referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Austria si unirea principatelor romane

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Soluţionarea acţiunilor antiunioniste pentru Austria a fost realizată pe mai multe căi, cele mai importante fiind directa implicare a consulului general al Austriei la Iaşi, Gödel Lannoy în problemele interne ale Moldovei, presiunea exercitată de internunţiul Curţii vieneze de la Constantinopol, Prokesh-Osten, asupra Imperiului Otoman, buna colaborare cu Anglia, încercarea de dominare a relaţiilor dintre statele riverane Dunării prin crearea unei probleme artificiale a „chestiunii Dunărene” pe care Austria o dorea controlată dintr-o singură direcţie etc...

Varianta Printabila 


1 AUSTRIA ŞI UNIREA PRINCIPATELOR ROMNE
-    Atitudinea Austriei faţă de Unire-


Ideea unirii celor două ţări era vehiculată de cţiva zeci de ani, verificndu-se n practică adevărul cuvintelor lui Mihail Kogălniceanu din programul Dorinţelor Partidei Naţionale n Moldova, că Unirea ei cu Muntenia nu reprezenta altceva dect „cheia de boltă, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Procesul acesta firesc al unirii ţărilor romne, a continuat nsă să fie stnjenit de politica marilor imperii europene.
Una din aceste puteri europene care s-a opus constant ideii de unire a fost Austria. Imediat după nfrngerea revoluţiei din 1848-1849, măsurile luate de Marile Puteri, au arătat pericolul pe care l reprezenta nu unirea celor două principate n sine, ci insăşi ideea de unire. Sistemul de conferinţe declanşat n urma Războiului Crimeii (1853-1855) au pus n evidenţă lupta diplomatică dintre Puterile europene şi mai ales opoziţia pe care a demonstrat-o Austria pe parcursul celor patru ani de la Congresul de la Viena din 1855 şi Conferinţa de la Paris desfăşurată n aprilie 1859 unde se recunoştea Unirea Principatelor Romne.
Declanşarea Războiului Crimeii care avea n centru Turcia şi Rusia a oferit Austriei posibilitatea afirmării politicii duplicitare n care Moldova şi Muntenia trebuiau ocupate aşa cum se ntmplaseră cu Transilvania, Banatul şi Bucovina .
Ideea Unirii cucerise n opinia publică europeană un loc bine conturat ncă din timpul Conferinţei de la Viena din martie 1855. Prin vocea lui Bourqueney, Franţa propunea unirea ca o măsură de extragere a principatelor de sub influenţa Imperiului Otoman, invocnd cu acestă ocazie preconizări din Regulamentele Organice, idee pe care n opinia ministrului francez o susţineau şi romnii . Cu această ocazie ministrul de externe al Austriei, Boul Schauenstein, susţinea ideea dezbaterii acestei probleme numai cu consimţămntul porţii ca putere suzerană . Deşi nu se lua nici o hotărre n privinţa principatelor, unirea nu a fost respinsă, recunoscndu-se valabilitatea principiului şi mai ales că aceasta dobndea o recunoaştere formală şi oficială ntr-un for european, ca problemă internaţională cu o soluţie national-romnească.
Soluţionarea acţiunilor antiunioniste pentru Austria a fost realizată pe mai multe căi, cele mai importante fiind directa implicare a consulului general al Austriei la Iaşi, Gdel Lannoy n problemele interne ale Moldovei, presiunea exercitată de internunţiul Curţii vieneze de la Constantinopol, Prokesh-Osten, asupra Imperiului Otoman, buna colaborare cu Anglia, ncercarea de dominare a relaţiilor dintre statele riverane Dunării prin crearea unei probleme artificiale a „chestiunii Dunărene” pe care Austria o dorea controlată dintr-o singură direcţie etc.
Din punct de vedere intern problema unirii părea unilaterală, Petre Balş un antiunionist convins văznd n unire un soi de scăpare spre bogăţie: „parcă tăţi moldovenii au nebunit. Tăţi acei care n-au nimică, vroesc Unire” . Opinia lui Balş era ntărită de Michail Czajkowski (Sadk Paşa), care n mai 1857 vedea in cele două principate că unirea reprezenta „un cuvnt, un sentiment politic, care este la ordinea zilei, att n Valahia ct şi n Moldova” . După Conferinţa de pace de la Paris din 1858 reprezentantul Franţei in Comisia trimisă pentru supravegherea alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc din 1857, Talleyrand-Perigord vedea unirea ca „aripile unei mori de vnt, care se nvrtesc, se nvrtesc fără să pună n mişcare piatra de moară” . Manevrele Austriei şi-au spus cuvntul n opinia reprezentantului francez trimis n principate.
Atitudinea Austriei n privinţa Unirii a oscilat de la menţienerea separării celor două principate pnă la anexiunea integrală a Moldovei şi Munteniei. Ministru de externe, Boul, sugera lui Francisc Iosef unirea celor două ţări sub ducele de Modena, care practic ar fi nsemnat nfeudarea celor două ţări . nsuşi Prochesh Osten vedea n această problemă „un nou Piemont” . Mai trziu, n 1858, mpăratul Austriei va ncerca chiar propunerea unei uniri a Principatelor Romne n cadrul Imperiului Habsbusgic!  De-a lungul perioadei tratate s-a remarcat scăderea intensităţii acţiunilor de anexiune n favoarea unei mişcări antiunioniste. Soluţia găsită de Austria era de fapt una cu puternice aspecte economice. Ideea unirii nu făcea parte din proiectul Austriei, ea dovedindu-se una din cele mai nverşunate mpotriva unirii. nvecinndu-se cu Principatele şi silită de cursul marelui fluviu să-şi ntindă influenţa spre răsărit, Austria se străduia să realizeze un fel de invazie economică asupra acestor ţinuturi . Profesorul american T.W.Riker arată că toate măsurile erau menite să desăvrşească cucerirea economică a acestei regiuni, deoarece fie că era vorba de nfiinţarea unei bănci, de construirea unei căi ferate sau de ncurajarea navigaţiei pe Dunăre, Austria se aştepta să aibă de fapt monopolul acestei ntreprinderi . Austria susţinea separaţia datorită influenţelor comerciale n zonă; Unirea ar fi constituit un stat mai greu de dominat economic, un obstacol n calea tendinţelor de expansiune răsăritene .
Congresul de pace de la Paris desfăşurat n perioada februarie-martie 1856 avea să clarifice cteva din problemele situaţiei ţărilor romne. Desfăşurate n sala Ambasadorilor al Ministerului francez dal Afacerilor Străine, şedinţele Congresului au dezbătut problema Principatelor Romţne şi situaţia lor internaţională. Deciziile Congresului n privinţa principatelor romne vizau pe lngă altele problema retragerii armatei austriece, nfiinţarea Comisiei Dunărene, ideea plebiscitului privind Unirea şi trimiterea unei comisii a marilor puteri pentru a verifica corectitudinea desfăşurărilor alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc nfiinţate cu rol consultativ n privinţa Unirii. Problemele stringente pe care le atingea Austria erau nlăturarea protectoratului unic rusesc şi inlăturarea Rusiei de la Gurile Dunării prin atribuirea celor trei judeţe sud basarabene Moldovei .
Retragerea armatei austriece din principate era dorită de Congres pentru a nu influenţa rezultatele alegerilor pentru Adunările Ad-Hoc .  Austria urmărea menţinerea armatei n cele două principate din temerea unor revolte antiuniniste . Prokesh Osten pleda la Poartă pentru continuarea ocopaţiei austriece care echivala pentru Austria şi Turcia cu mijlocul cel mai sigur de a neutraliza influenşele potrivnice ce ar putea fi exercitate de alte state . Teama de revoluţie ntăreşte opinia Austriei, deoarece ea este strns legată de teama unei răscoale n Transilvania, şi primejdia dezlipirii acestei provincii de imperiu. Ocupaţia austriacă din 1854-1857 a avut ntre ţelurile ei, curăţarea Principatelor de toate elementele necurate originare din epoca anterioară revoluţionară a anilor 1848-1849, menite să submineze ordinea politică de acolo, ca şi n teritoriile nvecinate ale monarhiei austriece . Plecarea armatei austriece ar lăsa cele două ţări pradă unor foarte probabile izbucniri revoluţionare . Consulul austriac de la Iaşi, Gdel, invoca steril printre acestea securitatea coloniei austriece n mMoldova ce ajungea pnă la 30.ooo oameni . Boul mergea pnă ntr-acolo nct cerea prin Balabin, conservarea separaţiei Principatelor pentru a putea nlesni evacuarea trupelor . Mai mult de att Austria impunea retragerea armatei austriece concomitent cu retragerea armatei ruse din Basarabia .
In ciuda tergiversării retragerii armatei austriece din Principate, acest lucru se va petrece pnă la 30 martie 1857 n urma unei hotărri a Conferinţei de pace de la Paris din 6 ian 1857. Austria recurgea la rezolvarea ocupaţiei cu „cteva trupe otomane lăsate nebăgate n seamă” .
O altă problemă stringentă a Austriei la Congesul de la Paris din 1856 a fost cestiunea Dunării. Aceasta se străduia să-şi menţină situaţia sa privilegiată, care i permitea să-şi conserve şi să-şi dezvolte hegemonia pe Dunăre, prin mijlocirea căreia să dicteze şi evoluţia lor politică . Conform dorinţelor Austriei, Dunărea inferioară devenea comună Imperiului Habsburgic şi Imperiului Otoman administrată de o comisie a statelor riverane, in care Austria era singura forşă cu mijloace disponibile exercitării preponderenţei . Această preponderenţă nsemna parcul numeros de care dispunea Austria de vase cu aburi. Congresul de la Paris stabilea pentru Austria acceptarea aplicabilităţii principiului libertăţii navigaţiei pe ntreg cursul navigabil al Dunării .  n atare condiţii Austriei nu i rămnea dect să supună Moldova n problema dunăreană, intervenind n desemnarea lui Panait Donici n postul de comisar al Moldovei  şi nlocuirea lui cu Steege Ludovic n 1857. Un rezultat direct al acţiunilor Austriei prin mna forte a lui Gdel a fost anularea concesiei Magnan, de navigaşie a vaselor cu aburi pe Siret şi Prut . Caimacamul Vogoride va fi alături de acţiunile Austriei, făcndu-i jocul pnă n ultimile clipe ale guvernării sale .
Mişcările făcute pentru alegerea Divanurilor Ad-Hoc trebuiau atent urmărite de către austrieci, acestea fiind sesizate de membrii Comisiei Europene prezente n Principate. Sunt remarcate aici poziţia Rusiei ntr-o scrisoare a lui Gdel către Boul prin care primul l informa pe ministrul de exterme austriac de legăturile lui Popov(consulul Rusiei la Iaşi) cu Place (consulul francez) şi cu alţi purtători de cuvnt ai Unirii . Cu cteva luni n urmă, Gdel era ngrijorat de ntoarcerea consulului prusian, Theremin, care primea numeroase vizite ale unioniştilor . Dezamăgirea era mare n condiţiile n care reprezentantul Franţei, Talleyrand, a fost primit la intrarea n Iaşi cu cocarde unioniste şi cu tricolorul , n timp ce Liehman, reprezentantul Austriei era ntmpinat doar de 8 reprezentanţi austrieci, şi aceia scoşi de caporalii austrieci.
Problema care a declanşat plebiscitul din Principatele Romne s-a născut din afinitatea şi scăpările reprezentanţilor Marilor Puteri la Congresul de la Paris. Discuţiile pe seama acceptării unirii de către romni sau nu au lansat ideea că aceţtia ar trebui consultaţi. Reprezentantul Rusiei la Congres, frustrat probabil de nerecunoştinţa salvării Austriei din anul revoluţionar 1849 şi de faptul că ministrul de externe Boul scăpase cuvintele fatale că populaţia romnească nu fusese consultată, Orlov cere Congresului acest lucru . Oportunitatea politică a momentului a fost deosebită n acel context n care Austria se dovedea cea mai nverşunată ţară mpotriva Unirii. Teama că noul stat naţional va dezvolta o mişcare iredentă, va forma o pistă de lansare a ideilor liberale, „subversive către Ungaria”, şi că Principatele vor fi un adăpost pentru luptătorii din mişcarea de emancipare naţională a populaţiilor aflate sub stăpnirea Imperiului Habsburgic . Argumentele Austriei şi toate deciziile luate n tandem pnă la un moment dat cu Turcia au vizat aspecte de interpretare a deciziilor. Prokesh Osten vedea n Principate  „o ruină pentru Austria, un instrument formidabil de agresiune n minile Rusiei contra noastră şi pentru Turcia o pană n pntece” şi că „romnii nu se vor opri la Unire ci vor aspira la forma unui stat independent, că acest stat naţional romn ar echivala cu nceputul unui foc n tot SE Europei” .
Hotărrea luată la Paris n privinţa alegerilor pentru Divanurile Ad-Hoc trebuia pusă n aplicare. ntrzierea nsă cu care se desfăşoară procedurile, ntrzierea firmanului de convocare a Adunărilor Ad-Hoc dovedesc ncă odată maşinaţiunile Austriei şi mai ales presiunile pe care le exercită trimisul de la Iaşi al Austriei, Lannoy Gdel. Acesta se dovedise ncă de la nceput unealta de acaparare şi imixtiune n cele două ţări. Atribuţiile consulului au depăşit „cadrul legal”, ca şi atribuţiile de care se bucurau agenţii consulari străini. n perioada 1856-1858, Gdel s-a dovedit stăpnul de fapt al ţării, dominnd şi teroriznd pe caimacamul Balş, apoi pe Vogoride, numind miniştri, dnd sugestii la Viena şi Constantinopol , atribuindu-şi un rol mult mai mare dect l avea n realitate.
Măsurile luate de Austria vizau n primul rd controlarea aparatului de stat din cele două principate. n acest sens se ncadrează propunerea Austriei de nlocui domnitorii nu cu o caimacamie din 3, ci cu un caimacam numit de Poartă, mai uşor de controlat. nlăturarea lui Grigore Ghica şi apoi a guvernului acestuia cu persoane cu nclinaţii cunoscute favorabile Porţii şi Austriei, s-a făcut strns legat de colaborarea lui Teodoriţă Balş cu generalul von Goblenz . S-a remarcat tendinţa lui Gdel de a controla un guvern format numai din separatişti şi intervenţia acestuia pe lngă caimacam de a suspenda numirea lui Constantin Rolla ca ministru , n ciuda dorinţei Turciei de a păstra aparenţele n faţa Puterilor Europei.
Caimacamii din Moldova s-au dovedit a fi unelte docile n mna Austriei. Numiţi sub influenţa Austriei, cei doi nu ezită să se umilească n faţa plenipotenţiarilor austrieci, trimiţnd scrisori de linguşire şi mulţumire pentru „sprijinul acordat”. Cu ajutorul caimacamilor, Austria nlătură uşor singurele mijloace de propagandă, ziarele unioniste. Suspendarea ziarului Steaua Dunării  s-a făcut de către Poartă la directa presiune a Austriei. n ciuda măsurilor luate, Gdel constata că cel mai mult l speria „lipsa cadrelor separatiste”, arătnd n acest fel caracterul artificial al partidei separatiste a partidei lui Balş . Precizarea că ntre antiunionişti nu exista nici o nţelegere l făcea pe Gdel să nţeleagă că rămnea n sarcina sa să-i ncătuşeze . ncă de la venirea sa n Moldova, Gdel manifesta teamă faţă de presa unionistă. Aceasta putea da n vileag tot ceea ce „construise” el pnă n acel moment.

1 Moartea lui Balş, măcinat n viziunea lui Gdel ca un efect al presiunii exercitate de Poartă asupra nervilor caimacamului, nu l lasă descoperit. Intervenţiile la Poartă aduc un nou pretendent, mult mai tenace şi mai ncrezător n obţinerea unei domnii sub suzeranitatea Porţii, Conachi Vogoride. Numirea sa la 19 martie 1857 vor nelinişti din nou spiritele prounioniste. Imixtiunea clară, făţişă a Austriei n treburile interne ale Moldovei sunt sesizate ntr-un raport din 20 mai 1857 al lui Gdel către Boul n care „controlul preliminar al listelor electorale trimise din districte o să fie efectuată cu grijă de către ministrul de Interne cu ajutorul unei persoane de ncredere şi mă voi angaja personal ca să fie ndepărtat orice nume, care n-ar fi deplin indreptăţiţi să participe la alegeri după apariţia naltului firman” . Mai mult el susţinea că „nu va neglija nimic n timpul alegerilor şi a dezbaterilor Divanului pentru a da curslucrurilor n chip corespunzător dorinţelor şi intereselor noastre” . naintat spre aprobare n ianuarie 1857 de către Poartă alegerile pentru Adunările Ad-Hoc, naltul firman fixa alegerile pentru data de 12 iulie 1857. Firmanul dat de Poartă n privinţa Unirii era considerat de Gdel ntr-o scrisoare a sa către Boul că „era vătămător cauzei noastre”  iar opinia lui Vogoride că firmanul nsemna proclamarea Unirii . Austria, lundu-şi măsuri de siguranţă n privinţa Divanelor, forţa mna Turciei de a nu pune n discuţie chestiunea Unirii, Boul atribuind Turciei acest drept. Internunţiul austriac la Constantinopol privea „dresarea listelor candidaţilor la deputăţie n Adunările Ad-Hoc” cu nlocuirea n caz de eşec a sintagmei „Poarta şi caimacamii să desemneze din oficiu mandatarii chemaţi să exprime dorinţele ţării” . Acţiunea Austriei urmărea practic falsificarea alegerilor n Moldova deoarece nfluenţa asupra acesteia era mult mai uşor de exercitat, iar eşecul pe care l-ar fi avut n Moldova unde partida unionistă era mult mai activă, ar fi făcut inutilă acceptarea unirii n Valahia.
La presiunea ţărilor europene Turcia hotăra amnarea alegerilor cu opt zile. Acţiunea nu convenea Austriei care nu dorea să „purceadă la nici o nouă amnare a alegerilor care, mai cu seamă dacă ar fi legată de o revizuire a listelor electorale, ar putea cauza o nfrngere serioasă cauzei noastre” . ntr-o scrisoare adresată lui Walewski de către Place, acesta era informat asupra puternicei muşamalizări a listei electorale propuse de Vogoride: din peste 40.000 electori erau eligibili doar 4658  ceea ce arată proporţiile falsului. Tactica turco-austriacă de a efectua ct mai repede alegerile fără revizuirea listelor electorale a dat rezultate . Operaţiunea era susţinută şi de englezi care raportează la Londra că „listele electorale nu pot fi considerate ca lipsite cu totul de pată sau de blam; au fost n genere ntocmite n mod legal şi corect” . Ceea ce era surprinzător n cadrul alegerilor, era faptul că toţi cei care credeau n unire s-au dovedit a „absenta” de la exprimarea poziţiei lor politice faţă de aceste evenimente.
Unioniştii dau lovitura prin publicarea corespondenţei secrete a lui Vogoride. Acesta primise instrucţiuni secrete de la reprezentanţii Austriei pe care Vogoride le va pune n aplicare, Gdel sesizd Curţii de la Viena sterilitatea acţiunilor fără sprijinul lui Vogoride . Acesta primeşte n urma publicării rezultatelor protestul a patru puteri europene, nsă refuza categoric să accepte alegerile, nici vizita reprezentanţilor Franţei. Rusiei şi Prusiei din 31 iulie 1857 la caimacam neavnd succes, fiind respinsă .
Repararea acestei greşeli istorice s-a făcut nu n Principate cum ar fi fost normal, ci la Osborne, unde Napoleon al III-lea o ntlnea pe regina Angliei, Victoria ntre 6 şi 10 august 1857. Compromisul făcea din Franţa o susţinătoare moderată a Unirii, care renunţa la ideea de Unire deplină, iar Anglia forţa Turcia la anularea alegerilor şi desfăşurarea unor noi alegeri corecte . Compromisul venea pe un fond al riscului declanşării unor conflicte ntre Franţa şi Anglia pe care nici una nu şi-l dorea. Clarendon, şi manifesta nedumerirea şi consternarea cu privire la aceste evenimente: „dacă o chestiune ca aceasta ar fi să aprindă un război n lume, niciodată n-ar putea Istoria să creadă ntr-o cauză att de nensemnată pentru evenimente att de mari.”
n perioada imediat următoare alegerile desfăşurate sub auspiciile Compromisului franco-englez, alegerile pentru Adunările Ad-Hoc demonstrează ntr-o manevră impresionantă că poporul romn dorea să vieţuiască ntr-un stat naţional.  
In 22 septembrie 1857 Lannoy Gdel recunoştea biruinţa unioniştilor n alegeri; lista electorală este publicată n Gazeta de Moldavia, consului austriac constatnd doar componenţa antunionistă a Divanului cu excepţia a patru mari proprietari şi a doi mici proprietari .
 Cele două Adunări Ad-Hoc s-au ntlnit n octombrie 1857 şi imediat au dat rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia, prinţ străin aparţinnd unei dinastii europene alta dect a unei ţări vecine şi o garantare colectivă a noii ordini de către marile puteri. Deputaţii au mai dezbătut viitoarea organizare politică şi economică a Principatelor. n ambele adunări, majoritatea a adoptat o poziţie liberală cu privire la drepturile fundamentale cetăţeneşti şi reforma guvernamentală, dovedind nsă prea puţină disponibilitate de a se angaja n experimente sociale gen reforma agrară. Adunarea din Valahia şi-a ncheiat lucrările n 10 decembrie 1857, iar cea din Moldova n 21 decembrie 1857  cnd ziarul francez Mesager de Midi răsuna cu titluri de genul „Adunările Ad hoc au votat Unirea” .
Conferinţa de pace de la Paris desfăşurată ntre 26 martie şi 7 august 1858 avea ca program de lucru la cererea Austriei doar problema Principatelor, aceasta din teama lui Hubner, reprezentantul Austriei, că se va da gir cerinţelor Adunărilor Ad-Hoc. Walewski propunea cu această ocazie Unirea sub un prinţ străin, cte unul pentru fiecare principat. Hubner vedea n planul francez o unire sub formă republicană, iar evoluţia evenimentelor problematizate n cadrul discuţiilor era n avantajul Austriei: „Unirea (ideea) era decisiv nlăturată.”  
n dezbaterile Conferinţei au existat două probleme stringente la care Austria, neputincioasă la hotărrile Concertului European, ncerca alunecarea unor probleme minuscule care evitau unirea de facto a celor două principate dunărene.
Prima dintre ele era cea a denumirii celor două principate. Diplomatul austriac era mpotriva denumirii de Principatele Unite propusă pentru pentru cele două state dunărene. In urma discuţiilor Austria va fi nevoită să accepte denumirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.  
A doua problemă era cea a drapelului. Hubner i transmitea lui Walewski că acceptarea drapelului comun pentruu cele două principate ar face ca Austria să se retragă din Conferinţă. Impăratul Francisc Iosif se adresa n scris lui Napoleon al III-lea cerndu-i să abandoneze ideea drapelului comun. Pentru delegatul austriac, Hubner problema drapelului comun „nu era o copilărie”, că Franţa şi Anglia au intervenit n diferend cu probleme diferite: una vrea o Europă a tratatelor (Anglia), iar cealaltă o Europă a naţiunilor, fapt ce ar bulversa politica europeană, iar expresia Finis Austria mai aproape de ndeplinire . Att Anglia ct şi Austria susţineau plasarea pe drapelul comun al unei semiluni ca simbol al puterii suzerane, nţelegerea finafă fiind adăugarea unei banderole albastre pentru fiecare drapel .
Conferinţa de pace de la Paris prevedea pentru ţările romne o adunare legislativă pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani, o Comisie Centrală ce se ntrunea periodic la Focşani, la graniţa Moldovei cu Muntenia, pentru a dezbate legi de interes comun, un domn pentru fiecare ţară, ales pe viaţă de adunare, o Curte de Casaţie comună. Marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat n grija unei comisii provizorii formată din trei caimacami, pnă la alegerea domnului.
Odată cu anul 1858 politica de imixtiune a Austriei scade n intensitate, acţiunile ei ndreptndu-se n general spre controlul căimăcămiei sau probleme de fond legate de vize şi altele. ncercarea de implicare n caimacamia de trei a eşuat odată cu numirea a doi unionişti n persoanele lui V.Sturza şi Anastase Panu n ciuda antiunionismului şi a atitudinii proaustriece a lui Ştefan Catargiu. Dar şi acesta va fi nlocuit cu Ioan Cantacuzino , fapt ce va detremina Austria să ia şi altfel de măsuri: refuzul de a acorda vize pe paşapoartele cu noua titulatură „Principatele Unite”, refuznd la un moment dat chiar să refuze depeşele telegrafice care purtau sigilii unioniste .
Alegerile pentru domnii romni au reprezentat pasul decisiv pentru Unire. Mişcările interne şi starea latentă n care se poziţionau Puterile Europene au făcut din Austria o putere care-şi gndea paşii următori cu mare atenţie. Boul, informat de starea de fapt, prevedea că alegerea unuia ntr-un principat va fi şi alesul celuilalt . Presa europeană face şi ea aluzii la posibilitatea dublei alegeri.
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a ofeit Austriei un nou junghi. ncă nainte de alegeri Boul le socotea ilegale, dar n urma rapoartelor puţin ncurajatoare din capitalele europene, nefavorabile din punctul de vedere austro-turc, acesta l sfătuia pe Ali Paşa să „nchidă ochii cu privire la aşa-zisele ilegalităţi, ..., şi să evite convocarea unei reuniuni a conferinţei care le-ar fi defavorabilă” . Aflnd vestea alegerii lui Cuza n Moldova, Boul i telegrafia lui Hubner că Alexandru Ioan Cuza a fost alesul Moldovei şi va fi de asemenea şi n Ţara Romnească. Aceasta nseamnă Unire”.  ndemnul ulterior al lui Boul către Turcia de a se pronunţa mpotriva alegerilor a fost zadarnic. ncercările disperate ale Austriei au mers pnă acolo nct Boul i cerea lui Prokesh Osten să influenţeze Poarta să recunoască alegerea, dar să rezerve dreptul turcilor de a numi un caimacam n ţara unde Cuza nu-şi fixa reşedinţa . Acelaşi Prokesh Osten considera alegerea lui Cuza „neobrăzată şi cu totul proastă”. Atitudine Austriei era att de ostilă Unirii, nct consulul austriac a fost singuril dintre reprezentanţii europeni care nu au fost să salute pe noul domn la Palat .
Recunoaşterea oficială a Unirii din 1859 s-a făcut n cadrul Conferinţei de la Paris din aprilie 1859 cnd n tandem Austria şi Turcia nu recunoşteau actul săvrşit de romni. n cea de a treia şedinţă a Conferinţei Unirea Principatelor primea recunoaşterea unanimă, la 11 mai 1859 Austria relund relaţiile oficioase cu noul stat de la Dunăre  deşi Prokesh Osten vedea n Cuza un protejat al Rusiei, interesată de realizarea unei acţiuni ofensive mpotriva Austriei pentru a elibera pe supuşii coroanei habsburgice. Interesele economice pe care le urmărea şi recunoaşterea de către celelalte state au făcut din Austria un stat cu numeroase afaceri n viitorul stat Romnia. Atitudinea ei n acestă problemă nu mai rămnea dect n privinţa Transilvaniei, mereu discutată n cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.







BIBLIOGRAFIE:


***Documente privind Unirea Principatelor, Vol. II, Rapoartele Consulatului Austriei din Iaşi (1856-1859), ed.Dan Berindei, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1859
***Istoria Romnilor, ed. Academia Romnă, Vol VII(1-2), coordonator D.Berindei, Platon, Gh., Bucureşti, 2003
Bărbulescu.M, Deletant,D., Hitkins,K., Papacostea,Ş., Teodor,Ş,  Istoria Romniei, Ed.Corint.2003
Boicu,L., Diplomaţia europeană şi triumful cauzei romne (1856-1859), Ed.Junimea, Iaşi, 1978
Boicu,L., Unirea Principatelor Romne n dezbaterea forurilor internaţionale (1855-1859),  n Unirea Principatelor şi Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, ,Bucureşti, 1984
Ciachir,N., Marile Puteri şi Romnia 1856-1947, Ed.Albatros, Bucureşti, 1996
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului romn, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 1997
Corivan,N., Relaţiile diplomatice ale Romniei de la 1859 la 1877, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
Muşat,M., Poziţia marilor puteri faţă de Unirea Principatelor, n Unirea Principatelor şi Puterile Europene, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984
Riker, T.W.,  Litt Oxon,D., Cum s-a nfăptuit Romnia. Studiul unei probleme internaţionale(1856-1866), traducere Alice L.BădescuEd Alfa, Iaşi, 2000
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica