referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Garantarea dreptului la aparare

Categoria: Referat Drept

Descriere:

de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele
necesare în apărare. De pildă, conform art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să adune probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea învinuitului sau inculpatului. Această îndatorire trebuie îndeplinită, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta...

Varianta Printabila 


1

I. Noţiunea de principii fundamentale ale procesului   penal

 

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie o instituţie cu caracter teoretic, nsă cu largi implicaţii practice, formate de-a lungul anilor, pe baza unor percepte juridice, şi studiile oferite de ştiinţa dreptului procesual penal.

n unele legislaţii, instituţia principiilor fundamentale nu are o consacrare clară, expusă n texte de lege. n alte legislaţii, această instituire are o reglementare, de regulă, nscrisă sub titlul unor reguli de bază n desfăşurarea procesului penal. n Codul de procedură penală romn, primul titlu reglementează „Regulile de bază şi acţiunile n procesul penal”, primul capitol fiind intitulat „Scopul şi regulile de bază ale procesului penal” (art. 2 – 8 C. proc. pen. Reglementnd o parte din aceste reguli de bază).

Prin reguli de bază ale procesului penal se nţelege ideile sau tezele pe care se ntemeiază ntregul sistem de instituţii procesuale şi care exprimă concepţiile juridice despre modul cum trebuie să se desfăşoare activitatea organelor judiciare[1].

n altă opinie, principiile fundamentale au fost definite şi ca reguli de bază ale procesului penal, cu caracter general n temeiul cărora este reglementată ntreaga desfăşurare a procesului penal[2].

Avnd n vedere eficienţa acestora, se poate afirma că regulile de bază, pe lngă importanţa lor teoretică au şi o deosebită importanţă practică n activitatea organelor judiciare.

Se au n vedere situaţiile nereglementate n detaliu sau parţial reglementate, ce fac obiectul soluţionării cauzelor penale. n aceste cazuri, se face apel la regulile de bază care orientează organul judiciar, soluţia n consens cu aceste principii fiind cel puţin teoretic pe aceeaşi linie cu cea dorită de legiuitor şi corespunzătoare tendinţei generale a practicii judiciare ntr-o anumită materie, la un moment dat.

 

 

 

 

II. Garantarea dreptului la apărare n legislaţia penală romnă

 

n sistemul nostru procesual penal, principiul garantării dreptului la apărare este inserat expressis verbis n art. 6 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat ca urmare a intervenţiei Legii nr.32/1990 şi a Legii nr. 281/2003, legi care au marcat, n general, o sporire considerabilă a garantării libertăţilor şi demnităţii personale n procesul penal, respectiv mutarea centrului de greutate al dreptului la apărare din planul abstract, legislativ, n domeniul concret, judiciar, statundu-se, mai nti, că „dreptul de apărare este garantat nvinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi n tot cursul procesului penal” (alin. 1) şi că „orice parte are dreptul să fie asistată de apărător n tot cursul procesului penal” (alin. 4)[3].

Dreptul la apărare este un drept fundamental al cetăţenilor, de tradiţie n istoria instituţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Constituţia l reglementează distinct, deoarece, deşi este n strnsă legătură ndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru ntreaga activitate juridică, att pentru cauzele penale, ct şi pentru cauzele de altă natură[4].

Ca un corolar al acestui principiu, de lege lata, organele judiciare penale au, conform prevederilor cuprinse n art. 6 alin. (2), (3), şi (5) C. proc. pen.[5], următoarele obligaţii:

a)      de a asigura părţilor deplina exercitare a drepturilor

procesuale n condiţiile legii;

b)      de a administra, din oficiu sau la cerere, toate probele

necesare n apărare. De pildă, conform art. 202 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să adune probe att n defavoarea, ct şi n favoarea nvinuitului sau inculpatului. Această ndatorire trebuie ndeplinită, chiar dacă nvinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.

c)      de a ncunoştinţa, de ndată şi nainte de a-l audia, pe

nvinuit sau pe inculpat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi ncadrarea juridică a faptei. Prin intermediul prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul are posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, putndu-şi organiza apărarea n cunoştinţă de cauză. Acelaşi lucru se poate realiza astăzi şi cu ocazia ascultării nvinuitului sau inculpatului, naintea audierii, n diferite etape ale procesului penal. Declaraţia nvinuitului sau inculpatului, precum şi a celorlalte părţi pot fi privite nu numai ca mijloace de probă n procesul penal, dar şi ca garanţii ale exercitării apărării.

d)     de a-i asigura nvinuitului sau inculpatului posibilitatea

pregătirii şi exercitării apărării;

e)      de a ncunoştinţa pe nvinuit sau inculpat, nainte de a i se

lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnndu-se aceasta n „procesul-verbal de ascultare”. Este vorba chiar de declaraţia pe care organul de urmărire penală o ia nvinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, după regulile prevăzute de art. 69-74 C. proc. pen.[6], cu modificările ulterioare introduse prin Legea nr. 281/2003 şi legea nr. 356/2006. Această dispoziţie legală trebuie nţeleasă n sensul că n procesul verbal de ascultare trebuie să se facă menţiunea că nainte de a i se fi luat nvinuitului sau inculpatului prima declaraţie, inclusiv cea scrisă de personal, s-a făcut nştiinţarea sa n legătură cu fapta care formează obiectul cauzei, cu ncadrarea juridică a acesteia, cu dreptul de a fi asistat de un apărător, precum şi n legătură cu dreptul de a nu da nici o declaraţie, n absenţa apărătorului ales sau din oficiu, după caz (dreptul la tăcere), atrăgndu-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit mpotriva sa [art. 70 alin. (2) C. proc. pen.].

Prin „proces-verbal de ascultare” nu trebuie să se nţeleagă doar declaraţia pe care organum de urmărire penală o ia nvinuitului sau inculpatului cu ocazia ascultării sale, ci şi declaraţia pe care acesta o scrie personal cu privire la nvinuirea ce i se aduce, n care acesta consemnează că i s-a adus la cunoştinţă nvinuirea şi dreptul de a fi asistat de un apărător. Sub acest aspect, cum ascultarea făptuitorului poate interveni şi n etapa actelor premergătoare, adică nainte de nceperea urmăririi penale conform art. 224 C. proc. pen., considerăm că prevederile art. 6 alin. (5) C. proc. pen., trebuie extinse prin interpretare la persoana făptuitorului, n sensul că organele judiciare au obligaţia ncunoştinţării, nainte de a i se lua prima declaraţie, n vederea nceperii urmăririi penale[7].             

De asemenea nu există nici un impediment ca organul de urmărire penală să consemneze realizarea acestei importante garanţii procesuale n orice alt act procedural, cu condiţia să fie anterior luării sau obţinerii unei declaraţii. n ipoteza n care nu este ncepută urmărirea penală, consemnarea se va face chiar n cuprinsul procesului-verbal de efectuare a actelor premergătoare (art. 224 alin. Ultim C. proc. pen.). n orice caz, obligativitatea instituită de art. 6 alin. (5) C. proc. pen. este n consens cu art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care reprezintă o componentă a dreptului intern romnesc, din momentul ratificării prin Decretul nr. 212/1974, şi care prevede expres că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul, n condiţii de deplină egalitate, să fie informată, n cel mai scurt termen, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce, să dispună de timpul şi de nlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul ca şi-l alege, iar dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi ori de cte ori interesul justiţiei o cere să i se atribuie un apărător din oficiu.

Nefiind enumerată n mod expres printre cazurile enumerate n art. 197 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, omisiunea ncunoştinţării nvinuitului sau inculpatului, nainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, aparţine, după părerea noastră, categoriei nulităţilor relative[8]. Odată invocată, nsă, ea atrage, eo ipso, anularea actului şi, eventual a celor subsecvente. Astfel, sintagma „nainte de a i se lua prima declaraţie” are semnificaţia că, n ipoteza dată, vătămarea procesuală se prezumă, găsindu-ne practic n faţa unei nulităţi relative prezumate. Ea se poate invoca, la fel ca orice altă nulitate relativă, n cursul efectuării actului, cnd partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura legal ndeplinită, cnd partea a lipsit la efectuarea actului. n mod excepţional, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa poate lua n considerare şi din oficiu ncălcările de lege, n orice stare a procesului.

f) de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a nvinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.

Dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor, fiind nscris n art. 24 din Constituţie, n care se arată că „Dreptul la apărare este garantat” [alin. (1)], „n tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu” [alin. (2)]. n Legea privind organizarea juridică nr. 304/2004, n art. 15 se prevede: „Dreptul al apărare este garantat. n tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistatede un apărător ales sau din oficiu, potrivit legii”. n acest fel, modificările care au fost aduse Codului de procedură penală din 1968, care a prevăzut printre regulile de bază ale procesului penal şi principiul „garantării dreptului la apărare”, nu au făcut altceva dect să dezvolte prevederile constituţionale şi cele ale Legii de organizare judecătorească, aliniindu-se, n acelaşi timp, la reglementările internaţionale privind drepturile omului.

Din aceste reglementări rezultă, aşadar, că dreptul la apărare are un conţinut complex[9], cuprinznd următoarele:

a) posibilitatea părţilor de a se apăra singure n procesul penal. Pentru aceasta li se recunosc largi drepturi procesuale. De pildă:

         potrivit art. 66 şi art. 70 C. proc. pen., nvinuitul sau

inculpatul are dreptul de a cunoaşte nvinuirea ce i se aduce şi de a o combate prin probe;

         nvinuitul sau inculpatul are dreptul să participe n mod

direct la efectuarea unor acte de urmărire penală (cum sunt cercetarea la faţa locului şi reconstituirea) şi la toate actele de judecată (art. 129, art. 130 şi art. 291 C. proc.pen);

         n faza de judecată toate părţile pot să-şi exercite dreptul

la apărare n cadrul dezbaterilor (art. 340 C. proc. pen)[10] n acest stadiu procesual, inculpatul are ultimul cuvnt tocmai n vederea exercitării unei bune apărări. Avnd ultimul cuvnt, inculpatul poate să-şi facă apărarea, att pe latura penală, combătnd nvinuirea susţinută de procuror şi de partea vătămată, ct şi pe latura civilă, ncercnd să dovedească netemeinicia pretenţiilor materiale formulate de partea civilă.

         nvinuitul are dreptul de a cunoască probele ce-l

nvinuiesc (art. 250, art. 294 C. proc. pen), iar după prezentarea materialului de urmărire penală, de a formula cereri noi sau de a face declaraţii suplimentare. De pildă, n cauzele penale cu inculpaţi, organul de cercetare penală l cheamă pe inculpat si-i pune n vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul de urmărire penală, făcndu-i-se cunoscută şi ncadrarea juridică a faptei săvrşite. Totodată, organul de urmărire penală asigură posibilitatea inculpatului de a lua cunoştinţă de material. De asemenea, chiar n

[1] M. Basarab, Drept procesual penal. Partea generală,Cluj, 1973, pag. 53

[2] Gr Theodoru, T. Plăeşu, Drept procesual penal. Partea generală, Tipografia Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1986, pag. 38

[3] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag.216

[4] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Ed. All Beck, Vol. I, Bucureşti, 2003, pag. 312

[5] Pentru a-l face compatibil cu art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală prevede că alin. 3 al art.6 are următorul cuprins: „Organele judiciare au obligaţia sa-l ncunoştinţeze, de ndată şi mai nainte de a-l audia, pe nvinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, ncadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării”.

[6] n literatura penală, s-a subliniat, pe bună dreptate, faptul că prevederea din art. 6 alin. (5) C. proc. pen. trebuie interpretată n sensul că ncunoştinţarea nvinuitului sau inculpatului trebuie să aibă loc nainte de a i se cere, conform art. 70 alin. (2) C. proc. pen., să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la nvinuirea ce i se aduce, nu in momentul ascultării nvinuitului sau inculpatului, aşa cum se ntmplă frecvent n practică, iar consemnarea realizării acestei obligaţii se poate face n orice act procedural, ntocmit nainte ca nvinuitul să scrie personal declaraţia.    

[7] Cu privire la această chestiune, practica judiciară a stabilit că dreptul la apărare este garantat nvinuitului şi inculpatului n tot cursul procesului penal, ceea ce presupune existenţa dispoziţiei de ncepere a urmăririi penale. n faza cercetărilor prealabile, cnd se efectuează acte premergătoare necesare n vederea nceperii urmăririi penale, procesul penal nu a fost pornit şi nu există nvinuit sau inculpat n cauză. n consecinţă, garanţiile legale privind dreptul la apărare nu pot fi invocate n această fază premergătoare. A se vedea C.S.J. , secţia penală, decizia nr. 576 din 6 februarie 2001 (nepublicată).  

[8] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 228

[9] A se vedea: N. Voicu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paidea, 1998, pag. 108;

I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, pag. 149

[10] n practica judiciară s-a decis că dreptul la apărare al inculpatului este un drept complex şi se manifestă sub mai multe aspecte, nereducndu-se numai la obţinerea de asistenţă juridică din partea unui apărător calificat. De pildă, neacordarea ultimului cuvnt inculpatului cu ocazia unei excepţii de natură să atragă n caz de admitere o sentinţă de deznvestire ce nu rezolvă fondul cauzei, i-a lezat dreptul de apărare, deoarece restituirea cauzei la procuror are n ceea ce-l priveşte pe inculpatul arestat consecinţe asupra libertăţii sale. Totodată, ultimul cuvnt al inculpatului i prilejuieşte acestuia posibilitatea de a se manifesta şi de a lua poziţie faţă de procesul care s-a desfăşurat şi de modul n care instanţa nţelege să rezolve cauza (a se vedea Trib. Suprem, decizia penală nr. 2669/1976, R.R.D. nr. 10/1977, pag. 63).  

1

cauzele penale n care nu există inculpat, ci nvinuit, atunci cnd urmărirea penală se efectuează fără punerea n mişcare a acţiunii penale, organul de cercetare penală, dacă constată că mpotriva nvinuitului sunt probe suficiente, procedează la o noua ascultare a acestuia si-l ntreabă dacă are noi mijloace de apărare. Dacă nvinuitul nu a propus probe noi sau propunerea nu a fost găsită temeinică şi dacă cererea a fost completată potrivit propunerilor făcute, cercetarea se consideră terminată şi dosarul privind pe nvinuit este naintat procurorului spre a decide potrivit art. 262 C. proc. pen. n temeiul art. 257 C. proc .pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, n această situaţie, procurorul primind dosarul, cheamă pe nvinuit şi i prezintă materialul de urmărire penală conform dispoziţiilor art. 250 şi urm. C. proc. pen., care se aplică n mod corespunzător.

         Oricare dintre părţile procesului penal are dreptul de a

folosi căile de atac prevăzute de lege (art. 362, 385, 387, 396 C. proc. pen.) etc. Astfel, legea prevede că, n anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca, folosind căile ordinare (apelul şi recursul), hotărrile penale nedefinitive, iar n anumite condiţii poate utiliza şi căile extraordinare de atac, n mod nemijlocit (contestaţia n anulare şi revizuirea)[1].

            b) obligaţia organelor judiciare de a avea n vedere, din oficiu, şi aspectele favorabile părţilor.

            Astfel, n ipoteza n care părţile nu acţionează pentru administrarea unor probe care susţin interesele lor, organele judiciare le pot administra din oficiu, lund n considerare toate mprejurările cauzei. Ele au obligaţia de a aduce la cunoştinţa părţilor drepturilor procesuale ce le au şi de a le ajuta n apărările ce şi le fac. n acest context, se poate susţine că drepturile procesuale ale părţilor ar rămne neexercitate fără ndeplinirea de către organele judiciare a obligaţiei de a le face cunoscute părţilor cărora le sunt acordate.

            c) posibilitatea, sau n cazurile prevăzute de lege, obligaţia acordării asistenţei juridice n procesul penal.

            Astfel, potrivit art. 171 alin. (1) C. proc. pen., nvinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător n tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare penale sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este obligatorie cnd nvinuitul sau inculpatul este minor, internat ntr-un centru de reeducare sau ntr-un institut medical-educativ, cnd este reţinut sau arestat, chiar n altă cauză, cnd faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar n altă cauză ori cnd organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că nvinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi n alte cazuri prevăzute de lege [art. 171 alin. (2) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi apoi prin Legea nr. 356/2006]. n cursul judecăţii, asistenţa juridică mai este obligatorie şi n cauzele n care legea prevede pentru infracţiunea săvrşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa nchisorii de 5 ani sau mai mare [art. 171 alin. (3) C. proc. pen.]. De asemenea, asistenţa juridică este obligatorie şi n cazul n care procurorul solicită revocarea măsurilor de siguranţă (internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii, interzicerea de a se afla n anumite localităţi), potrivit art. 437 alin. (3) C. proc. pen.

            n situaţia n care asistenţa juridică este obligatorie, dacă nvinuitul sau inculpatului şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. mputernicirea apărătorului desemnat din oficiu ncetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei, apărătorul lipseşte şi nu poate fi nlocuit, cauza se amnă, cu excepţia cauzelor n care absenţa apărătorului este nejustificată şi nu asigură substituirea. Sub acest aspect, n doctrină, s-a subliniat că legislaţia romnă nu respectă integral prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 3 lit.c), deoarece, conform art.191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, inclusiv cele determinate de apărarea din oficiu, sunt recuperate de la inculpatul condamnat. Or, n aceste condiţii, apărarea din oficiu nu este complet gratuită. Aceeaşi este situaţia şi n cazul serviciilor prestate de interpret, contrar prevederilor art. 6 parag. 3 lit. e) din Convenţie[2].

            Asistenţa juridică reprezintă o garanţie fundamentală a dreptului la apărare. Ea este asigurată de un apărător, persoană cu pregătire juridică care are, prin lege, posibilitatea să apere drepturile şi interesele legitime ale părţilor.

            Dreptul la apărare este garantat numai n condiţiile prevăzute de lege, nefiind permisă utilizarea unor mijloace ce ar conduce la distorsionarea adevărului sau la mpiedicarea desfăşurării procesului penal. De pildă, art. 172 alin (4) C. proc. pen. instituie posibilitatea luării de contact a apărătorului cu reţinutul sau arestatul preventiv, „asigurndu-i-se confidenţialitatea convorbirilor”, ca un drept generic, necondiţionat. Aceasta presupune o consultare efectivă şi nemijlocită a apărătorului de către nvinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat, fără a fi grefată pe vreun act de urmărire penală, fără nici o excepţie. Raţiunea acestei reglementări rezidă n aceea că măsura reţinerii sau arestării este luată pentru izolarea inculpatului de societate, nu de propriul său apărător. De aceea, n urma modificărilor din 2003, procurorului nu-i este permis să interzică nici măcar temporar contactul, chiar dacă ar aprecia că acesta ar fi dăunător n mecanismul aflării adevărului, n cazuri determinate[3]. n afară de aceasta contactul trebuie să fie direct şi confidenţial, n sensul că personalul locului de deţinere trebuie să asigure paza, nu şi ascultarea convorbirilor arestatului cu apărătorul său.

            Nerespectarea prevederilor legale ce se constituie ca adevărate garanţii ale dreptului la apărare (asistenţă juridică, prezentarea materialului de urmărire penală, ascultarea nvinuitului sau inculpatului n diferite etape ale procesului penal, posibilitatea de a participa la toate actele de urmărire penală etc.) poate atrage nulitatea actelor procesuale efectuate n acest mod, cu obligaţia refacerii lor n condiţiile legii (art. 197 C. proc. pen.), n actuala redactare, după modificările din 2006.

 

 

 

 

 

            III. Garantarea dreptului la apărare prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

 

Reglementările art. 6 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen. dau satisfacţie, n mare măsură, prevederilor de principiu cuprinse n art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după care „orice persoană acuzată are dreptul n special:

a)       „să fie informat, n cel mai scurt timp, ntr-o limbă pe care o

nţelege şi n mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse contra sa”[4]. O asemenea regulă este firească, ntruct o apărare nu poate fi eficace dect atunci cnd persoana urmărită ştie de ce este acuzată. Prin „acuzaţie” se nţelege notificarea oficială emannd de la o autoritate competentă privind nvinuirea referitoare la săvrşirea unei infracţiuni. „Natura acuzaţiei” este calificarea juridică dată faptelor materiale reproşate persoanei urmărite. „Cauza acuzaţiei” are n vedere nsăşi fapte materiale de care este acuzată persoana urmărită. n ceea ce priveşte exigenţele termenului, a limbii uşor de nţeles pentru acuzat şi a caracterului detaliat al acuzaţiei, este vorba de date care dau loc unei interpretări de la caz la caz. De pildă, Curtea nu pretinde ca toate piesele procedurii să fie traduse, ci doar actul de acuzare[5].

            n majoritatea legislaţiilor interne se, prevede că att persoana urmărită, cat şi apărătorul său pot lua la cunoştinţă de dosar. n legătură cu această chestiune, jurisprudenţa europeană a decis că dreptul la consultarea dosarului face distincţie, cnd procedura i permite, ntre faza administrativă şi faza judiciară, dreptul de comunicare neputnd fi exercitat dect n cadrul celei de-a doua. De asemenea, Curtea a recunoscut dreptul de a consulta dosarul şi acuzatului, dacă acesta nu avea angajat un apărător, făcnd trimitere la principiul egalităţii armelor, conform art. 6 parag. 1 coroborat cu art. 6 parag. 3.

            b) „să dispună de timpul şi nlesnirile necesare pregătirii apărării sale”.Aşa cum s-a apreciat şi n doctrină, expresia folosită de autorii Convenţiei este destul de vagă, judecătorii europeni stabilind de la caz la caz dacă este vorba de violarea art. 6 parag.3 lit. b) (de pildă, dacă o persoană şi-a putut consulta un avocat ori dacă unei persoane care nu a avut avocat ales i s-a desemnat unul din oficiu care l asistă pe un coinculpat cu care acesta se află n conflict de interes sau dacă acuzatul ori apărătorul său n-a putut lua la cunoştinţă de conţinutul dosarului[6] ori dacă n-a avut acces la unele acte n anumite stadii ale procedurii etc.). Comisia, definind noţiunea de „nlesnire” a considerat că acesta include posibilitatea pentru cel acuzat de a lua cunoştinţă de rezultatul investigaţiilor desfăşurate pe ntreg parcursul procedurii. Aceasta, nsă, nu presupune un acces nelimitat la dosarul de anchetă şi este necesar ca cel acuzat să facă dovada că procedura defectuoasă i-a cauzat un prejudiciu.

            De asemenea, Comisia şi Curtea au decis că accesul avocatului apărării la dosar este suficient prin el nsuşi pentru a fi considerate ndeplinite     cerinţele art. 6 parag.3 lit. b). n ceea ce priveşte posibilitatea celui acuzat de a se sfătui cu un avocat, s-a conchis că prezenţa poliţiştilor sau a altor persoane de pază n timpul discuţiilor dintre aceştia, ncalcă art.6 parag. 3 lit. b). Comisia a apreciat că, n principiu, discuţiile dintre cel acuzat şi avocatul său trebuie să se desfăşoare n particular, n scopul de a conserva relaţia confidenţială ntre cei doi şi secretul profesional al avocatului. Curtea a decis, nsă, că n mprejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare (de pildă, atunci cnd există bănuiala că avocatul abuzează de situaţia sa profesională, acţionnd n secret n nţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau a distruge probe ori făcnd obstrucţie, n orice mod, mersului justiţiei)[7].

            c) „de a se apăra el nsuşi sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales, şi dacă nu are mijloace de a remunera un apărător, de a putea fi asistat n mod gratuit de către un avocat din oficiu, cnd interesele justiţiei o cer[8].    

            Din cuprinsul acestei reguli, rezultă că principiul dreptului la apărare comportă mai multe modalităţi, şi anume:

            c) „dreptul celui interesat de a se apăra el nsuşi”. Aceasta presupune, evident, ca acuzatul să aibă acces la dosar şi ca actele de procedură importante să-i fie comunicate. El poate, de asemenea, să  ceară să i se permită să asiste la audieri şi să se exprime, astfel nct prezenţa acuzatului nu tinde doar la stabilirea adevărului, ci şi la salvgardarea apărării sale. n ipoteza n care judecătorul naţional apreciază că apărarea acuzatului riscă să fie iluzorie, de pildă datorită lipsei de experienţă şi de pregătire, trebuie să-i desemneze un apărător. Atunci cnd se ia faţă de acuzat măsura reţinerii, jurisprudenţa Curţii nu proclamă n favoarea acuzatului un drept automatic şi general la prezenţa unui avocat, ci, de la caz la caz, Curtea apreciază dacă au fost respectate exigenţele Convenţiei.

            c) „dreptul celui interesat de a recurge la serviciile unui avocat”. Aceasta presupune ca legiuitorul naţional să-i asigure o comunicare liberă, n condiţii de confidenţialitate cu apărătorul său, ca o exigenţă elementară a procesului echitabil. Legislativul trebuie, de asemenea, să prevadă un sistem de apărare gratuită pentru acuzatul incapabil de a remunera avocatul său „atunci cnd interesele justiţiei o cer”. n acest fel, dreptul de a fi asistat de un avocat devine un drept efectiv. Pentru a determina aceste interese ale justiţiei, judecătorii europeni iau n considerare ansamblul afacerii, complexitatea sa şi importanţa pedepsei care a fost pronunţată n primă instanţă sau gravitatea infracţiunii.

d)      „de a interoga sau de a face să fie interogaţi martorii

n acuzare şi de a obţine citarea şi interogarea martorilor n apărare n aceleaşi condiţii ca şi martorii n acuzare”[9]. Scopul acestei dispoziţii este acela de a plasa persoana urmărită, n ceea ce priveşte audierea martorilor, pe o poziţie de egalitate cu Ministerul Public. Noţiunea de „martor” este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ntr-o manieră autonomă. Nu este vorba n mod necesar de martori, n sensul dreptului intern, ci de persoane, care relatează n faţa poliţiei sau justiţiei ceea ce au văzut sau ceea ce cunosc n legătură cu faptele ce formează obiectul acuzaţiei.

            n privinţa martorilor obişnuiţi, care acceptă să depună cu feţele descoperite, nu sunt probleme. Aceşti martori vor fi convocaţi la audiere şi interogaţi normal. Convocarea şi interogarea sunt foarte importante, deoarece, după Convenţie, judecătorul naţional nu ar putea, n caz de ndoială, să se bazeze pe mărturisirile anterioare şi să declare acuzatul vinovat, fără să-i audieze martorii. Odată convocaţi martorii, acuzatul trebuie să aibă ocazia să-i interogheze sau să facă să fie interogaţi n timpul anchetei ori, atunci cnd există, n timpul instrucţiei. Aceste reguli sunt completate cu ideea, după care interogatoriul nafara şedinţei de judecată, prezintă o mai mică importanţă dacă există şi alte probe.

            Probleme se ridică, nsă, n legătură cu martorul anonim, adică n legătură cu acel martor care nţelege să depună doar cu condiţia de a nu-şi dezvălui identitatea, probleme care se pun n afaceri de mare banditism, de omucid voluntar şi de trafic de droguri. Aceşti martori sunt puşi n faţa unei alternative: să depună descoperiţi dar cu riscul la represalii; să depună sub semnul anonimatului, ceea ce i salvează de riscul represaliilor, dar aduce atingere dreptului la apărare, fiind nesocotit principiul contradictorialităţii. Curtea afirmă că utilizarea depoziţiilor anonime pentru a fundamenta o condamnare nu este ntrutotul incompatibilă cu Convenţia. Admiterea martorilor anonimi presupune, nsă, ndeplinirea cumulativă a trei condiţii:

         să existe şi alte probe;

         să intervină un judecător, care să verifice credibilitatea martorilor;

         apărarea să poată pune la ndoială declaraţiile martorilor, ceea ce implică posibilitatea interogării acestuia.

e)       „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu nţelege sau

nu vorbeşte limba folosită n timpul procesului”[10]. n privinţa acestei dispoziţii, jurisprudenţa Curţii a decis, mai nti că aceasta implică nu numai dreptul la interpretarea dezbaterilor, ci şi traducerea tuturor actelor de procedură, pentru ca apoi să precizeze că asistenţa gratuită de către un interpret nu presupune traducerea integrală a dosarului, ci doar a acelor acte de procedură pe care acuzatul trebuie să fie n măsură să le nţeleagă n scopul de a se apăra corect. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia de a sublinia că exigenţa gratuităţii interzice statului recurgerea ulterioară la rambursarea de la persoana condamnată a cheltuielilor angajate de traducere.

            Dacă parag. 3 al art. 6 din Convenţie cuprinde importante garanţii menite să asigure exercitarea n condiţii optime a dreptului la apărare, parag. 1 stabileşte condiţiile, cadrul n care pot fi exercitate drepturile procesuale ale inculpatului inclusiv dreptul la apărare. Acestea sunt:

         judecarea cauzei să fie echitabilă, adică fiecare parte să aibă posibilitatea folosirii mijloacelor procesuale pe poziţie de egalitate cu a adversarului, care nu trebuie să beneficieze de o situaţie privilegiată, de natură a-i asigura un avantaj substanţial n promovarea propriilor interese;

         judecarea cauzei să fie publică, cu excepţia situaţiilor n care instanţa apreciază că se poate renunţa la publicitatea şedinţei pentru protejarea moralităţii, a ordinii publice sau a securităţii naţionale ntr-o societate democratică, precum şi pentru protejarea intereselor minorilor, a vieţii private a părţilor din proces sau cnd, n mprejurări speciale, publicitatea este de natură a duce atingere intereselor justiţiei;

         judecarea cauzei să se facă ntr-un termen rezonabil, ca o expresie a principiului promptitudinii represiunii, avndu-se n vedere complexitatea cauzei, modul n care autorităţile au contribuit la soluţionarea acesteia şi conduita părţilor din proces, n special a inculpatului;

         instanţa să fie independentă, ceea ce nseamnă că judecarea cauzelor trebuie să se facă de tribunale abilitate de lege, iar statul să nu procedeze n mod arbitrar la instituirea unor jurisdicţii excepţionale şi să nu existe ingerinţe din parte puterii executive;

         instanţa să fie imparţială, adică nepărtinitoare, ceea ce semnifică recunoaşterea dreptului inculpatului de a  nu fi judecat de persoane care au anumite legături cu părţile din proces şi care ar putea fi bănuite, din acest motiv, de o conduită părtinitoare.

Enumerarea cuprinsă n art. 6 parag. 3 cu privire la

prerogativele ce sunt acordate apărării nu este limitativă ci doar exemplificativă, deoarece ea nu reprezintă dect o aplicaţie particulară a principiului general al procesului echitabil formulat n art. 6 parag. 1.


[1] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 230

[2] Idem, pag. 232

[3] O asemenea posibilitate a existat anterior, cnd, mai nti, procurorul putea interzice acest drept 60 de zile, iar ulterior, ca urmare a adoptării Legii nr. 32/1990, cel mult 5 zile dacă interesul urmăririi penale cerea acest lucru, prin ordonanţă motivată şi numai o singură dată, fie din oficiu, fie la propunerea organului de cercetare penală.

[4] Curtea a decis că este ncălcat dreptul de a fi informat atunci cnd o persoană domiciliată ntr-o tară a fost nvinuită de săvrşirea unei fapte penale ntr-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate n limba celei de-a doua ţări. n ciuda cererilor repetate de a i se aduce acuzaţiile ntr-una din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite, cea de-a doua ţară l-a judecat n contumacie şi l-a declarat n cele de urmă vinovat, fără a-i răspunde la cererile formulate.

[5] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 217

[6] C.E.D.O., 15 noiembrie 1996, Domenichini c. Italiei, observaţii L.E. Pettit, „Revue de science criminelle et de droit pnal compar” nr. 1/1997, pag.176 

[7] Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 218

[8] Se apreciază că dreptul la asistenţă juridică gratuită este un drept independent n raport cu dreptul de a se apăra singur, astfel nct dacă o cauză ridică probleme juridice ce necesită un nalt nivel de cunoştinţe profesionale, statul nu trebuie să-l lase pe cel acuzat să răspundă singur acestor exigenţe profesionale. De asemenea, s-a evidenţiat faptul că art.6 parag. 3 lit. c) obligă la acordarea de asistenţă şi nu la desemnarea unui avocat, ceea ce nseamnă că dacă avocatul desemnat nu l-a reprezentat n fapt pe clientul său nu se consideră satisfăcute exigenţele Convenţiei.

[9] Curtea  a hotărt că art. 6 parag. 3 lit. d) este ncălcat atunci cnd o condamnare se ntemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea nu fusese n măsură să-i asculte.

[10] S-a considerat că această dispoziţie se aplică tuturor actelor de procedură efectuate mpotriva celui interesat şi pe care trebuie să le nţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica