referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

rezolvari subiecte oral bac 2003

Categoria: Referat Romana

Descriere:

1) Ilustrează conceptul operaţional povestire, prin referire la o operă literară studiată.Povestirea este specie a genului epic relatând faptele din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la evenimentul povestit...

Varianta Printabila 


1 Bacalaureat 2003

Rezolvări subiecte romnă oral


1) Ilustrează conceptul operaţional povestire, prin referire la o operă literară studiată.

Povestirea este specie a genului epic relatnd faptele din punctul de vedere al unui narator care este martor sau participant la evenimentul povestit.
După apariţia mai multor volume de proză şi memorialistică, Mihail Sadoveanu şi ncheie cea dinti etapă de creaţie artistică cu o capodoperă: Hanul Ancuţei. “Hanul Ancuţei” este alcătuită din 9 povestiri independente.
n povestirea Fntna dintre plopi, naraţiunea debutează cu evocarea rentlnirii după un sfert de veac, la hanul Ancuţei celei tinere, dintre comisul Ioniţă din Drăgăneşti şi căpitanul Neculai Isaac. Cei doi s-au mbrăţişat cu frăţească bucurie, Ioniţă ntrebndu-l pe celălalt n ce mprejurări cumplite “a pierdut o lumină oculară”. ndemnat de prietenul regăsit, el istoriseşte o dramă petrecută n tinereţea sa aventuroasă. Căpitanul i mărturiseşte cu tristeţe că n acelaşi spaţiu, dar cu 25 de ani nainte, “a avut loc o ntmplare năpraznică, iar Dumnezeu l-a ntors iarăşi prin locurile acelei dureri”. Protagonistul ntmplării recunoaşte că n tinereţe “era buiac şi ticălos”, mama lui ncercnd să-l cuminţească şi să-l nsoare. ndrăgostindu-se sincer de o tnără ţigancă, pe nume Marga, căpitanul va fi atacat ntr-o noapte de complicii fetei, cu scopul de a-l jefui. Marga fusese nvăţată să-l avertizeze abia n ultimul moment asupra primejdiei, ca el să nu i se mai poată opune. Cnd nţeleg că potenţiala victimă a aflat mai devreme dect trebuia despre intenţiile lor, aşteptndu-i narmat şi cu Lupei, cinele, alături de el, ţiganii o ucid pe Marga şi o aruncă n fntnă, făcnd-o să plătească trădarea neamului său cu propria viaţă.
Fntna, cu adncurile ei simbolizează att viaţa, ct şi moartea, reunite n amintirea de neşters a unei femei deosebite şi a devotamentului ei absolut n numele iubirii.


 2) Ilustrează conceptul operaţional de nuvelă psihologică, prin referire la opera studiată.

Nuvela este operă epică n proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, n jurul unui personaj principal.
Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, este considerată o capodoperă a prozei romne de observare psihologică.
Nuvela devine o adevărată scenă de confruntare a două caractere puternice: Ghiţă şi Lică Sămădăul, celelalte personaje avnd menirea să le scoată mai bine n evidenţă trăsăturile. Ghiţă ia n arendă crciuma de la Moara cu noroc cu intenţia de a se mbogăţi, dar nu ca să trăiască mai bine, ci ca să fie cineva, să fie respectat.
Frămntările sufleteşti ale hangiului se ivesc n momentele apariţiei lui Lică, o prezenţă fatală care zădărniceşte bunul mers al lucrurilor.
Ana, soţia lui Ghiţă, intuieşte chiar de la nceput că acest personaj ciudat e “un om rău şi primejdios”. Ghiţă se simte fascinat, dar şi nspăimntat de tăria de caracter a Sămădăului şi treptat se lasă antrenat, direct sau indirect, n afacerile necinstite ale acestuia.
Aflat n faţa judecătorului, Ghiţă nu ndrăzneşte să dea n vileag fărădelegile porcarului Lică, acestea neputnd fi dovedite, deoarece “Lică ştia să-şi aleagă stăpnii...”
Totuşi, setea de răzbunare a lui Ghiţă, jignit de Sămădău, n cele din urmă nu poate fi stăvilită. Se hotărăşte să-l dea prins lui Pintea, dar ntorcndu-se cu acesta şi cu alţi doi jandarmi, l vede plecnd de la Moara cu noroc, crciumarul pierznd prilejul de a dovedi vina lui Lică. Ghiţă mai speră n ndreptarea lucrurilor şi, astfel, cei care iniţial erau călăuziţi de principiul onestităţii, sfrşesc ntr-un mod tragic.
Slavici pedepseşte toate personajele amestecate n afaceri necinstite, iar flăcările care cuprind crciuma au efect purificator.


3) Ilustrează conceptul operaţional nuvelă istorică, prin referire la o operă studiată.

Nuvela este operă epică n proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, n jurul unui personaj principal.
n primul număr al “Daciei Literare” a apărut şi cea dinti nuvelă istorică: Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi.
Nuvela prezintă un episod din istoria Moldovei, n fragmente simetrice cei 5 ani ai celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul. n centrul nuvelei, scriitorul l aşează pe Domnul Moldovei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile prezentate fiind orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Fiind trădat de boieri, n prima sa domnie, Lăpuşneanul se ntoarce n ţară cu ajutor turcesc. Solia celor patru boieri: Veveriţă, Moţoc, Spancioc şi Stroici, ncearcă să-l convingă să renunţe la scaunul domnesc, “nărodul nu te vrea, nici nu te iubeşte şi Măria Ta să te ntorci napoi...” Dar hotărt şi nenduplecat el zice: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge cu voia sau fără voia dumneavoastră”, “Să mă ntorc? Mai degrabă-şi ntoarce Dunărea cursul ndărăt”.
Cnd ocupă tronul este tiranic şi despotic cu boierii, pe care-i pedepseşte cu asprime. Cuvintele de avertisment: “Ai să dai samă, Doamnă” sunt spuse de soţia unui boier ucis doamnei Ruxandra, de aceea ea intervine la crudul domn, care i promite şi ei un leac de frică, dar totul este n zadar. Boierii sunt atraşi ntr-o capcană, fiincă Lăpuşneanul cere mpăcare şi n biserică ţine o cuvntare. La ospăţul de la Curtea domnească, 47 de boieri sunt ucişi din porunca lui Lăpuşneanul. n acest timp, poporul adunat n faţa palatului cere pe Moţoc: “Capul lui Moţoc vrem”, şi acesta moare ucis de mulţime.
După cţiva ani, Lăpuşneanul, bolnav, roagă să fie călugărit, dar cnd şi revine din leşin şi văzndu-se mbrăcat n rasa de călugăr, este cuprins de furie şi strigă “De unde mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”. ngrozită de atitudinea lui Lăpuşneanul, doamna Ruxandra, la ndemnul boierilor Spancioc şi Stroici, l otrăveşte.


4) Ilustrează conceptul operaţional nuvelă fantastică, prin referire la o operă literară studiată.

Nuvela este operă epică n proză, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat, cu puţine personaje şi construită, de obicei, n jurul unui personaj principal.
La Ţigănci alături de nuvela “Pe strada Mntuleasa” este considerată capodopera nuvelei fantastice a lui Eliade. Fantasticul este o categorie estetică desemnnd abolirea ordinii cunoscute a universului real prin modificarea dimensiunilor spaţio-temporale. Se reconfigurează un alt univers cu logici proprii dar care constituie o alternativă verosimilă a universului real.
Protagonistul este un ins mediocru cu un discurs bombastic: “Eu sunt Gavrilescu, dar pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian”.
Nuvela este alcătuită din 8 episoade desemnnd interferenţa dintre real şi fantastic: I, III, V, VII (real), II, IV, VI, VIII (ireal). n acest fel se sugerează interferenţa ntre universurile paralele n care trăieşte Gavrilescu, iar nuvela se defineşte cu o alegorie a morţii.


5) Ilustrează conceptul operaţional roman, prin referire la o operă literară studiată, alegnd un tip de roman din lista următoare: tradiţional, modern, obiectiv, subiectiv.

Romanul este specia genului epic, n proză, de mare ntindere, cu acţiune complexă ce se poate desfăşura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine individualizată şi al căror destin este determinat de trăsăturile de caracter şi de ntmplările ce constituie subiectul operei.
E. Lovinescu l fixează pe Liviu Rebreanu drept “creatorul obiectiv” prin excelenţă al romanului romantic. Romanul Ion a apărut n 1920 n forma sa definitivă şi fundamentează romanul obiectiv şi realist. Este o monografie a realităţilor satului ardelean de la nceputul secolului al XX-lea. Conflictului este generat de lupta aprigă pentru pămnt. ntr-o lume n care statutul social al omului este stabilit n funcţie de pămntul pe care-l posedă, este firesc faptul ca mndria lui Ion al Glanetaşului să-l ducă spre patima devoratoare pentru pămnt. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se va căsători cu George pentru că are pămnt, iar Laura, fiica nvăţătorului Herdelea l va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru că nu are zestre.
Personajul central al cărţii, Ion al Glanetaşului, este personaj reprezentativ pentru colectivitatea umană din care face parte prin mentalitatea clasei ţărăneşti şi a vremurilor căreia i aparţin.
Sfrşitul lui Ion este năprasnic, este omort de George Bulbuc, care-l surprinde iubindu-se cu nevasta lui.
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin cteva trăsături: precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, sobrietatea stilului, stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice şi respectul pentru adevăr de unde reiese obiectivitatea şi realismul romanului.


6) Ilistrează conceptele operaţionale incipit şi final, folosind ca suport un text narativ studiat.

Romanul Ion a apărut n 1920 n forma sa definitivă şi fundamentează romanul social modern, obiectiv şi realist.
Incipitul romanului descriind drumul, semnifică o metaforă a vieţii cu bucurii şi necazuri. Numele locurilor: “Cişmeaua Mortului”, “Rpele Dracului”, sugerează faptele malefice petrecute acolo, numele satului Pripas, o comunitate oarecare a cărei viaţă poate fi regăsită oriunde. Crucea de lemn strmbă, Hristosul de tablă ruginită, coroniţa de floare veştedă sunt indiciile unei comunităţi care a abandonat credinţa creştină, făcndu-şi alţi idoli: pămntul şi averea.
Finalul romanului reia metafora drumului, viaţa merge nainte, comunitatea n-a nvăţat nimic din faptele petrecute n Pripas; singurele care se ndreaptă spre viitor sunt credinţa şi nădejdea reprezentată de turnul bisericii noi şi de raza care poleieşte Hristosul de tinichea. Generaţiile se succed, tnărul nvăţător Zăgreanu va continua truda socrului său, ducnd crucea unei existenţe mediocre nsufleţite nsă de sentimentul datoriei. Comunitatea a rămas aceiaşi, o vltoare de patimi omeneşti fără nceput şi fără finalitate.


7) Ilustrează conceptele operaţionale temă şi motiv literar, pe baza unei poezii studiate, aparţinnd unui autor canonic.

Tema este aspectul fundamental de viaţă pe baza căruia scriitorul şi cunstruieşte subiectul, prin transpunere artistică.
Motiv literar reprezintă o situaţie cu caracter de generalitate, un personaj, un obiect sau un număr simbolic ori o maximă sau formulă care se repetă n momente variate ale aceleiaşi opere sau n creaţii diferite.
Poezia Glossă a apărut n primul val editat de Titu Maiorescu n 1883.
“Glossa” lui Mihai Eminescu se ncadrează n marile creaţii universale şi ale literaturii romantica, avnd ca temă fundamentală timpul, iar ca motive: fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai ntoarcă), fortuna lobilis (soartă schimbătoare) şi vanitas va nitatum (deşertăciunea deşertăciunilor).
ncă din prima strofă, considerată strofa – temă a poeziei, unde vorbele sunt puse la prezentul etern, cititorul intră n contat cu aceste adevpruri general-valabile.
Ca şi n alte poezii, poetul meditează asupra perisabilităţii timpului: “Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate.”, repetiţia cuvintelor “vreme” şi “toate”, şi antinomia termenilor “vechi”-“nouă” sugerează tocmai această idee.
n strofa a patra, apare lumea ca teatru, motiv preluat de Eminescu din filosofia antică hindusă.
n “Glossă”, lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care nţeleptul priveşte ca spectator: “Privitor ca la teatru/ Tu n lume să te-nchipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i”.
Revenind apoi n strofele VI şi VIII, această idee devine laitmotivul poeziei.


8) Caracterizează personajul preferat dintr-o comedie studiată.

Zoe Trahanache din “O scrisoare pierdută” (I. L. Caragiale)
Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache şi amanta lui Tipătescu, este singurul personaj feminin al lui Caragiale care reprezintă doamna distinsă din societatea burgheză, nefăcnd parte, ca celelalte eroine, din lumea mahalalelor. Este tipul cochetei, este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi şi impune voinţa n faţa oricui. Marchează n comedie triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează tarele morale ale societăţii burgheze. Este o luptătoare hotărtă, folosind tot arsenalul de arme feminine pentru a-şi salva onoarea, de la rugăminţi şi lamentaţii (“Fănică, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine măcar un moment n viaţa ta, scapă-mă, scapă-mă de ruşine”), trecnd la ameninţarea cu sinuciderea (“Trebuie să-mi cedezi, ori nu şi atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-oi muri poate să se ntmple orice”) pnă la o energie impresionantă la o femeie ce se dovedeşte a fi o luptătoare (“Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”). Deşi n epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea şi impune candidatul, pe Nae Caţavencu, avnd un singur ţel, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin (“l aleg eu, eu şi cu bărbatul meu”). Pendulnd ntre soţ şi amant cu inteligenţă şi abilitate, conduce din umbră manevrele politicii, toţi fiind conştienţi de puterea ei (“al dumneavoastră, coane Fănică şi-al coanii Zoiţica” - Pristanda). Are asupra bărbaţilor o seducţie aparte, care o face nţelegătoare, generoasă, săvrşind cu delicateţe gestul de iertare a lui Caţavencu atunci cnd şi recapătă scrisoarea, asigurndu-se cu abilitate de devotamentul acestuia pentru a conduce festivitatea alegerilor, pentru că aceasta “nu-i cea din urmă Cameră”. Cetăţeanul turmentat nchină şi el “n cinstea coanii Joiţichii că e damă bună!”.


9) Ilustrează conceptul operaţional dramă, prin referire la o operă literară studiată.

Drama este specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieţii reale ntr-un conflict complex şi puternic al personajelor, cu ntmplări şi situaţii tragice, n care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică.
Drama Jocul ielelor l are ca protagonist pe Gelu Ruscanu, redactor şi director al ziarului socialist “Dreptatea socială” care este n posesia unor date compromiţătoare asupra ministrului justuţiei Şerban Saru-Sineşti.
Dorind să publice aceste date n numele principiului adevărului absolut, Ruscanu se loveşte de mpotrivirea camarazilor săi de partid care ar dori să negocieze eliberarea unui muncitor bolnav n schimbul nepublicării scrisorii.Eroul crede că adevărul trebuie cunoscut indiferent de urmările pe care revelarea lui ar avea n vieţile oamenilor.
Aflnd despre delapidarea săvrşită de tatăl său n tinereţe, despre faptul că ministrul l-a ajutat n acea mprejurare pe Grigore Ruscanu, eroul simte clătinndu-se principiile sale morale, ferm n ideile sale despre justiţie, el devine ambiguu cnd se raportează la elementele concrete ale vieţii, conştientizează propria sa duplicitate şi se sinucide. nainte de aceasta, Gelu şi recunoaşte nfrngerea: “lumea asta din care ţi tragi hrana este att de objectă nct nu te tolerează dect cu preţul complicităţii.”
n dialogul său cu tovarăşul din partid, Praida, se dezvăluie rigiditatea n convingerile abstracte. Praida numeşte dreptatea lui Gelu Ruscanu inumană, “cel puţin abstractă” şi defineşte goana lui după absolut ca pe o vrajă care a nvăluit un flăcău ce a surprins ntr-o noapte cu lună jocul ielelor.
Drama se defineşte astfel ca o creaţie ce surprinde contradicţiile n care se zbat o conştiinţă şi o inteligenţă severă cu ea nsăşi. Este o meditaţie asupra absolutului nţeles ca o aspiraţie umană.


10) Ilustrează trăsăturile prozei romantice, prin referire la o operă literară studiată.

Romantismul este mişcarea literară şi artistică apărută la nceputul secolului XIX ca o reacţie mpotriva clasicismului şi regulilor lui formale, fiind caracterizată prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate, de imaginaţie, prin cultul naturii şi tendinţa evaziunii n trecut.
Romantismul nuvelei Alexandru Lăpuşneanul este susţinut de tema capodoperei care este de natură istorică, de felul n care este creat personajul principal. Astfel, Lăpuşneanul este un personaj excepţional pus n mprejurări excepţionale, prin cinismul, tirania şi despotismul său ucide boierii şi alcătuieşte o piramidă cu capetele lor. De asemenea, este un personaj romantic – fiind contradictoriu, adică conceput din “umbre şi lumini”. Antiteza romantică este realizată ntre blndeţea gingaşă, duioşia doamnei Ruxandra şi cruzimea, tirania, despotismul lui Lăpuşneanul. Punctul culminant este realizat ntr-o scenă romantică macabră, măcelul.
Prezenţa poporului este o preocupare a romancierilor care aduce personaje şi din alte clase sociale, de jos. Dar cu forţă realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături, gradat relevate: mai nti mulţimea vine la palat din curiozitate, apoi, ntrebată ce vrea, se adună n cete, ca n cele din urmă să devină o singură voinţă, să aibă unitate de idei: “Moţoc să moară! Capul lui Moţoc vrem.”
Alte elemente romantice mai sunt: descrierea naturii sinistre, otrava, nebunia, culoarea de epocă prin descrierea vestimentaţiei şi a bucatelor.


11) Ilustrează trăsăturile prozei realiste prin referire la o operă literară studiată.

Realismul este curentul literar prin care concepţia artistică, literară, are ca preocupare reprezentarea obiectivă, veridică a realităţii.
Romanul Ion a apărut n 1920 n forma sa definitivă şi fundamentează romanul realist modern.
Subiectul are o intrigă simplă: Ion Pop al Glanetaşului dorelte pămntul cu o patimă mistuitoare căci tatăl său “sărac iască şi lenevitor de n-avea pereche” a mncat repede zestrea Zenobiei.
Iubea pămntul de mic copil. A crescut rvnind şi pizmuind pe cie bogaţi, dorind cu orice preţ să aibă pămnt “ct mai mult”. “De pe atunci pămntul i-a fost mai drag ca o mamă.”
n acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, “bocotanul” satului, deşi era urtă şi n-o iubea.
Bătută, alergnd mereu ntre un bărbat care abia o mai cunoştea şi un tată care o trata ca pe o duşmancă, Ana, care rămăsese nsărcinată, vedea n nunta ei capătul necazurilor. Urmărindu-şi scopul cu tenacitate, Ion intră n posesia pămnturilor pe care jindui-se cu lăcomie.
Odată nunta făcută, Ion se ndepărtează de Ana “De-abia acum nţelesese Ion că odată cu pămnturile trebuie să primească şi pe Ana şi că fără ea n-ar fi dobndit niciodată averea. I se părea o străină şi nu-i venea a crede că n pntecele ei se plămădeşte o fiinţă din sngele lui.”
Iubirea ascunsă pentru Florica, cae frumoasă şi săracă, măritată mai trziu cu George Bulbuc, nu-i dă pace.
Tratată inuman şi de către Ion şi de către tatăl ei, Ana şi curmă viaţa. Copilul rămas se mbolnăveşte şi moare spre disperarea lui Ion care vedea n el graniţa păstrării pămnturilor lui Vasile Baciu.
Ion este ucis de către George Bulbuc, bărbatul Floricăi, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.


12) Ilustrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la un roman de tip subiectiv studiat.

Eroul romanului Ultima noapte de dragoste, ntia noapte de război, de Camil Petrescu, trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic.
Ştefan Gheorghidiu este un personaj problematic; un intelectual-student la filozofie, cu preocupări teoretice, un tip orgolios, avid de cunoaştere absolută att prin dragoste ct şi prin experienţă directă, trăită a războiului.
Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, trăită sub semnul incertitudinii, e semnalată direct. Căsătorit cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, n care crede a fi găsit idealul femeii iubite, tnărul cuplu cunoaşte o schimbare radicală a existenţei lor datorată unei moşteniri neaşteptate lăsate de un unchi bogat, Tache.
Aspirnd la dragostea absolută, eroul doreşte certitudinea absolută. Natura reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Ghiorghidiu adună, progresiv, semne ale neliniştii şi ndoielilor sale interioare şi le disecă cu minuţiozitate. Viaţa lui Ştefan Gheorghidiu a devenit curnd “o tortură”, nu mai putea citi nici o carte, părăsise universitatea.
Plimbarea la Odobeşti, ntr-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul ndoielii fidelitatea femeii iubite. Compania domnului G., avocatul obscur, dar bărbat modern, acordă soţiei sale, Ela, care cocheta, amplifică suspiciunile lui Ştefan.
Confesndu-se şi analizndu-se, eroul respinge ca vulgară etichetarea ca gelos: “Nu, n-am fost niciodată gelos, deşi am suferit atta din cauza iubirii.”
Experienţa războiului constituie pentru Ştefan Gheorghidiu o experienţă decisivă, un punct terminus al dramei intelectuale, o dramă a personalităţii.
Gheorghidiu devine alt om n primele ceasuri de război. Gelozia rămne undeva, departe, şi lipsită de nsemnătate. Jurnalul lui de front conturează o personalitate complexă, aflată n mprejurări inedite, confruntndu-se cu moartea, dar mai ales confruntată cu ea nsăşi.
Rănit şi spitalizat, se ntoarce n Bucureşti. Acasă, lngă Ela, simţea o nstrăinare definitivă. Experienţa frontului a fost decisivă. Drama iubirii lui este acum intrată definitiv n umbră.
Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul “Ultima noapte de dragoste, ntia noapte de război” este un “nentrerupt marş tot mai adnc n conştiinţă”.


13) Prezintă construcţia subiectului unui roman de George Călinescu, prin referire la acţiune, conflict, relaţii spaţiale şi temporale.

Apariţia romanului Enigma Otiliei (1932) este determinată de atitudinea polemică a lui George Călinescu faţă de proza subiectivă.
Subiectul romanului nu este spectaculos, demersul narativ neurmărind, n principal, relatarea unor evenimente, ci conturarea unei atmonsfere, cea a familiei burgheze cu putreziciunea ei morală.
Romanul se deschide n spirit balzacian, cu o scenă de familie “ntr-o seară de la nceputul lui iulie 1909”, n casa lui Costache Girgiuveanu din strada Antim, din Bucureşti. Sunt reuniţi la jocul de cărţi, ce se desfăşoară n fiecare seară, membrii celor două familii a lui moş Costache şi cea a surorii sale Aglae, musafirul lor nelipsit fiind Pascalopol, atras de feminitatea adolescentină a Otiliei.
Planul epic principal al romanului l are n conceptul său pe bătrnul Costache Giurgiuveanu a cărui biografie se mpleteşte cu a Aglaei, sora lui, ce manifestă o grijă maternă sufocantă pentru Olimpia, Aurica şi Titi, copii ei, rezultaţi din căsătoria cu Simion Tulea. Acestora li se adaugă inventivul Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, soţul Olimpiei.
Eforturile lor sunt canalizate, pe de o parte, spre a urmări ca nimic din averea bătrnului să nu se nstrăineze, iar pe de alta, spre nlăturarea Otiliei, fiica vitregă a lui Costache, căreia i s-ar fi cuvenit moştenirea. ndemnat de Pascalopol să-i asigure acesteia viitorul, bătrnul amnă la nesfrşit ntocmirea testamentului, ţinnd banii ascunşi sub saltea. Nici după ce cade grav bolnav, nu se hotărăşte, ceea ce-i va nlesni “clanului” Tulea să-l supravegheze mai ndeaproape. De starea lui va profita mai ales Stănică Raţiu care, surprinznd-ul singur, pe patul de suferinţă, i va smulge banii ascunşi, provocndu-i astfel un şoc cerebral ce-i va fi fatal. Intrnd n posesia moştenirii, escrocul o va părăsi pe Olimpia, n timp ce Aglae, şi pierde interesul faţă de familie, uitndu-şi chiar şi soţul internat n ospiciu.
Demersul narativ din planul secundar, urmăreşte dragostea sinceră dintre cei doi adolescenţi, Felix şi Otilia. Tnăra l iubeşte cu dăruire pe ambiţiosul Felix, pe care l admiră pentru preocupările sale intelectuale, considernd nsă că iar sta n calea carierei, din care tnărul şi făcuse un ideal, Otilia optează n cele din urmă pentru Pascalopol, cu care se şi căsătoreşte, spre a trăi o viaţă confortabilă.
Romanul are un final deschis, cititorul aflnd cu surprindere că, după scurt timp, l părăseşte şi pe Pascalopol, devenind “nevasta unui conte sau aşa ceva” de prin Spania sau America, destinul ei rămnnd şi mai departe o enigmă.


14) Ilustrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la o nuvelă psihologică studiată.

Nuvela n vreme de război a apărut n anul 1898 şi este alcătuită din 3 capitole, fiecare marcnd o etapă n evoluţia lui Stavrache şi apoi pe 3 planuri, ncadrndu-l pe hangiu n categoria oamenilor haini, avari, autorul creează tipologii
n primul plan ntmplările sunt reletate de autor. Stavrache, care moşteneşte averea fratelui său, Iancu Georgescu, trăieşte spaima rentoarcerii acestuia. Scrisoarea l linişteşte o scurtă perioadă de timp, pentru ca apoi să cadă pradă halucinaţiilor. Glasul celui plecat i revine n minte n mod obsesiv şi chinuitor: “Gndeai c-am murit, neică?” Hangiul şi-l nchipuie pe popa Iancu ntr-o nverşunată ncleştare, el reuşind să-şi nfingă degetele n muşchii grumazului adversarului,  rupndu-i ncheietura cerbicii.
Caragiale analizează minuţios reacţiile fiziologice ale acestuia n momentul ntlnirii cu popa Iancu: gura i este ntredeschisă, dar fără să poată vorbi, ochii holbaţi, iar minile ncleştate. La un moment dar Stavrache este incapabil să distingă planul real de cel al halucinaţiilor. Pentru el, pierderea averii este o catastrofă de mari proporţii.

1 Cel de-al doilea plan al nuvelei, planul dialogat este surprins gradat, dialogurile sunt comprimate, propoziţiile interogative destul de numeroase, presupun gesturi. Din discuţia cu avocatul reies temerile lui Stavrache, n ciuda asigurărilor pe care le primeşte. Dialogul cu fetiţa care venise să cumpere rachiu şi gaz, dezvăluie capacitatea acestuia.
Natura intervine n planul al treilea cnd toate ntmplările au loc noaptea: popa Iancu vine la fratele său noaptea trziu şi tot noaptea se rentoarce popa Iancu pentru a-i cere banii lui Stavrache.
 “n vreme de război”, una dintre cele mai reprezentative nuvele, urmăreşte un caz psihologic n care setea de bani desfigurează sufletul uman.


15) Prezintă particularităţile de structură şi de expresivitate prin care se manifestă sensibilitatea simbolistă ntr-o poezie studiată, aparţinnd lui George Bacovia.

Simbolismul: curent literar care a apărut n Franţa care, considernd lumea reală drept un ansamblu de simboluri, căuta să interpreteze n poezie semnificaţiile profunde ale lumii prin intuirea acestor simboluri.
Spre deosebire de pastelul tradiţional, care zugrăveşte un peisaj oferit contemplării, poezia Decor este un pastel stilizat, realizat n spiritul esteticii simboliste. Decorul este tipic mediului citadin, fiindcă privirea poetului este atrasă de imaginea parcului. Dar, uimitor ntr-o poezie despre mediul citadin este că apar elemente ale cadrului funerar. Atmosfera este de o tristeţe sfşietoare. Deşi pare o natură moartă din care lipseşte eul, prin versul liber se semnalează prezenţa umană. Tabloul iernii realizat prin alternanţa repetetă a celor două elemente contrastante “alb-negru” (copacii albi – copacii negri, frunze albe – frunze negre, pene albe – pene negre) simbolizează un “decor de doliu funerar”, corespunznd aşadar unui personaj interior, sufletesc, bacovian. Imaginile par frnturi din realitate pe care el le-a reţinut n mod deosebit. Decorul cromatic produce prin repetiţia obsesivă neaşteptate efecte muzicale, de incantaţie (“Copacii albi, copacii negri”).


16) Evidenţiază elementele de compoziţie ntr-un text poetic studiat, aparţinnd lui George Bacovia (titlu, incipit).

Titlul Lacustră, semnificnd o locuinţă construită pe stlpi deasupra unei ape, n epoca primitivă, sugerează de la nceput tendinţa de izolare, de refugiu al eului liric bacovian “terorizat pnă la demenţă de singurătatea şi de mizeria existenţială.”
Incipitul poeziei sugerează dimensiunea infinitului printr-o imagine auditivă. Astfel, versul al doilea din ultima strofă (“Tot tresărind, tot aşteptnd”) devine prelungirea celui de-al doilea din prima strofă (“Aud materia plngnd”). Plnsul de dimensiuni cosmice al naturii relevă adncimea nsingurării n care este dat poetului să se confunde. Această idee este reluată prin ntoarcerea n timp, n anii istoriei. La rndul lor, locuinţele lacustre semnifică o asemenea rentoarcere.


17) Ilustrează conceptul operaţional neomodernism, prin exemple dintr-un text liric studiat, aparţinnd lui Nichita Stănescu.

Neomodernismul poetic (1960-1980) a constituit o revigorare a poeziei, o revenire a discursului liric la formulule de expresie metaforică, la imagini artistice, la reflecţii filozofice.
Poezia Leoaică tnără, iubirea este considerată o capodoperă a liricii erotice romneşti, individualizndu-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Poezia reprezentnd o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, n care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment: iubirea.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea ca un animal de pradă n spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată.
ntreaga poezie se concentrează ntr-o unică metaforă.


18) Evidenţiază elementele de compoziţie ntr-un text poetic studiat, aparţinnd lui Tudor Arghezi (două elemente, la alegere, dintre următoarele: titlu, incipit, secvenţe poetice, motive poetice).

Titlul Testament este sugestiv pentru ideea fundamentală a poeziei, aceea a relaţiei spirituale dintre generaţii şi a responsabilităţiiurmaşilor faţă de mesajul primit de la străbuni. De asemenea, titlul ilustrează şi u nţeles propriu faptul că poezia este un act oficial ntocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor opera sa literară.
Poezia ncepe printr-o negaţie: “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,” care are rolul de a accentua valoarea deosebită a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii, “Dect un nume adunat pe-o carte”, accentund faptul că ea constituie o acumulare spirituală “de la străbunii mei”, realizată cu mult efort şi n mod evolutiv.


19) Prezintă particularităţi moderniste n concepţia şi expresivitatea unei poezii studiate, aparţinnd lui Lucian Blaga.

Poezia Gorunul reprezintă o elegie filozofică, tema acestei poezii este ilustrată de meditaţia poetului asupra morţii, pe care o percepe, nu ca pe un final implacabil şi neaşteptat, ci ca pe o mare trecere ntr-o altă stare spirituală, care se apropie pe măsură ce viaţa alunecă treptat spre neant. Presimţirea morţii este o componentă a vieţii şi se dezvăluie progresiv pe parcursul poeziei, ceea ce relevă lirica expresionistă n care se nscrie creaţia lui Lucian Blaga.
Ideea poetică exprimă senina detaşare, liniştea filozofică, meditativă, cu care Blaga, şi contemplă curgerea lentă a vieţii n nesuferinţă.


20) Ilustrează conceptul operaţional basm cult, prin referire la o operă literară studiată.

Basmul cult este specie a genului epic cult, n care se narează ntmplări fantastice ale unor personaje imaginare aflate n luptă cu forţe malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care ajung să le biruiască n cele din urmă.
Spre deosebire de basmul popular, basmul cult este puţin mai realist, fantasticul fiind puternic individualizat şi umanizat, personaje concrete şi cel mai important, se cunoaste autorul.
Ne putem da seama ca Povestea lui Harap Alb este un basm, chiar de la nceput, ncepe cu o formulă tipică basmului “amu cică era odată”, plasnd ntamplările povestite ntr-un timp ndepărtat şi neprecizat, poate la nceputul lumii. Din această formulă nţelegem ca ntmplările sunt unice, nu s-au mai petrecut pnă atunci.
Sfrşitul e tipic ca la toate basmele, ceva ce mai continuă ncă şi nu se va termina niciodată “şi a ţinut veselia ani ntregi şi acum mai ţine ncă.”
Şi n acest basm există o cifră magică, cifra 3 şi multiplii acesteia sunt cifrele magice din acest basm, dar n special 3: “trei fete”, ”trei băieţi”, Spnu l-a pus la trei ncercări pe Harap-alb.
Există şi nelipsitele personaje negative şi pozitive ale basmului. Sunt şi personaje concrete: Harap-Alb, Roşu mpărat, Verde mpărat, Spnu, fica mpăratului Roş, şi personaje fantastice: Setilă, Flămnzilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Buzilă etc.
Nelipsitele elemente miraculoase: apa vie, apa moartă, smicele.
Limbajul este popular. La nivel fantastic personajele sunt umanizate nu numai prin comportament şi mentalitate ce permit o localizare. Personajele devin astfel niste tărani care vorbesc n grai moldovenesc.
In acest basm binele nvinge răul şi toate nşelătoriile, finalul este fericit ca la toate basmele; Harap Alb se casătoreste cu fica mpăratului Roş.
Toate aceste lucruri fac ca “Povestea lui Harap-Alb” să fie un basm cult.


21) Prezintă construcţia subiectului (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale) ntr-un basm cult studiat.

Subiectul basmului Povestea lui Harap-Alb este simplu, specific basmelor populare cu eroi şi motive populare n care supranaturalul este mpletit cu realul personajelor ţărăneşti.
Coflictul central l reprezintă dezvăluirea identităţii Spnului de către Harap-Alb n faţa mpăratului Verde.
Diferenţa dintre fabulos şi terestru este realizată de autor la sfrşitul basmului cnd Harap-Alb i dezvăluie Spnului identitatea, iar acesta i tetează capul, urmnd ca trei fete să-l renvie pe tnăr.
Chiar şi numele tovarăşilor ce l-au nsoţit pe Harap-Alb spre Roşu mpărat, evidenţiază n acelaşi timp calităţile acestora şi faptul că opera este un basm.
Personajele fabuloase, ajutoarele venite n sprijinul binelui, formulele tipice, fac ca acest basm popular să fie unul cult.


22) Ilistrează modalităţile de caracterizare a personajului, prin referire la un roman de tip obiectiv studiat.

Personajul Ion este unul de referinţă n literatura romnă, concentrnd tragica istorie a şăranului ardelean din primele decenii ale secolului trecut.
ncă de la nceputul romanului, la hora satului se evidenţiază feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, apoi o vede pe Florica, care i era dragă, nsă e conştient că Ana are pămnt. Conflictul interior care marca destinul flăcăului este vizibil ncă de la nceput. Ion era “iute şi harnic ca mă-sa” chipeş şi voinic, dar sărac, el simţind dureros prăpastia dintre el şi “bocotani”. Astfel cade victimă celor două patimi: glasul pămntului şi glasul iubirii.
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat n sat, stăpnit de o violenţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărt şi perseverent n atingerea scopului, dar şi viclean, Ion o seduce pe Ana.
Cnd s-a nsurat cu Ana, Ion s-a nsurat de fapt cu pămnturile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă. Odată satisfăcută patima pentru pămnt, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătmaşă pentru Florica, nevasta lui George Bulbuc, duce la destinul tragic al eroului, fiind omort de George după ce i surprinde pe amnoi n flagrant.
Astfel, Ion este drastic pedepsit de Rebreanu, ntruct el se face vinovat de dezintegrare morlă, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburnd liniltea unui cămin, liniştea unei ntregi colectivităţi.


23) Exprimă-ţi opinia despre valoarea estetică a unei scrieri n proză de Ion Creangă, prin dezvoltarea a două argumente privind structura textului narativ şi/sau limbajul prozei narative.

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte n proza lui Ion Creangă prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, dar mai ales de erudiţia sa paremiologică.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de supunere a ntmplărilor n faţa unui public care ascultă şi nu cititorilor.
Modalităţile de realizare a oralităţii sunt: dialogul (“- Ia şăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu dein gene.”), folosirea dtivului etic (“mi ţi-l nşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dnsul n naltul cerului şi apoi, dndu-i drumul de-acolo, se face Spnul pnă jos praf şi pulbere.”), exclamaţii, interogaţii, interjecţii (“- Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia!”), expresii onomatopeice (“cnd să pună mna pe dnsul, zbrr!”), formule specifice oralităţii (“vorba ceea”, “de voie de nevoie”, “toate ca toate”), proverbe şi zicători (“Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”), versuri populare sau fraze ritmate (“La plăcinte, nainte/ La război, napoi.”), cuvinte populare, regionalisme (a foşgăi, a clămpăni, a gădui, a boncălui).


24) Prezintă doctrina estetică promovată de revista Dacia literară.

n perioada paşoptistă (1830-1860), se afirmă primii noştrii scriitori moderni n cadrul curentului naţional-popular de la Dacia  literară (Iasi).
n “Introducţia” cu care se deschide revista, Mihail Kogalniceanu subliniază clar ideile ce vor sta la baza orientării literaturii:
    * “Dacia literară” şi propune să faca “abstracţie de loc”, să fie o “foaie romnească”, ndeletnicindu-se cu “producţiile romneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
    * şi fixează ca ţel exclusiv literatura, fără a părăsi nsă ţelurile politice, naţionale.
    * Susţine că originalitatea natională este “nsuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”.
    * Condamnă cresterea numarului imitaţiilor şi traducerilor care “s-au facut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară n noi duhul naţional”.
    * Se sugerează inspiraţia din realitatea autohtonă.
    * Valorificarea folclorului, a istoriei, a frumuseţilor naturii patriei.
    * Revista va lupta pentru ca “romanii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toti”.
    * Se insistă asupra necesităţii spiritului critic nepărtinitor: “vom critica cartea, nu persoana”.


25) Prezintă rolul Junimii a lui Titu Maiorescu n impunerea unei noi direcţii n literatura romnă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Junimea este o grupare culturală, iniţiată de tineri intelectuali entuziaşti, avnd ca mentor pe Titu Maiorescu. Ea a luat fiinţă la Iaşi n 1863 şi a avut două direcţii principale: una literară şi alta culturală.
Obiectivele “Junimii” au fost: răspndirea spiritului critic, ncurajarea literaturii naţionale, neatrnarea intelectuală a poporului romn, originalitatea culturii şi literaturii romne, crearea şi impunerea valorilor naţionale, educarea oamenilor prin cultură şi unificarea limbii romne literare.
n concluzie spiritul junimist nsumează spiritul filozofic şi oratoric, spiritul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.


26) Prezintă ideile care stau la baza directiei moderniste, promovate de E. Lovinescu.

Modernismul este un curent iniţiat la noi n 1909 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină porneşte de la ideea că există “un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii romne cu literaturii romne cu literatura europeană, cunoscut ca şi principiul sinronismului. Ideea de la care porneşte Lovinescu este aceea că civilizaţiile mai puţin dezvoltate suferă influenţa binefăcătoare a celor avansate, mai nti prin imitaţia civilizaţiei superioare, iar după implantare, prin stimularea creării unui fond literar propriu. De aceea, teoria formelor fără fond susţinută de Titu Maiorescu este acceptată şi de Lovinescu, dar acesta consideră că formele pot să-şi constituie uneori fondul.
n vederea modernizării literaturii romne, Eugen Lovinescu trasează cteva direcţii noi pe care să se nscrie operele literare: evoluţia prozei de la liric la epic şi a poeziei de la epic la liric, tematica operelor literare să fie inspirată din viaţa citadină şi nu cea rurală, crearea romanului obiectiv şi a romanului de analiză psihologică, intelectualizarea prozei şi a poeziei, crearea intelectualului, ca personaj al operei literare.


27) Ilistrează conceptul operaţional personaj “tipic”, folosind ca suport un roman de G. Călinescu.

Stănică Raţiu este un Dinu Păturică modern, ncadrndu-se n tipologia arivistului. Avocat fără procese, energia lui nu se consumă n muncă; el circulă n diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ceva”, care să-i modifice modul de viaţă peste noapte, să-l mbogăţească; agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fanfaron şi abject; ideea de familie, pe care o cultivă, nu-l mpiedică s-o părăsească pe placida lui nevastă, Olimpia, şi să se nsoare cu Georgeta, femeie uşoară, ntrezărind un cuplu mai favorabil intereselor sale; este licheaua simpatică (e primit cu bucurie de toate rudele), un artist al intrigii, ascultător pe la uşi, cu afaceri dubioase, fără nici un simţ moral. Conturat astfel, el a fost asociat personajelor comice caragialeşti şi lui Gore Prgu din romanul Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale.
Clanul familiei Tulea, prin Aglae şi Stănică Raţiu, este spiritul rău al casei, prin ferocitatea lăcomiei lor.


28) Argumentează caracterul romantic al unei poezii studiate, aparţinnd lui Mihai Eminescu.

Motivul “florii albastre” se ntlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică la aceste mplinirea iubirii ideale după moarte, ntr-o altă lume, cndva, cu speranţa acestei mpliniri.
La Eminescu, motivul “florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată n viitor, dar şi imposibilitatea mplinirii cuplului (incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi ndrăgostiţi).
Poezia Floare albastră face parte din tema iubirii şi a naturii, dar spre deosebire de alte poezii de dragoste, această creaţie este mbogăţită cu profunde idei filosofice, care vor căpăta desăvrşire n poemul “Luceafărul”. Poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice, două ilustrnd monologul liric al iubitei, iar celelalte două, monologul lirico-filosofic al poetului.
Primele 3 strofe exprimă monologul iubitei care ncepe prin situarea iubitului ntr-o lume superioară, semnificnd un portret al omului de geniu. Iubita l cheamă n lumea reală, ndemnndu-l să abandoneze lumea ideatică şi oferindu-i fericirea terestră.
Strofa a IV-a este monologul liric al poetului n care se accentuează superioritatea preocupărilor şi gndirii sale.
Următoarea secvenţă poetică reprezintă monologul liric al iubitei, care ncepe printr-o chemare a iubitului n mijlocul naturii (elemente specifice liricii eminesciene: codrul, izvorul, văile, stncile, prăpăstiile). Jocul dragostei este prezent şi n această poezie, n care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, constituie un adevărat ritual. Apare ideea izolării cuplului de ndrăgostiţi de restul lumii. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mngietoare, ademenitoare.
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului. Moartea iubirii sugerează neputinţa mplinirii cuplului pentru că cei doi aparţin unor lumi diferite.


29) Prezintă subiectul unui text narativ studiat, aparţinnd lui Ioan Slavici.

Nuvela Moara cu noroc ncepe cu un precept moral izvort din experienţa şi nţelepciunea bătrnească, rostit de mama soacră: “- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa căci, dacă-i vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”
ndemnat de o aspiraţie sufletească, naturală a omului spre bunăstare, dar şi de dorinţa de a fi stăpn, Ghiţă arendează crciuma de la ntretăiere de drumuri, moravuri şi legi: “Moara cu noroc”.
La nceput, Ghiţă se dovedeşte harnic şi priceput. Apar primele semne ale bunăstării. Bunăstarea şi armonia din snul familiei, ar fi putut face din Ghiţă un om fericit. Mai mult dect att, Ghiţă este un soţ afectuos şi un tată iubitor. şi ocroteşte familia şi principala sa preocupare este aceea de a o şti hrănită şi lipsită de griji. Cnd tocmai ncepuse să guste, cu ntreaga familie, bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara cu noroc apare un personaj ciudat – Lică Sămădăul. Sosind la crciumă pe o cărare ascunsă, nu pe drum deschis, el strneşte bănuielile lui Ghiţă.
Ana, nevasta lui Ghiţă, cu un simţ feminin caracteristic, intuieşte că Lică este “om rău şi primejdios”. n sinea lui, Ghiţă avea aceeaşi bănuială. n scurtă vreme el nţelesese că la Moara cu noroc, nu putea rămne nimeni fără voia lui Lică. Dar asta nsemna să cadă la nvoială cu Sămădăul, să devină omul lui. Din acest moment Ghiţă ni se dezvăluie ca un suflet complex, oscilant, sfşiat de tendinţe şi trăiri contradictorii. Merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, şi face rost de doi cini ciobăneşti şi şi angajează o slugă credincioasă. Crciumarul ncepe să ducă o viaţă dublă, “se făcuse tot mai ursuz, nu mai zmbea ca nainte, ci rdea cu hohot, nct ţi venea să te sperii de el”. Pentru prima dată n viaţă, Ghiţă şi simte familia ca pe o povară.
Paralel cu urmărirea procesului de mutilare a conştiinţei lui Ghiţă, mpătimit de dorinţa de a avea bani, ct mai mulţi bani, Slavici surprinde un alt proces, acela care conducea la nstrăinarea tot mai evidentă dintre cei doi soţi. Ana, care la nceput se temea de Lică, cu timpul, “se cam turbura cnd Lică se apropia de dnsa; sngele i năvălea n obraji cnd el o apuca de bru ca să o nvrtească” (Ana se simţea tot mai părăsită şi Ghiţă la rndul lui se credea singur şi părăsit de Ana.)
Datorită generozităţii Sămădăului, starea materială a lui Ghiţă devine tot mai nfloritoare. Ghiţă cştigă prietenia jandarmului Pintea, dar e nesincer faţă de acesta. El jură fals că n noaptea săvrşirii unei crime nu l-a văzut pe Lică ieşind din crciumă, deşi era convins că Sămădăul era autorul crimei. După multe frămntări şi ezitări, se hotărăşte să-l dea pe Lică prins jandarmului Pintea (se nţeleg  să-i ntindă o cursă). Lică vine la Moara cu noroc cu aur şi argintărie. ntorcndu-se cu Pintea şi cu alţi doi jandarmi, Ghiţă l vede pe Lică plecnd de la Moara cu noroc şi şi dă seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat. Gelos şi nfuriat că Ana şi-a petrecut o noapte cu Lică, Ghiţă şi ucide soţia. Este şi el mpuşcat de Răuţ la comanda lui Lică. Slavici l pedepseşte exemplar şi pe Lică Sămădăul. El se sinucide pentru as nu cădea n minile lui Pintea, izbindu-şi capul de un copac (trupul lui este aruncat de jandarm n apă). Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate şi al crimelor un incendiu mistuie n flăcări crciuma de la Moara cu noroc, transformnd n scrum cele două corpuri nensufleţite al Anei şi al lui Ghiţă.


30) Ilustrează conceptul operaţional artă poetică, prin referire la o creaţie lirică studiată, aparţinnd unui scriitor romn.

Arta poetică este conceptul care defineşte ansamblul de trăsături care definesc concepţiile despre lume şi viaţă ale unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului şi a artei sale, definitorii pentru creaţia lui.
Poezia Testament este cea de-a doua artă poetică a lui Arghezi, dar cea mai reprezentativă (prima este “Ruga de seamă”).
Tema poeziei “Testament” exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi şi defineşte programatic ntreaga creaţie lirică a poetului n care cuvntul este atotputernic, iar opera literară este rodul harului divin şi al trudei. “Titlul ne cutremură dacă ne gndim la finalitatea pe care o vizează” (Buşulenga).
Poezia este concepută ca un dialog ntre Arghezi (creatorul) şi fiul său (reprezentnd generaţiile următoare). Toată moştenirea lăsată fiului său este spirituală şi nu materială, concentrată ntr-o carte (lasă moştenire nu numai cartea, ci şi reputaţia numelui său de care Arghezi este foarte mndre). Prin publicarea cărţii, numele este salvat de la uitare.
Poetul explică semnificaţia cărţii sale: (cuvntul carte devine un nucleu poetic n jurul căruia se adună semnificaţiile poeziei)
a)    Cartea este o treaptă (“Cartea mea-i fiule, o treaptă”) ntre străbuni şi generaţiile tinere. Este o treaptă socială, n acelaşi timp pe scara cunoaşterii şi face legătura ntre generaţii. Indirect, poetul semnalează sursa de inspiraţie a creaţiei sale: realitatea vieţii sociale.
b)    Cartea este n acelaşi timp “un hrisov al robilor cu saricile pline”. Poetul adresează un ndemn de preţuire a acestei creaţii de inspiraţie socială, de inspiraţie din viaţa celor umiliţi. n acelaşi timp, Arghezi instituie un cult al strămoşilor “osemintele vărsate-n mine” (poetul recunoaşte legătura cu tradiţia; şi exprimă sentimentele de dragoste pentru strămoşi).
c)    Cartea este rezultatul unei profunde mutaţii, a saltului de la munca fizică la munca intelectuală prin care se produc valorile spirituale. Acest salt nu ar fi fost posibil fără truda, fără sacrificiul attor generaţii. Totadată poetul indică şi sursa limbajului: “Din graiul lor cu ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite.” Cartea este rezultatul unei munci migăloase de potrivire a cuvintelor rodul unei munci ndelungate.
Imaginile sunt grupate n serii paralele: unele definesc sursa de inspiraţie, altele definesc arta, poezia, care nseamnă: “versuri şi icoane”, “muguri şi coroane”, “miere” (imagine care reflectă esteticul, dar păstrează esenţa realităţii), “vioară” (muzicalitatea), “Dumnezeu de piatră” (statuie de imortalizare a unei experienţe sociale, de sacralizare a amintirii strămoşilor), “ciorchini de negi” (estetica urtului – expresie a bolii şi a răului).
n final poetul atrage atenţia asupra sensurilor ascunse ale artei. Arta izvorăşte din elementele cele mai crude ale realităţii: zdrenţe, bube, mucegai, noroi, “durere surdă şi amară”, venin. Toate aceste elemente reprezintă o realitate aspră dură, pe care nsă poetul o transfigurează artistic (poezia este rezultatul unei transfigurări artistice).
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica