptată de majoritatea doctrinei, ne vom limita doar a reproduce cteva opinii relevante.

   Astfel, spre exemplu, n lucrarea „Drept” a autorului T. R. Popescu[11], se face o distincţie, după cum este vorba de un lucrul determinat n individualitatea sa, sau numai n genul său. Astfel, n primul caz, „ntruct vnzarea unui lucru determinat n individualitatea sa transferă dreptul de proprietate de la vnzător la cumpărător n chiar momentul realizării acordului de voinţă, vnzarea lucrului altuia este lovită de nulitate. Vnzătorul, nefiind proprietar al lucrului vndut. Nu poate opera transferul proprietăţii lui asupra cumpărătorului. Această nulitate este relativă cnd ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul este de buna-credinţă, dar,

[1] - n acest sens, a se vedea Fr. Deak – „Tratat de drept civil – Contracte speciale”, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.13-14

[2] - avnd n vedere ansamblul reglementărilor codului civil privind buna-credinţă, precum şi interpretnd prin analogie art. 1898 C. Civ., buna credinţă n această materie a cumpărătorului presupune că acesta nu a cunoscut şi nici nu putea să cunoască faptul că vnzătorul nu are calitatea de proprietar, n timp ce buna credinţă a vnzătorului nseamnă că acesta se afla n necunoştiinţă de cauză privind calitatea sa de neproprietar n legătură cu bunul vndut, lucru pe care nu nici nu l-ar fi putut afla depunnd diligenţele normale.

[3] - pentru această ipoteză, a se vedea, spre exemplu, Fr. Deak, op. Cit., p. 72-75

[4] - Fr. Deak, op. Cit., p. 75

[5] - C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – „Tratat de drept civil”, Edit. ALL Beck, Bucureşti, 2004, p. 555

[6] - M. B. Cantacuzino – „Elementele dreptului civil”, Edit. ALL, Bucureşti, 1998, p. 652

[7] - M. Georgescu, Al. Oproiu – „Probleme juridice ale proprietăţii şi coproprietăţii”, n „Studii şi cercetări juridice” nr. 2, 1988, p. 165. A se vedea şi M. Georgescu, Al. Oproiu – „Notă” la decizia civilă a Trib. Jud. Olt nr. 190/1979, n „Revista Romnă de Drept” nr. 6, 1980, p. 52

[8] - n „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1980”, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 21-23

[9] - Fr. Deak, op. cit., p. 76

[10] - de exemplu, n materia accesiunii, constructorul de rea-credinţă poate fi obligat să dărme construcţia pe cheltuiala sa, acesta nefiind şi cazul constructorului de buna-credinţă, sau, n materia posesiei, posesia de bună-credinţă valorează proprietate etc.

[11] - T.R. Popescu – „Drept”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 306-307

1

cnd părţile au cunoscut că lucrul aparţine altei persoane, nulitatea este absolută, contractul avnd o cauză ilicită”.

   Aceeaşi opinie, exprimată pe aceleaşi considerente, o ntlnim n lucrarea „Drept civil: Teorie generală”, a autorilor E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu, unde se precizează, succint, că „dacă părţile au cunoscut că bunul vndut nu e proprietatea vnzătorului, actul va fi nul absolut, datorita cauzei ilicite, conform art. 948 pct. 4 C. Civ.[1]”, sau, n alte lucrări mai recente, cum este „Tratatul de drept civil” al prof. Fr. Deak[2]. Avnd n vedere că această opinie este destul de nrădăcinată acum n aproape toate lucrările de specialitate n materie, considerăm nenecesară o abordare mai amplă a mai multor lucrări, ntruct argumentele n susţinerea acestei opinii rămn aceleaşi expuse deja[3].

 

 

     3. Jurisprudenţă relevantă

 

   Avnd n vedere că ipoteza nulităţii absolute a vnzării lucrului altuia n cunoştinţă de cauză reprezintă opinia dominantă n jurisprudenţă şi se regăsesc numeroase decizii n acest sens, ne vom opri doar asupra ctorva, pe care le considerăm relevante n această materie.

 

    3.1. Decizia 279/1976 a Curţii Supreme de Justiţie[4]

 

   n speţă, reclamantul M.N. a acţionat n judecată pe C.E., G.I. (ginerele său) şi pe G.M. (fiica sa), cernd sa i se dea napoi terenul măsurnd 700 de metri pătraţi, donat de el fiicei sale ca zestre şi situat lngă o suprafaţă de 500 metri pătraţi, proprietatea reclamantului

   n fapt, G.I. şi G.M. au vndut lui C.E. ambele suprafeţe. Ulterior, M.N. şi-a schimbat pretenţiile, solicitnd anularea contractului astfel ncheiat.

   Judecătoria a admis n parte acţiunea, a anulat contractul şi a returnat reclamantului 648 de metri pătraţi. mpotriva acestei hotărri, prţii au depus recurs la Tribunalul Bacău, respins pe motiv că aceştia nu au prezentat un titlu de proprietate.

   mpotriva ambelor hotărri, a fost declarat recurs extraordinar, pentru următoarele argumente: - proprietarul nu a fost parte n contractul atacat şi nu a fost cu nimic lezat

-          acţiunea n anulare poate fi introdusă doar de către părţi, proprietarul avnd la ndemnă doar acţiunea n revendicare

   n aceste condiţii, curtea s-a pronunţat asupra situaţiei, hotărrea sa putnd fi considerată ca principială n materie. Astfel, ea a reţinut că, ntr-adevăr, din principiul relativităţii convenţiilor şi inopozabilităţii acestora terţilor rezultă că aceştia n-ar avea acţiune n anulare att timp ct nu este vorba de un caz de nulitate absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată. Or, n speţă, vnzarea a fost făcută „n frauda drepturilor reclamantului, ceea ce este un caz de nulitate absolută, n virtutea adagiului fraus omnia corumpit”. Reaua-credinţă şi frauda părţilor rezultă n mod clar din mpotrivirea reclamantului manifestată naintea ncheierii contractului, şi chiar din clauzele acestuia, unde se prevedea expres clauza conform căreia „dacă imobilul nu le-ar aparţine vnzătorilor, cumpărătorul nţelege să cumpere pe riscul său”, fiind deci evident că şi cumpărătorul cunoştea situaţia reală a lucrului vndut. Astfel, reţinnd aceste mprejurări care conduc la nulitatea absolută a contractului, curtea reţine că aceasta putea fi invocată şi de către adevăratul proprietar, şi respinge recursul ca nefondat.

   Analiznd această hotărre, putem spune că ea stabileşte sub formă de principiu nulitatea absolută a vnzării lucrului altuia n cunoştinţa de cauză a ambelor părţi datorită intenţiei acestora de a frauda interesele adevăratului proprietar, contractul avnd, deci, o cauză ilicită. Prin urmare, considerăm corectă ncadrarea juridică a contractului şi a situaţiei de fapt, precum şi motivarea soluţiei oferită de către curte.

 

    3.2 Decizia civilă 1613/23 XII 1996 a Curţii de Apel Galaţi[5]

 

   Privind situaţia de fapt, s-a cerut anularea contractului ncheiat n 1993 de prţii G.M., P.C. (vnzători) şi P.M., P.E. (cumpărători), pe motiv că vnzătorii nu erau proprietari. n speţă, s-a dovedit şi cunoaşterea de către cumpărători a acestei situaţii, fiind deci, un caz de vnzare a lucrului altuia n condiţiile n care ambele părţi au fost de rea-credinţă, nsă att judecătoria, cat şi tribunalul au respins acţiunea formulată. Curtea de apel Galaţi, pe baza probelor administrate, a constatat reaua-credinţă a prţilor şi a admis recursul declarat, dispunnd n mod corect anularea actului de vnzare-cumpărare, pe motiv de cauză ilicită şi fraudă.

   Deşi soluţia curţii de apel este uşor sintetică n argumentarea hotărrii sale, ea redă, succint, două principii importante, reţinute astăzi de majoritatea autorilor, precum şi de practica judiciară, şi anume : 

   a) „Dacă vnzătorul devine, ulterior vnzării, proprietarul lucrului vndut, vnzarea se consolidează. Vnzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar a vnzătorului şi este anulabilă.”

   b) „ Proprietarul bunului vndut de o altă persoană poate să introducă acţiunea n nulitatea vnzării, dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum ar fi frauda şi reaua-credinţă a vnzătorului şi a cumpărătorului.”

 

   3.3 Decizia civilă 190/1970 a Tribunalului Judeţean Olt[6]

 

  Această decizie este una oarecum atipică n materie şi a fost supusă unor critici nuanţate de către doctrină[7]. Ne permitem să o redăm sintetic n cele ce urmează.

   n speţă, reclamantul N.M. a acţionat n judecată pe prţii B.M. şi I.I., cernd anularea contractului de vnzare-cumpărare prin care B.M. a vndut o construcţie lui I.I. n anul 1977.

   Prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, reţinnd ca reclamantul este terţ faţă de contract şi trebuie să dovedească reaua-credinţă a părţilor, ori, cum el nu a făcut această dovadă, buna-credinţă se prezumă.

   mpotriva acestei decizii a fost declarat recurs, pe motiv că lucrul vndut (construcţia şi terenul aferent) sunt proprietate exclusivă a lui N.M., ca moştenitor al tatălui său, decedat n anul 1929. Vnzătorul este mama reclamantului, dar nu are niciun drept asupra acestui bun ntruct succesiunea s-a deschis nainte de intrarea n vigoare a legii 319/1944 şi a codului familiei, şi, prin urmare, aceasta nu putea vinde un bun ce nu-i aparţine. De asemenea, s-a argumentat ca reaua-credinţă este dovedită de la sine, din moment ce vnzătorul şi cumpărătorul sunt rude apropiate.

   Asupra acestor susţineri s-a pronunţat tribunalul judeţean Olt, reţinnd următoarele aspecte: Conform legislaţiei n vigoare de la data morţii autorului reclamantului, soţia defunctului nu avea niciun drept şi, n consecinţă, nu putea nstrăina imobilul. De altfel, nsăşi reclamanta a recunoscut ca bunul nu este al ei. Privind reaua-credinţă a ambelor părţi, s-a considerat că aceasta poate fi reţinută ntruct părţile contractante sunt rude apropiate (veri primari), deci se presupune ca ambele cunoşteau situaţia juridică a bunului. Un argument suplimentar n legătură cu reaua-credinţă poate fi adus şi n legătură cu o clauză contractuală, unde se prevedea ca I.I. „nţelege să cumpere imobilul pe riscul său, pentru lipsa titlului de proprietate”. Prin urmare, pentru considerentele arătate, instanţa dispune „anularea contractului de vnzare-cumpărare.”

   Deşi, principial vorbind, putem spune ca instanţa a reţinut corect datele speţei şi a emis o decizie n conformitate cu spiritul legii şi echitatea, considerăm ca acesteia i pot fi aduse unele critici. Astfel, ne raliem unei opinii exprimate n „Nota” acestei decizii, conform căreia reaua-credinţă a părţilor nu a fost reţinută dect din considerente de conjunctură, indirecte pentru demonstrarea ei. ntruct buna-credinţă a părţilor se prezumă, dovada contrarie trebuie să fie mult mai evidentă, ori, n speţă, relaţia de rudenie dintre părţile contractante nu poate răsturna prezumţia, ci doar poate naşte unele dubii privind aceasta, avnd n vedere că rudenia nu duce n mod obligatoriu la consecinţa cunoaşterii de către cumpărător a situaţiei juridice a lucrului vndut. De asemenea, considerăm ca nici clauza contractuală reţinută ca un argument suplimentar n dovedirea relei-credinţe a părţilor reprezintă doar o circumstanţă indirectă pentru răsturnarea prezumţiei bunei-credinţe, deoarece, avnd n vedere evidenta rea-credinţă a vnzătorului, nu rezultă n mod clar dacă această prevedere a fost determinată de B.M., fiind posibil ca I.I. să nu se afle n cunoştinţă de cauză n legătură cu motivele introducerii ei n contract. Prin urmare, dovezile n susţinerea cunoaşterii de către ambele părţi a situaţiei reale a imobilului nu sunt concludente. Pe lngă aceste observaţii, putem observa o inadvertenţă n soluţia dată de tribunal, ntruct acesta, reţinnd argumentele prezentate de reclamant, a dispus „anularea” contractului, adică nulitatea relativă a sa. Indiferent dacă aceasta a fost doar o greşeală de exprimare, sau instanţa chiar a dorit sa pronunţe nulitatea relativă, un astfel de soluţie nu poate fi acceptată. ntr-adevăr, dacă n speţă s-a reţinut reaua-credinţă a ambelor părţi n vinderea lucrului altuia, soluţia care ar fi trebuit să fie pronunţată este nulitatea absolută a contractului pentru cauză ilicită a părţilor, ori, dispunerea n prezenta situaţie a „anulării” contractului creează unele neajunsuri. Astfel, dacă s-a reţinut nulitatea relativă, atunci aceasta poate fi invocată numai de către părţile la contract, lucru ce duce la lipsa nsăşi lipsa calităţii procesuale a reclamantului, acesta fiind terţ faţă de contract. Prin urmare, acţiunea acestuia ar fi trebuit respinsă. De asemenea, instanţa ar fi trebuit sa verifice eventuala ndeplinire a termenului de prescripţie de 3 ani, precum şi dacă a existat vreo confirmare a nulităţii, acest lucru fiind posibil n ipoteza anulării.

 

    3.4 Decizia nr. 1259/2006, secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti

 

   n jurisprudenţa mai recentă, un nou caz de vnzare a lucrului altuia l reprezintă contractele de vnzare-cumpărare ncheiate de către stat cu particulari, n baza legii 112/1995, n ipoteza n care bunul a fost preluat de stat n perioada comunistă n mod abuziv, fără titlu legal. Deşi ne vom ocupa ulterior de situaţia specială a contractelor astfel ncheiate, considerăm utilă o analiză a actualităţii ideilor exprimate n legătură cu vnzarea lucrului altuia.

   n fapt, prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat anularea contractului de vnzare-cumpărare ncheiat ntre Primăria municipiului Bucureşti cu prţii M.V. şi M.L. Imobilul a fost considerat ca fiind naţionalizat de către stat n mod abuziv şi atribuit n 1968 lui M.A., fostul soţ al prtei M.L. Reclamanţii sunt moştenitorii proprietarilor expropriaţi.

   Prin sentinţa civilă 1917 din 2004, a fost respinsă acţiunea introdusă ca fiind nefondată, reţinndu-se ca imobilul a trecut n proprietatea statului cu titlu gratuit.

   mpotriva acestei hotărri s-a declarat apel, acesta fiind admis, avnd ca efect constatarea nulităţii absolute a contractului de vnzare-cumpărare. Instanţa de apel şi-a motivat hotărrea prin faptul că ambele părţi au fost de rea-credinţă la momentul ncheierii contractului n baza legii 112/1995.

   Ulterior, prţii au declarat recurs, din următoarele considerente:

     a) Municipiul Bucureşti, n calitate de prt, a menţionat ca părţile contractante au fost de bună-credinţă la momentul ncheierii contractului. De asemenea, n ipoteza vnzării lucrului altuia, sancţiunea ce se impune este nulitatea relativa.

     b) Prţii M.V. şi M.L. au susţinut că instanţa a reţinut greşit că imobilul a trecut n proprietatea statului fără titlu legal, deşi existau dovezi că autorii reclamanţilor deţineau n proprietate două locuinţe, n timp ce locuiau cu chirie n al imobil. Alături de aceasta, ei au susţinut că instanţa de apel a reţinut n mod greşit reaua-credinţă a părţilor.

   Prin soluţia dată, curtea de apel constată că ambele recursuri sunt nefondate, invocnd următoarele argumente:

    a) Reclamanţii nu au invocat nulitatea relativă, ci nulitatea absolută, astfel nct susţinerea recurenţilor sub aspectul lipsei calităţii de parte a reclamantului este vădit nefondată.

    b) n mod corect instanţa de apel a reţinut că imobilul n litigiu a fost preluat de către stat n mod abuziv, fără titlu valabil, ntruct:

                 - s-au ncălcat dispoziţiile legii 4/1973, conform căreia orice persoană are dreptul să aibă n proprietate personală o singură locuinţă şi o singură casă de vacanţă, precum şi faptul că, conform art. 56 din aceeaşi lege, proprietarul are dreptul de a alege locuinţa pe care doreşte să o reţină n proprietate.

                 - nu s-au respectat art. 480-481 C. Civ., unde se prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa dect pentru cauză de utilitate publică, şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

    c) Buna-credinţă a părţilor trebuie sa fie perfectă, lipsită de orice culpă sau ndoială. n speţă, prţii au fost de rea-credinţă, ntruct n mod repetat autorii reclamanţilor, şi apoi reclamanţii, au contestat titlul statului, solicitnd retrocedarea imobilului. De asemenea, s-a dovedit că prţii-cumpărători au cunoscut că au avut un contract de nchiriere cu un proprietar al cărui drept asupra locuinţei era n litigiu.

   Din aceste considerente, curtea a hotărt respingerea recursului, considernd că instanţa de apel a reţinut n mod legal şi temeinic că ambele părţi au fost de rea-credinţă la ncheierea contractului, motiv pentru care a dispus nulitatea absolută a contractului, conform art. 944-946 C. Civ.

   Putem observa, n urma analizei acestei hotărri, că ideile exprimate de doctrină n legătură cu nulitatea vnzării lucrului altuia n cunoştinţă de cauză pentru cauză ilicită şi fraudă sunt, n prezent, larg acceptate de jurisprudenţă, constituind deja o practică sedimentată, clară, avnd n vedere că, n prezent, majoritatea hotărrilor judecătoreşti se mulţumesc doar a constata şi motiva condiţiile necesare pentru constatarea nulităţii, nu şi a motiva dacă dispoziţiile privind cauza ilicită şi frauda sunt aplicabile n situaţia n care vnzătorul nu era proprietar, iar această situaţie de fapt era cunoscută de ambele părţi. Astfel, putem spune că disputele doctrinare au fost tranşate n favoarea opiniei nulităţii absolute.

 

 

     4. Opinii, comentarii şi concluzii

 

   Aşa cum am arătat, ne raliem opiniei majorităţii autorilor, conform cărora vnzarea lucrului altuia n ipoteza n care ambele părţi au fost de rea-credinţă este nulă absolut pentru cauza ilicită constnd ntr-o operaţie speculativă şi o intenţie de a  prejudicia interesele adevăratului proprietar, n virtutea adagiului fraus omnia corrumpit. ntr-adevăr, independent de existenţa sau inexistenţa unei prevederi exprese n acest sens, nu putem ignora ansamblul dispoziţiilor codului civil, precum şi spiritul său, părnd aproape imposibil de imaginat cum o asemenea operaţiune poate fi considerată drept valabilă, avnd n vedere că prevederile din toată materia dreptului privat sancţionează ntotdeauna reaua-credinţă sau cauza ilicită. De asemenea, această ipoteză a nulităţii absolute rezolvă şi unele inconveniente ce s-ar putea ivi n practică. De exemplu, n acest mod sunt protejate interesele adevăratului proprietar, care are o acţiune directă pentru anularea contractului ncheiat n dauna sa, ntruct nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Pe lngă aceasta, se rezolvă eventualele probleme ce ar putea apărea n legătură cu prescriptibilitatea acţiunii, sau cu eventualitatea posibilitate de confirmare a actului de către cumpărător, lucru ce ar duce la considerarea contractului ca fiind valabil. Astfel, lund n calcul toate aceste argumente, precum şi majoritatea opiniilor exprimate de doctrină şi jurisprudenţă, putem conchide, n legătură cu ntrebarea pusă spre nceputul acestei lucrări, că omisiunea unei prevederi exprese privind nulitatea vnzării lucrului altuia n cunoştinţă de cauză se datorează faptului ca a fost considerată nenecesară, datorită prevederilor privind cauza ilicită, reaua-credinţă şi frauda, precum şi prin prisma echităţii n spiritul căreia trebuie rezolvate orice fel de litigii.

 

 


 

 

Capitolul IV: Vnzarea lucrului altuia in condiţiile Legii 112/1995

 

     1. Precizări prealabile

 

    Una dintre aplicaţiile recente ale vnzarii lucrului altuia a fost ntlnit n materia retrocedărilor n natură a imobilelor preluate abuziv de către statul romn ntre anii 1945 şi 1989. n aceste cazuri doctrina şi jurisprudenţa au ncercat să ocolească soluţiile consacrate anterior, dnd o nouă semnificaţie unor noţiuni, precum buna-credinţă sau proprietate aparentă, n scopul de a servi unor interese subiective, ale unor clase politice sau ale unor magistraţi, care la rndul lor au cumparat imobile n baza Legii 112/1995,  eludnd n acest fel obligaţia statului de a ocroti proprietatea privată şi legaliznd convenţia frauduloasă dintre cumpărătorul şi vnzătorul de rea-credinţă, n materia vnzării lucrului altuia.

    Potrivit art. 1 aIin. 1 din Legea nr. 112/1995, ,,foştii proprietari persoane fizice ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare n proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau n posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevazute n prezenta lege”.

    Prin titlu, n accepţiunea art. 1 alin. 2 din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, aprobate prin Hotărrea Guvernului nr. 20/1996, se inţelege trecerea acelor imobile cu destinaţie de locuinţă n proprietatea statului, n baza unor prevederi legale n vigoare la data respectivă. Aşadar, n concepţia acestei legi, reprezintă titlu actele normative edictate de organele vremii, indiferent de factura lor: legi, decrete, hotărri ale diverselor organe ale puterii de stat, acte n baza cărora s-a procedat la trecerea imobilelor n proprietatea statului sau a altor persoane juridice. Cu alte cuvinte, titlul, n accepţiunea acestei legi, nseamnă aplicarea la o situaţie anume determinată a prevederilor unui act normativ n baza căruia s-a dispus trecerea n proprietatea statului, şi nu situaţia cnd s-a procedat la o simplă preluare ,,n fapt” a imobilelor. Ca atare, doar n această situaţie se poate susţine teza trecerii n proprietatea statului a unor imobile ,,fără titlu” n sensul art. 1 alin. 4 din H. G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, care reglementează situaţia imobilelor trecute la stat n condiţiile inexistenţei unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului[8]. Aceasta pentru că prevederile legale mai sus invocate cuprind sintagma imobile trecute la stat ,,cu titlu”, indicnd apoi actele normative, ceea ce duce, prin interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii, la concluzia că cele care au trecut la stat n condiţiile inexistenţei unor reglementări legale sunt trecute ,,fără titlu” şi nu ,,fără titlu valabil”, după cum vom analiza n continuare.

    Deci, din punct de vedere al aplicării Legii nr. 112/1995, trebuie să distingem două situaţii diferite, respectiv, situaţia cnd există un act normativ ca bază de trecere la stat a unui imobil, cnd vorbim de existenţa unui titlu, şi situaţia cnd trecerea s-a facut in lipsa unui act normativ, situaţie n care este vorba de preluarea faptică, fară existenţa unui suport legislativ. n primul caz, trecerea imobilului la stat s-a facut ,,cu titlu”, iar n celalalt caz trecerea imobilului s-a facut ,,fară titIu”.


[1] - E. Lupan, M. Răchită, D. Popescu – „Drept civil: Teoria generală”, Editura Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj, 1992, p.188

[2] - Fr. Deak- op. cit., p. 76

[3] - pentru mai multe exemple şi informaţii, a se vedea, spre exemplu : A. Pop, Gh. Beleiu – „Drept Civil: Teoria generală a dreptului civil”, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 251; S. Răuschi – „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.”, Iaşi, 1992, p. 124

[4] - n „Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976”, Edit. Ştiinţifică şi eniclopedică, Bucureşti, 1977, p. 82

[5] - n „Sinteza practicii judiciare a Curţii de apel Galaţi pe anul 1996”, p. 76-77

[6] - n „Revista Romană de Drept”, nr. 6, 1980, p.51-52

[7] - a se vedea, de exemplu, Fr. Deak, op. cit., p. 76 şi M. Georgescu, Al. Oproiu – „Notă” la decizia civilă a Tribunalului Judeţean Olt nr. 190/1979, n Revista Romnă de Drept, nr. 6, 1980, p. 52

[8] I. Adam - “Legea nr 10/2001.Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv”, Ed All Beck, Bucureşti, 2003  

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica