referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Posibilitatea Ontologiei

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificaţii de semnificaţie , cea prin care e vizat semnificatul . Această soluţie nu e niciodată enunţată explicit . Consecinţa ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat (lucru imposibil datorită incongruenţei mulţimilor) şi o singură semnificaţie . Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvântului însuşi , ci depinde de intenţia care îl animă ...

Varianta Printabila 


1

POSIBILITATEA ONTOLOGIEI

                                                                                   

Motto: “Prin Metafizica , Aristotel şi ia sarcina să instituie din nou , mpotriva sofiştilor posibilitatea ştiinţei şi a filosofiei” (P.Aubenque)

 

           

 

Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a condiţiilor de posibilitate a ştiinţei fiinţei ca fiinţă , singura n măsură să refundamenteze filosofia şi ştiinţa , tipuri de discursuri paralizate de dificultăţile ridicate de practica sofistă a limbajului . Sarcina metafizicii era , intr-o primă instanţă , instituirea discursului unic . Căci concluzia sofistă asupra imposibilităţii minciunii atrăgea după sine inutilitatea discursului constructiv şi multiplicitatea discursurilor posibile despre fiinţă , aşa cum subliniază Aristotel n cartea a IV-a : “Dacă două judecăţi contradictorii ar fi adevărate n acelaşi timp despre acelaşi lucru , atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul”[1] . Dar aceasta ar fi un paradox . n al doilea rnd , după ce filosofia şi va fi ndeplinit prima sarcină , trebuie cercetat dacă mai există alte dificultăţi care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din ştiinţele fundamentale .

            Afirmaţia ce deschide cartea IV a Metafizicii , “Există o ştiinţă care studiază fiinţa şi proprietăţile sale esenţiale” (1003a) , corelată cu o alta , “Tot astfel se vorbeşte şi despre Fiinţă n multe accepţii , dar ntotdeauna cu privire la unul şi acelaşi principiu”(1003b) , apare n acest context ca extraordinar de optimistă , statund existenţa efectivă a celei mai nalte dintre ştiinţe . De altfel , <<Aristotel credea cu fermitate n existenţa principiilor absolute. La ntrebarea dacă va fi ori nu va fi n stare să le pătrundă “pnă la capăt” , el oscilează intre răspunsul pozitiv şi cel negativ , nclinnd insă către afirmativ>>[2] , după cum afirmă Ion Banu . n acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmaţiile aristotelice mai sus citate ; rămne de cercetat dacă şi n ce măsură acestea se pot susţine n raport cu ntregul operei aristotelice . Observăm insă corelarea , n viziune aristotelică , a posibilităţii ştiinţei cu existenţa principiului unic al realităţii la care se referă discursul (şi sesizarea lui de către cel ce susţine acest discurs) . n cadrul teoriei semnificaţiei , Aristotel va evidenţia condiţiile care fac posibil discursul ştiinţific .

            Atacnd modul n care ai fost puse problemele de limbaj de către sofişti , Aristotel va demasca “ rezolvările” lor verosimile ca nesocotind adevărata esenţă a limbajului . Din punctul lor de plecare , conceperea fiinţei şi a cuvntului ca perfect aderente (fie prin convenţie , fie n mod natural) , nu se putea ajunge dect la concluzia paradoxală că totul este adevărat 1 . Aristotel surmontează această dificultate prin conceperea raportului limbajului cu fiinţa ca mijlocit , iar nu nemijlocit.  Stagiritul afirmă că doar propoziţia este locul adevărului şi al falsului , iar adevărul se probează prin asemănarea unei judecăţi cu starea de lucruri la care se referă . Subliniază că semnificaţia nu are n sine putere existenţială , astfel că , dacă spunem “ţap-cerb” , ne referim la toate fiinţele care ar avea deodată toate caracteristicile esenţiale ţapului şi cerbului , fără a fi necesar ca acestea să existe . Propoziţia e locul adevărului şi falsului fiind o compunere de substantiv , verb etc. ce se nlănţuie corespunzător sau nu realităţii .

            Teoria aristotelică a limbajului se bazează pe două premise :  noi folosim nume n locul lucrurilor şi totuşi nu există asemănare completă intre lucru şi nume . Cea de-a doua premisă este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportării cuvntului la fiinţă ; reprezintă corectarea erorii sofiste , nsă ridică o problemă n contextul n care “ a nu semnifica un singur lucru nseamnă a nu semnifica nimic , iar a nu semnifica nimic atrage după sine imposibilitatea oricărui dialog 2 (Metafizica , G , 4 , 1006 b5) . De altfel , asemănarea completă intre nume şi lucru nu ar fi posibilă datorită caracterului finit al mulţimii numelor şi caracterului infinit al mulţimii lucrurilor . Pentru a rezolva dificultatea , Aristotel distinge semnificaţii de semnificaţie , cea prin care e vizat semnificatul . Această soluţie nu e niciodată enunţată explicit . Consecinţa ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat (lucru imposibil datorită incongruenţei mulţimilor) şi o singură semnificaţie . Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvntului nsuşi , ci depinde de intenţia care l animă . Astfel , prin intermediul limbajului o intenţie umană se ndreaptă către lucruri . Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru că n spatele unui cuvnt se găsesc mai multe intenţii , mai multe semnificaţii .

            Această caracteristică a discursului sofist are drept consecinţă ignorarea principiului contradicţiei . Principiul contradicţiei este alături de principiul terţului exclus , principiu de bază ce susţine ntreaga demonstraţie . Ele sunt stabilite de Aristotel ca prime principii ale demonstraţiei şi studiate n consecinţă de metafizică , singura ştiinţă n măsură să se ocupe de principiile prime ale ştiinţelor particulare . Principiul contradicţiei va fi mai nti exprimat sub forma “ acelaşi atribut nu poate să aparţină şi să nu aparţină aceluiaşi lucru n acelaşi timp şi n acelaşi mod “ . Din această formă a sa , Sir David Ross va deduce că acest principiu “ este pe deplin obiectiv afirmat ca fiind o lege a fiinţei “ , deşi din el “decurge o lege psihologică “ 1. Această părere e susţinută şi de Pierre Aubenque n lucrarea sa “ Problema fiinţei la Aristotel” . Voi urmări cteva din etapele argumentaţiei lui Pierre Aubenque .

            Deosebirea esenţială intre cele două discursuri , aristotelic şi sofist , ar consta tocmai n raportarea opusă la acest principiu al demonstraţiei , prezentat n cartea III , 996b , ca axiomă: “Prin aceste principii ale demonstraţiei nţeleg propoziţii generale de care cineva se slujeşte spre a dovedi ceva , cum , de pildă , axioma potrivit căreia despre un lucru trebuie neapărat sau să afirmăm , sau să negăm ceva şi că este peste putinţă ca un lucru să fie şi să nu fie n acelaşi timp , ct şi alte premise asemănătoare “ . Ca principiu prim , axioma e nedemonstrabilă , e “ceea ce este n mod necesar prin sine şi pe care trebuie n mod necesar să o credem “(Anal. Post. I , 10,76 b)  , iar rolul ei principal este de a asigura coerenţa discursului . Ca ştiinţă a seriei , singura n măsură să se ocupe de coerenţa discursului , ştiinţa fiinţei ca fiinţă va fi asimilată n Metafizica , cartea G , 1005 a , 26 sq. cu ştiinţa axiomelor comune . Cercetarea acestor prime principii ale demonstraţiei şi o argumentare n favoarea lor nu e nsă posibilă , datorită caracterului non-demonstrabil , dect prin respingerea discursului ce ignoră astfel de principii2 .

            Respingerea discursului ce ignoră principiul contradicţiei se poate face doar dacă interlocutorul acceptă să spună ceva ce are sens pentru el şi pentru cel din faţa sa . Aceasta pentru că a vorbi nseamnă a admite că vorbele au un sens , iar aceasta este condiţia care face posibil orice discurs . Chiar prin acel ceva determinat” pe care l spune , cel ce ignoră (sau vrea să ignore) principiul contradicţiei comite petitio principii , prondunţndu-se asupra problemei n discuţie n argumentaţie , valoarea discursului . n cazul n care va alege să spună ceva va fi şi un conflict ntre ceea ce se gndeşte şi ceea ce se spune.

            Respingerea nu este nsă completă dacă există vreo ndoială asupra caracterului semnificant al limbajului. "A afirma că un cuvnt nu nseamnă ceva anume nseamnă a afirma că acel cuvnt nu are nici un nţeles, iar dacă cuvintele nu nseamnă nimic ,rezultatul ar fi să se desfiinţeze prin aceasta şi vorbirea ntre oameni ,unii cu alţii, şi nu numai att: dar s ar desfiinţa totodată de fapt şi vorbirea omului cu sine nsuşi , pentru simplul motiv că e peste putinţă să gndeşti dacă nu te gndeşti la un anumit lucru"1.Respingerea ar fi incompletă dacă "om" ar semnifica totodată şi om şi ceea ce nu este om ,dacă un cuvnt ar putea fi gndit ca avnd o pluralitate nedefinită de semnificaţii, şi intenţiile persoanelor diferite nu s ar putea nţelege asupra unei unice semnificaţii a unui cuvnt. Aristotel consideră că fundamentul unităţii semnificaţiei   cuvintelor trebuie să fie o unitate obiectivă. Convenţia oamenilor nu ar putea să fie temei pentru dialogul ntre oameni ,fiind foarte improbabil ca această convenţie să devină universală ,doar prin accident. Stagiritul afirmă că acest fundament al discursului coerent ar fi esenţa (ousia)sau quidditatea, ceea ce este (to ti esti).Permanenţa esenţei este presupusă ca temei al unităţii sensului: cuvintele au un sens stabil pentru că lucrurile au o esenţă.


[1] Metafizica , G , 4, 1007b , orice subiect ar avea orice atribut , iar astfel nu s-ar mai putea face distincţii , ci totul ar fi unu

[2] Aristotel – I.Banu ; Ed . Ştiinţifică , Bucureşti , 1996 , p.38

1 Pierre Aubenque – Problema fiinţei la Aristotel , Ed. Teora , Bucure;ti , 1998 ; cele două situaţii : logosul ca fiinţă sau logosul ca o fiinţă ; Antisthenes şi Gorgias

2 Aristotel – Metafizica , Trad. Şt. Beydechi , Ed.IRIU , Bucureşti , 1999, p133

1 Sir David Ross – ARISTOTEL  , trad Ioan Lucian Munteanu şi Richard Rus , Ed. Humanitas , Bucureşti ,

1998 ; pag 154

2 respingere inseamnă a arăta că adversarul a făcut o greşeală (1006a)

1 Metafizica,cartea IV,capitolul 4,1006b

 

1

Principiul contradicţiei se dezvăluie ca fiind n primul rnd principiu ontologic ,iar abia apoi principiu logic (devenind psihologic, cum afirmă Sir David Ross).Ca principiu ontologic afirmă existenţa substanţei şi a esenţei lucrurilor, existenţă necesară accidentului. "Noţiunea n sine nseamnă numai ceva anume, şi acest ceva este substanţa unui lucru. Dar a denota substanţa unui lucru nseamnă a arăta că acel ceva anume ,şi nu altceva, constituie substanţa lucrului."2Eroare sofiştilor este din această perspectivă conceperea exclusivă a accidentului.

Or, e absurd să considerăm că totul este accident ,căci nu ar mai exista subiect prim al accidentelor şi predicaţia va merge n mod necesar la infinit.

            Principul ,nu numai logic, dar şi ontologic, al contradicţiei, e descoperit de Aristotel mai nti drept condiţie care face posibil limbajul uman. Datorită teoriei semnificaţiei, orice vorbire va fi vorbire despre fiinţă, fiinţa fiind temeiul comprehensiunii discursului. Astfel, ontologia, ca discurs total asupra fiinţei, se va confunda cu discursul n general. Ontologia aristotelică va fi una a esenţei, căci condiţia de posibilitate a limbajului e, n cele din urmă, faptul că lucrurile au o esenţă."O ontologie ca ştiinţă poate să şi propună mai nti o sarcină mai modestă şi n principiu realizabilă: anume ,să stabilească ansamblul condiţiilor a priori care permit oamenilor să comunice prin limbaj."1

            Problemele ridicate de sofişti  sunt reinterpretate de Aristotel. Cercetările filosofului converg spre o ntemeiere ontologică a adevărului şi a erorii. "Fără să săvrşească o ontologizare, orict ar părea de straniu, el plasează adevărul mai nti n ontologie ,şi mai apoi n noologie"1. Această perspectivă ngreunează nsă posibilitatea efectivă a unor ştiinţe fundamentale: ştiinţa fiinţei, ontologia, precum şi ştiinţa fiinţei ca fiinţă, metafizica, n ciuda demersului anterior, ce statuta posibilitatea generală a discursului. Iar aceasta datorită  intuirii unei relaţii problematice ntre fiinţă şi adevăr. Problema de fond pentru această a doua parte a eseului este  dacă nu cumva cuvntul "fiinţă", fundamental n orice concepţie asupra existenţei ,este n imposibilitate de a şi circumscrie semnificaţiile ntr o unitate; dacă nu cumva se află ntr o situaţie particulară care să mpiedice ştiinţele sub a căror incidenţă cade să se mplinească ; dacă nu cumva afirmaţia din secţiunea 1003b a Metafizicii , privind posibilitatea discursului despre fiinţă, nu e o afirmaţie prea entuziast programatică.

            ntr-o  primă instanţă este clar că  termenul fiinţă nu are un singur sens, pentru că recurgem la "a fi "pentru a semnifica nu numai relaţia de identitate dintre fiinţă şi esenţa sa (fiinţa prin sine),ci şi relaţia sintetică dintre fiinţă şi accidentele sale (fiinţa prin accident).Aristotel vorbeşte n cartea IV a Metafizicii despre pluralitatea semnificaţiilor fiinţei : "unele sunt numite fiinţe (ousia) pentru că sunt esenţe, altele pentru că sunt nsuşiri ale esenţei(…),altele pentru că sunt distrugeri sau privări sau calităţi sau agenţi sau generatori ai esenţei"2Pierre Aubenque identifică aceste formule cu ceea  ce Aristotel numeşte n altă parte categorii şi studiază relaţia dintre fiinţă şi categorii spre a deduce posibilitatea sau imposibilitatea ontologiei şi a ştiinţei fiinţei ca fiinţă. Problema care se ridică este cum poate fiinţa să aibă semnificaţii multiple fără ca discursul uman să cadă n echivoc şi să şi nege astfel calitatea de discurs semnificant.

            Ousia joacă n raport cu celelalte categorii rolul de temei al fiinţei lor, nsă din fiinţă nu putem deduce celelalte categorii. Acestea nu sunt modurile de semnificare ale esenţei, ci esenţa şi celelalte categorii semnifică, prima n chip nemijlocit şi celelalte raportndu se la ea , un termen şi mai fundamental, care este fiinţa. nsă faptul că semnificaţiile fiinţei trimit la o semnificaţie primordială nu rezolvă n ntregime problema pluralităţii semnificaţiilor, cu att mai mult cu ct diferitele moduri de raportare la fiinţă nu sunt rezumabile la un principiu unic. Aristotel afirmă n cele din urmă că fiinţa comportă o pluralitate nedefinită de semnificaţii, astfel că prin "fiinţă" desemnăm şi ceea ce e dincolo de categorii. Omonimia fiinţei e una ireductibilă, astfel nct vorbirea despre fiinţă e n mod necesar ambiguă.

            Ştiinţa este, n concepţia lui Aristotel, ntotdeauna a unui gen; fiinţa nsă nu e gen. Aceste două afirmaţii sunt fundament pentru respingerea ontologiei. Discursul ontologic, discurs explicit despre fiinţă, ar avea tocmai rolul de a circumscrie unitatea intenţiilor noastre semnificante.

Efortul   suferă un eşec prin demonstrarea tezei că Fiinţa nu e un gen. Şi ntr adevăr, conceptul de Fiinţă este prea general pentru a fi universal, circumscriindu se  sferei noţiunilor infinite prin exces de generalitate. Fiinţa nu este gen pentru că diferenţele Fiinţei nu sunt menţinute n interiorul unei unităţi şi nici nu exclude caracteristicile altor genuri (condiţiile concrete pe care ar trebui să le satisfacă dacă ar fi gen),ci tot ceea ce e e Fiinţă. Fiinţa nu are definiţie şi nici nu poate fi folosită spre a defini ceva.

            Fiinţa nu e un singur gen, ci Fiinţă se spune despre mai multe genuri. Prin urmare, un discurs unic despre Fiinţă s ar putea doar dacă ar fi nu o ştiinţă a Fiinţei, ci ştiinţa semnificaţiei  primordiale a Fiinţei (substanţa).Dar  de aici s ar ivi alte aporii.

            Pierre Aubenque concluzionează că ontologia suferă un dublu eşec:

nu există logoz unic despre on,datorită omonimiei ireductibile a Fiinţei, dar nu există nici măcar on care să fie unic, n sensul că Fiinţa nu are esenţă. Eşecul acesta evidenţiază neputinţa discursului uman şi negativitatea obiectului său. Dificultatea discursului uman despre Fiinţă devine expresia cea mai fidelă a contingenţei acesteia.

            Eşecul transformă ontologia ntr o cercetare fără sfrşit ."Numind fiinţa nedeterminată ,ntruct este sistemul tuturor determinărilor, conceptul Fiinţei ca fiinţă nu este unul limită ; din contră, numai prin el programul ontologiei apare ca o sarcină infinită .Ceea ce Aristotel proba ndeajuns ,printr o filosofie a conceptelor deschise."2

 

 


2 Metafizica,cartea IV,capitolul 4,1007a

 

1 Pierre Aubenque: Problema fiinţei la Aristotel,Ed.Teora,Bucureşti,1998; p.116

1 Gh.Vlăduţescu : Aristotelismul ca filosofie a individualului,Ed.Paideia,Bucureşti,1997,p.142

2 Metafizica,cartea IV,capitolul 2,1003b

2 Gh.Vlăduţescu : Aristotelismul ca filosofie a individualului,Ed.Paideia,Bucureşti,1997;pag.153

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica