referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Principiul nediscriminarii

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţial unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Principiul egalităţii nu interzice reguli specifice în cazul unei diferenţe de situaţii...

Varianta Printabila 


untitled

PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII

IN LEGISLAŢIA ROMNEASCĂ ŞI CEDO

 

 

Principiul nediscriminării a fost consacrat n Constituţia Romniei prin art. 6 - Dreptul la identitate, art. 16 - Egalitate n drepturi, art. 32 - Dreptul la nvăţătură, art. 120 - Principii de bază, dar şi n legea cadru - O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare sau ntr-o serie de legi speciale, şi anume Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse ntre femei şi bărbaţi, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Codul Muncii, din necesitatea asigurării cadrului legislativ al garantării egalităţii tuturor cetăţenilor n faţa legilor, al autorităţilor statului etc.

 

Pe plan internaţional, principiul nediscriminării a fost reglementat prin diferite acte cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

 

n legislaţia romnească, discriminarea este definită n O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţiunea tuturor formelor de discriminare care, n art. 2, prevede că prin discriminare se nţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, vrstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrngerea ori nlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, n condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege n domeniul politic, economic, social şi cultural sau n orice alte domenii ale vieţii publice.

Deasemenea, n materie de discriminare se prevede, prin art. 1 al. 3 din O.G. nr. 137/2000, că există discriminare atunci cnd se aplică tratament diferit persoanelor aflate n situaţii comparabile.

Curtea Constituţională nsă, prin Decizia nr. 107/1995, a statuat că principiul egalităţii nu nseamnă uniformitate, aşa nct, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi dect diferit. Aceasta nseamnă că n anumite situaţii discriminarea poate să nu fie ilegală.

Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci cnd se aplică tratament diferenţial unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie ntre scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Principiul egalităţii nu interzice reguli specifice n cazul unei diferenţe de situaţii.

Inegalitatea reală, care rezultă din diferenţa de situaţii, poate justifica reguli distincte n funcţie de scopul legii. De aceea, principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamental, dreptul la diferenţă, iar n măsura n care egalitatea nu este naturală, a o impune constituie o discriminare.

Prin această interpretare dată noţiunii de discriminare, a fost suplinită lacuna legislativă privind existenţa discriminării şi n cazul n care la situaţii diferite tratamentul juridic nu este diferit.

 

Legiuitorul romn a creat o serie de prevederi legale specifice n ceea ce priveşte domeniile de discriminare. Astfel, OUG. nr. 137/2000 sancţionează faptele de discriminare n următoarele domenii:

- egalitatea n activitatea economică şi n materie de angajare şi profesie;

- accesul la serviciile publice administrative şi juridice, de sănătate, la alte servicii, bunuri şi facilităţi;

- accesul la educaţie;

- libertatea de circulaţie, dreptul la libera alegere a domiciliului şi accesul n locurile publice;

- dreptul la demnitate personală.

Legea nr. 202/2002 completează domeniile de discriminare prevăzute de OUG nr. 137/2000, cu noi domenii şi anume egalitatea de şanse şi tratament n ceea ce priveşte accesul la cultură şi informare şi egalitate de şanse n ceea ce priveşte participarea la luarea deciziei.

       Prin art. 4 din legea mai sus menţionată se face distincţie ntre discriminarea directă şi indirectă.

Prin discriminarea directă se nţelege tratamentul mai puţin favorabil aplicat unei persoane, dect este, a fost sau ar fi tratată o altă persoană ntr-o situaţie comparabilă.

Prin discriminarea indirectă se nţelege situaţia n care prevederi, criterii sau practici, aparent neutre, ar pune diferite persoane ntr-un anumit dezavantaj, n comparaţie cu alte persoane, cu excepţia cazului n care prevederea, criteriul sau practica se justifică n mod obiectiv printr-un scop legitim, iar mijloacele de atingere a scopului sunt adecvate şi necesare[1].

n legătură cu discriminarea directă, aceasta apare n ceea ce este cunoscut drept excepţia "calificării ocupaţionale veritabile". De exemplu, se poate să nu fie ilegal să pui condiţia ca solicitanţii pentru un post de rabin să fie de credinţă iudaică sau ca solicitanţii pentru un post de lucrător cu tineri rromi să fie rrom. n acelaşi fel, n anumite cazuri, legea permite discriminarea indirectă. Cnd persoana care formulează plngerea a considerat că o anumită practică dezavantajează disproporţionat un grup etnic, atunci persoana răspunzătoare are obligaţia legală de a dovedi că practica urmăreşte un scop legitim şi că este proporţională şi rezonabilă. Un exemplu poate fi un şantier de construcţii, la care toţi muncitorii au obligaţia să poarte căşti de siguranţă. Această politică ar putea discrimina indirect anumite grupuri la care este interzisă acoperirea capului. Totuşi, angajatorul ar putea justifica această condiţie arătnd că, n acest caz, scopul legitim este de a asigura protecţia muncitorilor, că cerinţa este proporţională cu riscul şi că purtarea de căşti dure este o cerinţă rezonabilă, conform regulamentului protecţiei muncii[2] .

n aceste cazuri, nu există prevederi legale prin care să se impună restrngerea drepturilor sau libertăţilor pe anumite criterii, ci aceste restrngeri au la bază cutuma şi regulile de convieţuire socială[3].

Reglementarea egalităţii in drepturi n Romnia are valoarea unui principiu consacrat de art. 16 din Constituţie.

Egalitatea n drepturi constituie o garanţie referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute n cuprinsul Constituţiei, dar şi a oricăror alte drepturi şi ndatoriri subiective reglementate in cuprinsul altor acte normative. Ea include toate domeniile de activitate n care persoana are dreptul garantat la exercitarea libertătilor legale in scopul realizării intereselor sale legitime.

Cu precădere, s-a acordat atenţie persoanelor cu handicap, minorităţilor naţionale, unor categorii sociale defavorizate, persoanelor infectate cu HIV şi egalităţii de şanse ntre femei şi bărbaţi[4]. n timp s-a ajuns la existenţa unui cadru legislativ n materia prevenirii discriminării.

Legea romnă acoperă un număr de 15 criterii de discriminare, ceea ce o face cea mai completa lege din acest punct de vedere n Europa. Aceste criterii sunt: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, statut social, convingeri, sex, orientare sexuală, dizabilitate, vrstă, infectare HIV, boli cronice necontagioase, refugiaţi şi azilanţi.

Aceste criterii prevăzute limitativ n legislaţia romnească intră n cmpul de aplicare al art.14 din Convenţia EDO, dacă avem n vedere caracterul indicativ şi nu limitativ al enumerării făcute de textul Convenţiei.

Jurisprudenţa romnească n materia nediscriminării este de dată relativ recentă şi evidenţiază existenţa unei discriminări ntemeiată ndeosebi pe criteriu etnic.

 

            Alte criterii de discriminare des ntlnite n jurisprudenţa romnească sunt cele bazate pe vrstă şi sex, practicate ndeosebi la ncadrarea n muncă.

Există anumite situatii n care discriminarea rezultă chiar din dispoziţiile legii.

            In acest sens, art. 55 alin 1 din Codul Familiei creează un regim discriminatoriu ntruct prevede un termen de prescripţie numai in ceea ce priveste dreptul la acţiune (n tagada paternităţii) al tatălui, fără să prevadă nimic cu privire la dreptul la aceeasi acţiune cnd titular este mama sau copilul.

            Dispoziţii contrare principiului nediscriminării cuprinde şi art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi nlăturarea unor măsuri şi sancţiuni intruct condiţionează beneficiul graţierii de rămnerea definitivă a hotărrii judecătoreşti pnă la data publicării in Monitorul Oficial a legii de graţiere.

Legiuitoril romn a creat prin art. 19 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare o autoritate naţională care investighează şi sancţionează contravenţional faptele sau actele de discriminare prevăzute n Ordonanţă, şi anume  Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.


[1] Gergely, Dezideriu ş.a - Implementarea legislaţiei antidiscriminare n Romnia, p. 2

[2]Idem, p. 3

[3] Jura Cristian - Jurisprudenţa Consiliului Naţional de Ccombatere a Discriminării, Ed. All, 2003, p.88

[4] Idem, p. XV şi urm.

untitled

Avnd n vedere că CNCD are ca atribuţii investigarea şi sancţionarea contravenţională a faptelor sau actelor de discriminare, pot apărea unele probleme pe tărmul art. 6 din CEDO, care, n al. 1, prevede că orice persoană are dreptul la judecarea n mod public şi ntr-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi parţială instituită de lege, care va hotăr fie asupra ncălcării drepturilor şi libertăţilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii n materie penală ndreptate mpotriva sa.

Ca regulă generală, art. 6 este aplicabil n faţa oricărei instanţe care se pronunţă cu privire la o contestaţie ce poartă asupra drepturilor şi libertăţilor cu caracter civil ale unei persoane sau cu privire la o acuzaţie n materie penală adresată altei persoane.[1] Garanţiile oferite de art. 6 sunt de două feluri: unele privitoare la instanţă şi unele referitoare la procedură.

Pentru a fi conformă art. 6 din Convenţie, procedura trebuie să fie echitabilă, publică şi desfăşurată ntr-un termen rezonabil.

            Un proces echitabil n materia nediscriminării presupune o inversare a sarcinii probei: persoana care se consideră vătămată din cauză că principiul egalităţii de tratament nu i s-a aplicat, trebuie să prezinte fapte pe baza cărora se prezumă că n-a avut loc o discriminare şi va fi obligaţia prtului să dovedească că nu a avut loc nici o ncălcare a principiului egalităţii de tratament.

In materie de probă, Curtea aplică criteriul „ mai presus de orice indoială rezonabilă”, dar a precizat că acest criteriu nu trebuie să fie interpretat ca impunnd un grad ridicat de probabilitate aşa cum se ntmplă n materie penală. Ea a declarat  că proba poate să rezulte dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii suficient de grave, precise şi concordante.

            Curtea nu a stablilit reguli stricte in materie de probă, ci a aderat la principiul liberei aprecieri a tuturor elementelor de probă.

 

            Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, n art 14 prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazata pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”, enumerarea din acest articol neavnd un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea discriminării n materia drepturilor omului nu are existenţă independentă, n sensul că discriminarea nu este interzisă dect dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie. n mod cert, art. 14 din Convenţie poate intra n joc chiar fără o ncălcare a exigenţelor Convenţiei şi a Protocoalelor sale şi, n această măsură, el posedă o valoare autonomă, dar el nu se poate aplica dacă faptele litigiului nu cad n domeniul de aplicare a cel puţin uneia din dispoziţiile Convenţiei[2] . Art. 14 nu este valabil dect pentru a te bucura de drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie[3]. Din punct de vedere normativ discriminarea este interzisă n cazul exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Dar ea este interzisă doar atta timp ct materia n care se practică este protejată juridic, cu alte cuvinte, atta timp ct este vorba despre un drept sau o libertate recunoscută de sistemul juridic n vigoare[4].

Interzicerea discriminării se limitează numai la discriminările de drept.

Toate persoanele sunt egale n faţa legii şi au dreptul fără discriminări, la o egală protecţie din partea legii. Legea trebuie să interzică toate discriminările şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace contra tuturor discriminărilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat n jurisprudenţa sa[5] că o diferenţă de tratament ntre persoane plasate n situaţii analoage sau compatibile este discriminatorie dacă ea nu se bazează pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate ntre mijloacele utilizate şi scopul urmărit.

Jurisprudenţa Curţii EDO[6] evidenţiază faptul că art. 14 din Convenţie este ncălcat nu numai n cazul n care statele aplică tratament diferit persoanelor care se află n situaţii analoage sau comparabile, ci şi n cazul n care statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situaţii sunt substanţial diferite.         

ntinderea marjei de apreciere variază n funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul n discuţie, iar prezenţa sau absenţa unui „numitor comun” al sistemelor juridice ale statelor părţi la Convenţie poate constitui un factor sub acest aspect[7].

O asemenea marjă de apreciere nu poate să se transforme n recunoaşterea unei puteri arbitrare a statului, iar decizia autorităţilor naţionale rămne supusă controlului Curţii Europene, care cenzurează conformitatea cu exigenţele art. 14 din Convenţie.

Se observă că, n acest domeniu, Curtea preferă, n locul unei interpretări evolutive a Convenţiei, inclusiv n sensul unificării soluţiilor naţionale (ntr-un sens sau altul), doar să constate starea dreptului existent n statele membre ale Consiliului Europei. De la caz la caz, ambele metode sunt utilizate de instanţa europeană. Astfel, atunci cnd Curtea nu doreşte să statueze transparent, se mulţumeşte să constate divergenţa mare de opinii dintre statele părţi ale Convenţiei şi din interiorul fiecăruia dintre acestea şi să menţină un status quo, considernd că situaţia se include n marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale. O asemenea situaţie nu mpiedică nsă justiţia de la Strasbourg ca, n viitor, urmnd eventual şi evoluţiile din cadrul statelor părţi, să şi schimbe jurisprudenţa[8].

După cum a decis n mod constant instanţa europeană, dacă acest text oferă o protecţie mpotiva oricărei discriminări in exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, orice diferenţă de tratament nu semnifică, n mod automat ncălcarea sa. Pentru ca o asemenea ncălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate n situaţii analoage sau comparabile, n materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă[9].

nsă art. 14 CEDO nu interzice toate discriminările, ci doar pe cele arbitrare. Odată identificat motivul pe care se ntemeiază discriminarea şi stabilind că materia n care se practică discriminarea intră n cmpul de aplicare a unui drept  sau al unei libertăţi recunoscute de Convenţie, rămne să se evalueze pertinenţa motivelor pentru a se justifica distincţia n exercitarea dreptului sau libertăţii n cauză. n absenţa acestei pertinenţe trebuie să tragem concluzia că distincţia are un caracter arbitrar sau discriminatoriu şi conduce la violarea art. 14 din Convenţie.

 

 

            n lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, interzicerea discriminării n materia drepturilor omului nu are existenţă independentă, n sensul că discriminarea nu este interzisă dect dacă priveşte un drept sau o libertate ocrotită de Conventie.

Legislaţia romnească n materie de discriminare prevede, prin art. 1 al. 3 din O.G. nr. 137/2000, că există discriminare atunci cnd se aplică tratament diferit persoanelor aflate n situaţii comparabile fără a preciza nimic n legătură cu tratamentul aplicat persoanelor plasate n situaţii diferite. Această lacună legislativă a fost suplinită nsă prin interpretarea dată principiului nediscriminării de către Curtea Constituţională care a statuat că, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii  diferite tratamentul juridic nu poate fi dect diferit.

De asemenea, există diferenţe ntre legislaţia romnească şi Convenţia EDO şi sub aspectul criteriilor de discriminare, n sensul că enumerarea din art. 14 din Convenţie nu are un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ, pe cnd n legislatia romnească se ntlneste o limitare a criteriilor de discriminare.


[1] Curtea EDO cauza Guincho c. Portugalia, hotărrea din 10 iulie 1984

[2] Curtea EDO, cauza Frette c. Franţa, hotărre din 26 februarie 2002

[3] Curtea EDO, cauza Rassmunssen c. Danemarca, hotărre din 28 noiembrie 1984

[4] Corneliu Brsan - “Convenţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 902

[5] Curtea EDO, Cauza Frette C. Franţa, hotărrea din 26 februarie 2002; cauza Pretty c. Regatului Unit, hotrrea din 29 aprilie 2002

[6] Curtea EDO, cauza Van Raalte c. Olanda, hotrrea din 21 februarie 1997; cauza Thlimmenos C. Grecia, hotărrea din 6 aprilie 2000

[7] Curtea EDO, cauza Rassmussen C. Danemarca, hotărrea din 28 noiembrie 1984; cauza Petronic C. Austria, hotărrea din 27 martie 1998

[8] Curtea EDO, cauza Frette C. Franţa, hotărrea din 26 februarie 2002

[9] Corneliu, Brsan - p. 902

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica