referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Privire gnoseologica asupra mortii

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Moartea nu reprezintă altceva decât trecerea materiei dintr-o stare în alta, pierderea capacităţii de autoreînnoire prin metabolism condiţionând pierderea tuturor celorlalte funcţii şi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus deci moartea ca necesitate şi ca negare a vieţii ca antiteză (Hegel) sau ca mod de a fi al existenţei umane (Heiddeger), existenţă caracterizată prin autocreaţie, autoconservare şi autodistrugere...

Varianta Printabila 


1

PRIVIRE GNOSEOLOGICĂ ASUPRA MORŢII

 

 

            Dacă viaţa se caracterizează prin metabolism, autoreproducere, autorennoire, autoreglare homeostatică, reactivitate şi evolutivitate, moartea reprezintă ncetarea acestor funcţii esenţiale.

            n natură moartea se impune, n primul rnd, ca un fenomen necesar. Dispariţia indivizilor răspunde unei nevoi evolutive n scopul de a face loc altor combinaţii genetice mai favorabile evoluţiei speciilor şi care cresc potenţialul lor adaptativ, asigurndu-le variabilitatea şi progresul. De aceea, Hegel spunea că moartea reprezintă triumful special asupra individului. Cu alte cuvinte, diferenţierea şi specializarea speciilor s-a făcut cu preţul morţii, singurul sens al vieţii n natură fiind evoluţia sa. n nemurire, evident, evoluţia nu ar fi fost posibilă. Nemurirea ar fi deci antievolutivă. De aceea, cele două instincte, eros şi tanatos (Freud), au rol primordial n asigurarea evoluţiei speciei. Moartea deci a avut un rol esenţial n favorizarea evoluţiei speciilor cărora le-a fost utilă. Ea s-a impus ca o formă de selecţie naturală şi ca un fenomen adaptativ n evoluţia materiei vii. Sub acest aspect moartea este o revanşă a speciei asupra individului. ntr-un pasaj ştiinţific, filosoful  P.P. Negulescu spunea : „materia vie este n sine nemuritoare. Moartea a apărut n evoluţia materiei vii ca un fenomen de adaptare, fiind necesară pentru dezvoltarea materiei vii pe pămnt n cele mai bune condiţii pentru progresul lumii organice. Dacă astăzi am ajuns să fim ceea ce suntem, a fost numai cu preţul morţii naturale. Dacă moartea    n-ar fi apărut, este foarte probabil că omenirea n-ar fi existat, iar pămntul ar fi rămas acoperit numai de organisme monocelulare. Moartea a fost tot att de utilă pentru evoluţia umanităţii ca şi viaţa”.

            Moartea nu reprezintă altceva dect trecerea materiei dintr-o stare n alta, pierderea capacităţii de autorennoire prin metabolism condiţionnd pierderea tuturor celorlalte funcţii şi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus deci moartea ca necesitate şi ca negare a vieţii ca antiteză (Hegel) sau ca mod de a fi al existenţei umane (Heiddeger), existenţă caracterizată prin autocreaţie, autoconservare şi autodistrugere.

            n al doilea rnd, deşi fenomene opuse, moartea şi viaţa apar ca două laturi interdependente n evoluţia materiei vii n natură, n organismul viu moartea intricndu-se cu viaţa. Kierkegaard spunea că, n natură, clipa de supremă viaţă poartă n ea moartea, referindu-se la fluturii ce mor imediat după reproducere iar la noi, un hrisov menţiona că „din ziua n care vedem lumina zilei intrăm n calea morţii”. Apoi imediat după moarte, viaţa coexistă ncă cu fenomene vitale. Astfel, viaţa şi moartea nu sunt antitetice deşi, cultural vorbind, existenţa, după M.Florian, este reglată antitetic, viaţa fiind dominantă şi moartea recesivă. Faptul că n organismul viu se produc fenomene letale (cu izotopi marcaţi s-a dovedit că eritrocitul trăieşte 120 de zile, epiderma 30 de zile, leucocitul 13 zile, mitocondria 8 zile, apreciindu-se că n 8 ani se primeneşte ntreaga materie vie a unui organism) a făcut să se afirme că moartea este pregătită de o viaţă sau că a trăi nseamnă de fapt a muri. După ncetarea funcţiilor vitale, după moarte, leucocitele migrează, glandele sudoripare mai secretă, musculatura se contractă, spermatozoizii sunt apţi de fecundare etc., fapte ce confirmă ceea ce Eminescu spunea, că viaţa e cuibul morţii şi moartea sămnţa vieţii.

            n al treilea rnd, dacă evoluţia individului este limitată n timp, viaţa n sine este infinită, nemuritoare  şi acest caracter ţine de capacitatea de productibilitate a ADN-ului, n acest sens, ca şi reproducerea sau naşterea, moartea apărnd ca un fenomen natural, firesc şi doar moartea violentă, prematură şi nemotivată evolutiv apare ca nefirească, nenaturală. O astfel de constatare deschide calea luptei conştiente pentru viaţă prin lărgirea graniţelor sale (ex. prin reanimare) şi prin folosirea raţională a vieţii. Conştiinţa limitării existenţei individuale n timp a născut conştiinţa despre moarte şi aceasta a dat o nouă semnificaţie vieţii.

            Din cele de mai sus decurge o altă constatare gnoseologică, şi anume aceea că dacă existenţa este un hazard al naturii, poate un accident n Cosmos, atunci acestui hazard trebuie să-i dăm un sens, fiind determinaţi astfel să adoptăm o atitudine culturală faţă de moarte n scopul de a face viaţa mai bogată n mpliniri. Această constatare este un ndemn la folosirea raţională a vieţii, deoarece s-a spus că natura a inventat moartea tocmai pentru a mbogăţi viaţa. A vorbi despre moarte este deci a vorbi despre sensul vieţii, spunea Malraux, moartea apărnd ca o scadenţă n afirmarea creaţiei şi binelui din viaţă. Sub acest aspect moartea conferă omului, conştient de ea, un privilegiu de a deveni o fiinţă autentică, sensul vieţii fiind acela de asigurare a perenităţii (prin creaţie, prin bine, adevăr şi frumos) n conştiinţa semenilor şi urmaşilor. Moartea fizică, individuală sau ontologică, nu poate fi nfrntă dect prin creaţie, numai opera lăsată impunndu-se ca o revanşă mpotriva morţii şi numai prin aceasta moartea fiind capabilă să transforme viaţa n destin. Dacă omul ar fi fost nemuritor sau inconştient, nu şi-ar mai fi pus problema sensului vieţii. Fiind muritor, prin acest sens el a nlocuit evoluţia sa biologică, limitată n timp, cu evoluţia cultura-spirituală, nelimitată n timp şi spaţiu. Pretinsa sau inevitabila teamă de moarte, conştiinţa morţii, a adus dorinţa supravieţuirii după moarte prin creaţia lăsată, dorinţa contribuţiei şi după moarte la progresul umanităţii prin această creaţie. Nu teama de moarte ci teama de a nu fi realizat ceva n viaţă, ceva util pentru omenire, pentru progresul său, trebuie să fie realitatea preocupărilor legate de acest eveniment terminal, mai ales astăzi cnd de la angoasa morţii individuale se trece la o angoasă  a morţii filogenetice, de specie, prin riscurile create de om şi care l ameninţă. A crea este deci a trăi de două ori şi faptul că moartea nu poate fi nfrntă dect prin creaţie, prin valori, face din moarte un fenomen cultural şi un destin propriu, individual. Filosoful Titu Maiorescu, rector al Universităţii ieşene spunea : „adevărul trăieşte dar gnditorul moarte. Din această cauză nu există o persistenţă personală după moarte ci numai viaţa eternă a adevărului. Dar nu numai adevărul este nemuritor ci şi celelalte valori general – umane, binele şi frumosul, care constituie esenţa speciei umane. Ele nu sunt individuale ci universale. Numai n măsura n care contribuim la descoperirea sau săvrşirea acestor valori, participăm la nemurire. Promovnd aceste valori, individul se depăşeşte pe sine şi interesele sale egoiste. Obţinem nemurirea dar nu prin simpla noastră existenţă ci prin opera noastră, prin lupta pentru adevăr, bine şi frumos. Prin participarea la aceste valori general-umane, trăim n conştiinţa semenilor noştri. Cine n-a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual omenirii, cine a trăit fără să ţină cont de general, cine a murit fără să lase altă amintire dect amintirea senzorială, este mort pentru vecie. Căci numai adevărul general valabil face parte din fluxul continuu al nemuririi. Numai acela care a reuşit să ajungă la acest flux, numai acela ce s-a scăldat n undele acestui flux, va fi purtat de valuri prin spaţiile şi prin toate anotimpurile n portul veşniciei. Nu ncercaţi să suprimaţi moartea din această lume ci răul care izvorăşte din lume, răutatea şi ignoranţa oamenilor, căci tocmai acest rău este cel mai groaznic. Moartea naturală, moartea care este rezultatul deplinei dezvoltări a vieţii, nu este un rău. n societate, răul constă n moartea care este o consecinţă a nevoii, a viciului şi a crimei, a neştiinţei şi a brutalităţii. Această moarte nlăturaţi-o din lumea voastră sau ncercaţi măcar să o limitaţi ct mai mult cu putinţă. Aşa grăieşte raţiunea către oameni”.

            Acelaşi lucru spunea şi Marin preda : „moartea este un fenomen simplu n natură, numai oamenii l fac nspăimntător. Vorbesc de moartea naturală care adesea este o dulce ispită. Dar moartea violentă, sinuciderea la care eşti mpins de către oameni ? Scriind, simt că trăiesc şi gndul morţii inevitabile şi diminuează puterea de a-mi ngrozi conştiinţa, care mi şopteşte : nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum”.

            n acest fel, reprezentările despre moarte au apărut ca stoice n antichitate, tenebroase, n evul mediu şi ştiinţifice astăzi, abordarea ştiinţifică a morţii (tanatologia) arătndu-ne că moartea nu poate fi dominată dect prin opera creată ce permite un acces la universalitate. De aceea poporul afirmă că „s-a săvrşit din viaţă”, n scopul de a comunica n continuare cu „departele său” şi a deveni astfel conştiinţa mai bună a omului (Liiceanu). Lucian Blaga spunea că creaţia este singurul surs al tragediei noastre care, ntr-adevăr, devine singura cale de a face să treacă la fapte. Eminescu a pus n antiteză fericită aceste realităţi cnd arăta că „n stingerea eternă dispari fără de urmă” (Rugăciunea unui dac), dar n acelaşi timp trebuie să ştii să nveţi a muri (Oda n metru antic). Moartea trebuie să fie un fel de bilanţ al binelui căci aspiraţia spre veşnicie este caracteristică omului, spunea M.de Unamuno. Dacă a fi este a da sens vieţii, cum s-a spus, atunci fiecare are la dispoziţie posibilitatea depăşirii limitelor eului propriu prin binele la care se referea ţăranul romn  pe patul de moarte atunci cnd se ntreba dacă nu a supărat pe cineva n viaţă. Deci depăşirea limitelor eului se face prin demnitate şi operă, acesta fiind modelul oferit timpului de către Socrate. De aceea, mesajul transmis de orice cadavru trebuie să fie acela de „scuturare de orice gnd rău” şi de nţelegere mai bună a omului viu. Emil Cioran spunea că „a-ţi da seama de moarte constituie paroxismul conştiinţei”, singura şansă de reabilitare a umanului fiind viaţa purificată prin bine, adevăr şi frumos cum spunea Eugen Ionescu.

 

CARACTERISTICILE FIZIPATOLOGICE

ALE STĂRILOR TERMINALE

 

            Fenomenul fiziopatologic cel mai caracteristic al stărilor terminale este anoxia care cuprinde, n mod gradat, toate ţesuturile şi organele. La lipsa de oxigen ţesuturile au o rezistenţă diferită, condiţionată de vechimea lor filogenetică. Creierul, mai ales straturile 3-5 din scoarţa cerebrală, fiind structurile cele mai recente filogenetic, apar şi cele mai sensibile la lipsa de oxigen, fiind primele excluse din viaţă. Creierul are nevoie de 0,7 l snge pe minut iar privarea sa de acest aport pe timp de un minut duce la instalarea comei. Apoi, deşi creierul reprezentă 2 % din organism, pentru metabolismul glucozei el consumă 22 % din oxigenul corpului, fapt ce evocă nevoile sale crescute de oxigen. Lipsa oxigenului condiţionează moartea sa precoce, n 3-5 minute, faţă de musculatura striată ce rezistă 30 de minute, musculatura netedă ce rezistă 2 ore, celulele germinale 10 ore etc. n creier, 5/6 din energie se eliberează prin fosforilare oxidativă, de unde sensibilitatea crescută a creierului la hipoxie şi 1/6 prin glicoliza anaerobă, ca mecanism filogenetic mult mai vechi şi de apărare faţă de hopoxie. Or, rezistenţa celulei nervoase la hipoxie se exprimă tocmai prin capacitatea sa de a continua glicoliza n anaerobioză (efect crabtree), mecanism filogenetic mai vechi şi pe seama căruia creierul nu poate supravieţui, n stările terminale, mai mult de 3-5 minute. Epuizarea mecanismelor de glicoliză anaerobă duce deci la moartea fiziologică a creierului. Anoxia cerebrală terminală se manifestă clinic prin convulsii şi comă pnă la decerebrare, tăcere electrică constantă sau reversibilă iar morfologic printr-o stare vasal-anoxică şi de liză neuronală fără neuronofagie, deci cu apariţia de umbre neuronale.

            Rezistenţa diferită a ţesuturilor la lipsa de oxigen condiţionează o a doua caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale, şi anume moartea ca proces. Fenomenul se datorează faptului că la lipsa de oxigen rezistenţa ţesuturilor creştere cranio-caudal, fapt ce face ca ţesuturile cele mai recente să fie primele excluse din viaţă, iar organismul să supravieţuiască pe seama structurilor mai vechi filogenetic. n mitologia greacă, Tanatos era reprezentat cu o lumnare ce se stingea treptat, fapt ce lasă loc interpretării că şi cei vechi aveau o imagine despre moarte ca   producndu-se n timp. De aceea ei vorbeau de chinul de a nu muri deodată. Moartea instantanee, brutală, ce siderează toate funcţiile vitale deodată, este excepţională ca n catastrofe grave, inhibiţii bulbare, unele morţi subite etc. n general, dar mai ales n cazuri patologice, moartea se produce n timp, structurile şi organele rezistnd pe seama celor mai vechi filogenetic şi deci mai rezistente la lipsa de oxigen. Deşi nu pot exista legi specific – cronologice ale excluderii organelor din viaţă, frecvent, cnd cordul ncetează primar, creierul nu supravieţuieşte peste 3 minute, timp după care survine autoliza neuronilor iar subiectul mai poate vedea şi avea o gndire coerentă doar pentru maximum 5-8 secunde. Cnd scoarţa cerebrală ncetează primar, cordul şi poate continua activitatea ore sau chiar zile, datorită rezistenţei sale crescute la lipsa de oxigen. Numărul redus de mitocondrii din celulele de 1

tip P ale nodului sinusal conferă acestuia o rezistenţă mare la hipoxie. Cnd moartea cerebrală survine n primul rnd, după ea urmează moartea vegetativă şi apoi cea tisulară, care poate ţine ore, luni sau chiar ani, att n cazul supravieţuirii vegetative ct şi al celulelor n culturi de celule. n atari condiţii s-au menţinut gravide n moarte cerebrală n scopul evoluţiei sarcinii. Realitatea morţii ca proces o probează att existenţa fenomenelor letale din timpul vieţii ct şi existenţa unor fenomene vitale după ncetarea funcţiilor vitale. După cum s-a mai menţionat, după moartea creierului, cordului şi plămnului (a organelor vitale), unele celule supravieţuiesc, uterul fiind capabil de contracţii, glandele sudoripare fiind excitabile pnă la 5-6 ore, leucocitele migrnd din capilare, celulele germinale fiind capabile de fecundare după 10-15 ore etc. Pe acest decalaj privind moartea n timp a ţesuturilor şi organelor, a celulelor şi organitelor lor, se bazează eforturile reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, n sensul de a asigura rezistenţa organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic şi de readucere la viaţă a proceselor mai recente filogenetic care au fost primele excluse din viaţă.

            Din realitatea morţii ca proces decurge o altă caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale, şi anume specificul de „sucombare”, de excludere din viaţă a fiecărui organ vital care, n concepţia trepiedului vital al lui Bichat, include creierul, cordul şi plămnul.

            Creierul se exclude din viaţă prin epuizarea proceselor metabolice de utilizare anaerobă a glucozei, procese ce nu pot depăşi 3-5 minute. Cu alte cuvinte, n stările terminale creierul supravieţuieşte pe seama proceselor de glicoliză anaerobă, mult mai vechi filogenetic şi care, prin durata lor maximă de 5 minute definesc, de altfel, durata morţii clinice cerebrale. După 5 minute, apariţia leziunilor n nucleul celulelor nervoase conferă caracter ireversibil morţii cerebrale.

            Cordul poate muri primar sau secundar morţii creierului, printr-o asistolie consecutivă bradicardiilor sinusale progresive favorizate de vagotonia stărilor terminale, sau alteori  datorită blocurilor atrio-ventriculare, inhibiţiilor, bolii nodului sinusal etc. Mai frecvent, cordul sfrşeşte printr-o fibrilaţie ventriculară consecutivă heterogenităţii excitabilităţii sale prin ischemie sau excesului de catecolamine cu intrarea n funcţiune a unor focare ectopice, mai rezistente la lipsa de oxigen şi cu propagarea tangenţială, ca la embrion, şi nu radiară, a excitaţiei.

            Pulmonul moare de asemeni primar ca n pneumotorax, pneumopatii sau inhibiţii bulbare, ori moare secundar ca n stările de comă, n asfixiile acute sau după moartea cordului.

            Din caracteristica fiziopatologică a morţii ca proces decurge necesitatea stabilirii momentului morţii. Dacă moartea, cum s-a spus, este făcută din mai multe morţi (ale organelor) şi se petrece n timp, o ntrebare legitimă se referă la momentul morţii ntregului organism sau a organului ce caracterizează şi defineşte moartea organismului. n mod clasic, momentul morţii organismului este conferit de moartea celor 3 organe vitale, fapt ce era evidenţiat, n mod precis, de apariţia semnelor cadaverice, perceperea clinică a ncetării funcţiilor vitale fiind aleatorie. Tehnicile actuale de reanimare, prin posibilitatea realizării supravieţuirii artificiale (aşa-numiţii morţi vii) şi prin estomparea limitelor dintre viaţă şi moarte, au readus n discuţie, n mod acut, problema momentului morţii, a morţii organului ce caracterizează moartea organismului. S-a admis că moartea creierului, n cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante, poate echivala cu moartea ntregului organism, deoarece moartea creierului reprezintă moartea relaţiilor sociale (omul fiind o fiinţă socială), pierderea unităţii bio-psiho-sociale a self-ului, ce face ca orice supravieţuire viscerală n afara supravieţuirii creierului să fie aidoma unei culturi de celule.

            Diagnosticul de moarte cerebrală implică drept criterii tanatologice (ca markeri fiabili de moarte a ntregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral) probe clinice (areactivitate la stimuli, comă, abolirea deglutiţiei), EEG (traseu plat prin monitorizare de 24-48 ore cu excepţia intoxicaţiilor medicamentoase, hipotermiei, stărilor de şoc şi encefalopatiilor metabolice), angiografice (absenţa circulaţiei cerebrale), radioizotopice (lipsa de captare a Techneţiului 99), metabolice (diferenţa de concentraţie a oxigenului la dozare jugulocatotidiană), morfologice (umbre celulare şi autoliza la biopsia cerebrală), ultrasonografice (absenţa ecourilor cerebrale sau prin aplicarea metodei Doppler (absenţa carotidiană a perceperii pulsului şi vitezei sngelui). Moartea creierului mijlociu este atestată de absenţa reacţiilor pupilare la lumină, moartea punţii cerebrale, de absenţa reflexelor corneene şi oculovestibulare, iar moartea măduvei de apnee, deşi reflexele medulare pot rămne funcţionale mult timp, ngreunnd astfel „diagnosticul tehnologic” de moarte a trunchiului cerebral. De menţionat din nou că n situaţia administrării de sedative, n intoxicaţii, n hipotermie sub 320 C sau la copii, aceste criterii devin aleatorii şi suscită prudenţă n interpretarea lor (mai ales traseul EEG plat, care a revenit după 1-2 luni de comă depăşită). Astfel, savantul Landau, după ce a stat 44 de zile n comă depăşită cu traseu EEG plat, şi-a revenit o dată cu ntreruperea reanimării şi apoi a luat premiul Nobel.

            n afara nevoilor de recoltare de organe unice pentru transplante, atunci cnd este vorba de nhumare sau necropsie, momentul morţii va fi definit de moartea ntregului organism, pentru a se evita acuzele de forţare a morţii, pentru a evita considerarea cuiva ca muribund şi nu ca decedat. n situaţia necesităţii precoce a unei investigaţii necropsice, aceste acuze pot deveni acute, motiv pentru care realitatea morţii organismului va fi evocată de apariţia semnelor cadaverice semitardive ce i dau certitudine. n caz contrar, o necropsie neavizată sau o mutilare cadaverică se poate invoca ca o favorizare a morţii sau ca o profanare de cadavre inclusă n legile penale.

            Realitatea morţii ca proces aduce n discuţie problema fazelor morţii. Dacă moartea se produce n timp, graţie rezistenţei diferite a ţesuturilor şi organelor la lipsa de oxigen, atunci rezultă că procesul morţii se desfăşoară n mai multe etape, a căror cunoaştere devine importantă pentru aprecierea juridică a momentului prelevării de organe unice, pentru evitarea unor nhumări precipitate n caz de moarte aparentă ca şi pentru aprecierea răspunderii faţă de actele proprii efectuate n fazele iniţiale ale instalării morţii. Filozofii vorbeau de o moarte relativă, reversibilă, cum sunt agonia şi moartea clinică şi de o moarte absolută, ireversibilă, ce corespunde morţii biologice. S-a mai vorbit de o moarte psihologică, a aspiraţiilor sociale, a eului, şi de o moarte biologică, a informaţiei genetice din nucleul celular, iar n final de o moarte amnezică, ca atunci cnd oamenii uită pe cei morţi.

            Sub aspect medical, moartea are următoarele faze :

            - Preagonia exprimă, de regulă, o stare de excitaţie psihosenzorială cu nceputul deprimării funcţiilor vitale.

            - Agonia exprimă o deconectare cortico-subcorticală cu reglare bulbopontină a funcţiilor vitale. n agonie are loc o intricare de fenomene vitale cu fenomene letale, de la care vine şi denumirea fazei (agon = luptă). Emil Cioran vedea agonia ca o zbatere a vieţii n ghearele morţii. Agonia este deci golul dintre viaţa ce nu a ncetat şi moartea ce nu a nceput. Insuficienţa controlului cortical asupra funcţiilor organice duce la deprimarea funcţiilor vitale, din această cauză agonia fiind cunoscută şi sub numele de vita reducta, adică de viaţă redusă. Scăderea debitului cardiac sub 40 % şi a presiunii sistolice sub 40 mm Hg determină de regulă agonia. Tulburările clinice ale acestei faze se datorează scăderii proceselor oxidative şi creşterii celor de glicoliză anaerobă, ndeosebi n creier şi care fac ca, n raport de intensitatea lor, agonia să fie conştientă sau inconştientă. Agonii conştiente sunt cunoscute la mari oameni ca Haţieganu, Rainer, Mironescu, Bagdasar, Kazantzakis etc. care „după ce dădea sfaturi urmaşilor şi-i binecuvnta, se ntreba ncotro apune soarele şi se ntorcea către acolo spunnd celor din jur că merge să se aşeze lngă străbuni şi să aştepte judecata semenilor”. Tot aşa, V.Hugo a nchis ochii afirmnd că „acum vine lumina ntunericului”. Agonii inconştiente au făcut Goethe, Napoleon, Lăpuşneanu etc. la care procesele de anoxie cerebrală, fiind mai intense, au dus la diferite exprimări terminale incoerente. Fenomenele de anoxie cerebrală din agonie determină şi unele tulburări psihice de tipul hipermneziei şi euforiei patologice, ca reacţii de apărare faţă de moarte, cu stări onirice şi senzaţia de plutire consecutiv nceputului de instalare a colapsului şi stagnării sngelui n părţile declive ale corpului, surprinsă şi n literatură : „Ochii mamei se mpăienjenesc / Primesc tot mai mult n sine : / Rugineşte ora cumplit / Văd ca prin sită, mi spune./ Ne observa cu inima./ Se ntoarce prin ani : / Ce-ai făcut timpule ? / Vai, ceaţă, ceaţă. / Ochii mamei se mpăienjenesc / Zărind clar / Lumina cealaltă.” / (P.Got).

            Ca durată, agonia poate fi absentă (catastrofe, leziuni de trunchi cerebral), scurtă sau lungă (ca n morţile patologice), durata sa putnd fi apreciată retrospectiv prin nivelul catecolaminelor din sngele cadavrului şi al lacticodehidrogenazei n LCR (n agoniile lungi nivelul lor fiind crescut).

            Antinomia agoniei ca stare terminală se poate exprima prin polaritatea dintre starea sa dramatică şi deseori dulce şi riscul de a sfrşi n solitudine şi fără asistenţă.

            - Moartea clinică este o altă fază a morţii a cărei durată devine variabilă după fiecare organ vital, n raport de capacitatea lor de a vira metabolismul spre anaerobioză (3 minute pentru creier, minute şi chiar ore pentru cord, pulmon). Sub hibernare durata morţii clinice poate creşte. Moartea clinică exprimă o abolire a funcţiilor vitale fără moartea lor celulară, de unde şi numele de vita minima. Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales neuro-psihice, iar procentele mari de readucere din starea de moarte clinică, raportate uneori, probabil că nu au fost n realitate stări de moarte clinică.

            Readucerea organismului din aceste stări terminale, mai ales din starea de moarte clinică, sub aspectul fenomenelor trăite, a făcut obiectul unor descrieri literare dar şi ştiinţifice. n „Life After Life”, R.Moody culege de la supravieţuitori simptome de tipul pierderii corporale, senzaţiilor luminoase particulare după ieşirea dintr-un tunel ntunecos, fenomene a căror succesiune ar fi următoarea : la nceput subiectul simte o detaşare de corpul său fizic pe care l percepe ca ceva exterior (decorporare), urmată de intrarea ntr-un tunel ntunecos şi apoi luminos n care se vede cum a fost ca om. Hipermnezia acestei stări aduce o maximă obiectivitate a vieţii parcurse urmată de un spectru luminos şi regretul revenirii din această stare. Fenomenele au fost interpretate ca fiind datorate anoxiei cerebrale, mai ales occipitale, administrării de droguri sau chiar unor stări de reverie prin izolare totală. Fenomenele au fost interpretate şi ca fiind inverse naşterii, cnd apare senzaţia de decorporare de organismul matern, de tunel şi apoi de iluminare o dată cu delivrarea. Brncuşi relata revelaţia acestui gol absolut ca o beznă n care nu se află nimic, ca şi a plinului absolut ce produc apoi o nemaipomenită lumină, ca un dar de preţ, ca o experienţă ce l-a nvăţat să nţeleagă mai bine viaţa. n lucrările lor, R.Moody şi P.Mounier (n lucrarea „Pentru ca omul să devină Dumnezeu”) relatează multiple astfel de cazuri ce şi-au revenit din stările intermediare de moarte clinică : „n timpul ct am rămas fără conştiinţă, m-am simţit cumva ridicat n aer, ca şi cnd nu mai aveam corp. Am văzut apărnd o lumină mare, albă şi strălucitoare, att de strălucitoare nct nu puteam vedea prin ea. Dar prezenţa ei era de ajuns pentru a răspndi o minunată impresie de linişte. Nu semăna cu nimic cunoscut pe pămnt”. După o criză cardiacă un alt bolnav spunea : „am căzut ntr-o gaură mare, neagră. Imediat, ntunericul s-a risipit şi i-a luat locul o lumină palid-cenuşie iar eu am continuat să lunec cu iuţeală. Totul era nvăluit ntr-o lumină splendidă. Era o formidabilă senzaţie de bucurie pe care nu găsesc cuvinte să o exprim. Nu aveam deloc chef să plec, dar nu aveam de ales pentru că n aceeaşi clipă m-am regăsit n corp, cu durerea aceea groaznică n piept”. n sfrşit, un alt supravieţuitor relata : „totul era minunat pe tărmul celălalt şi de fapt nu aş fi avut ceva mai bun de făcut dect să rămn, dar ideea că aveam ceva bun de nfăptuit pe pămnt era exaltantă. Atunci mi-am zis că trebuie să plec şi să trăiesc iarăşi şi m-am ntors n corp. ntruct scenele din viaţă mi defilau acum rapid, jucam la perfecţie acest rol. n această trecere n revistă, mi-a apărut sentimentul de subapreciere faţă de mine nsumi. Realizarea acestui fapt a avut un efect terapeutic profund asupra mea. O singură clipă a fost ct ani de zile de psihoterapie. Trecnd astfel rapid din scenă n scenă, am primit o
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica