referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Conceptul de libertate in gandirea filosofica

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

În dezbaterea teoretică a problemelor libertăţii s-au propus în istoria gândirii filozofice mai multe tipuri de soluţii .Vom prezenta câteva dintre ele , nu în ordinea lor cronologică, ci în ordinea în care trecerea de la o interpretare la alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertăţii, străbătând itinerariul cuprins între adeziunea pasivă la impulsuri şi adeziunea activă la valori ...

Varianta Printabila 


1

CONCEPTUL DE “LIBERTATE”

         N GNDIREA FILOZOFICĂ

 

 

             

 

Sursa originală a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertăţii este sentimentul de libertate care acompaniază orice act voluntar .Puşi n faţa unor configuraţii diferite de fapte  ,a unor situaţii că putem decide ce vrem, că nimic nu este gata făcut, că nimic nu este de renceput la fel, că reacţiilor noastre le este străin automatismul lucrurilor lipsite de conştiinţă.

            Chiar dacă ,plasat la nivelul deciziei si făcnd abstracţie de rezultatele obiective ale ei,

sentimentul libertăţii este nsoţit adesea de iluzia că putem face ce vrem că a decide fără constrngere  exterioară ar nsemna si a decide sustrăgndu-ne necesităţii ,acest sentiment ,,care nu este altceva dect experienţa unui act n sine”, ne conduce spre intuiţia

larg acceptată la nivelul „bunului simţ”, că „libertatea voinţei s-ar cunoaşte fără probe”(Descartes), şi că s-ar reduce la un „dat imediat al conştiinţei” (Bergson).

             Dar, analiznd mai atent, constatăm că această intuiţie este, ca orice intuiţie de altfel, neclară si ne aprobată . Este de ajuns sa ne ntrebăm  ce simţim atunci cnd ne simţim liberi” pentru a ne da seama că aceluiaşi sentiment i putem asocia un evantai larg si eterogen de semnificaţii .Intuiţia este deci neclară .Şi ,ntruct ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, ntruct putem să considerăm alegerea noastră liberă, chiar atunci cnd ea a fost dictată constrngător de modelele culturale ,de criteriile sociale de   valorizare  , de prejudecăţi sau pasiuni , de fenomene de alienare ,ea nu este nici probantă. Intuiţia libertăţii pune problemă, dar nu se rezolvă .A trebuit să se desfăşoare un ndelung efort de meditaţie filozofică pentru ca nsăşi problema să fie formulată pertinent şi să constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei .

            n dezbaterea teoretică a problemelor libertăţii s-au propus n istoria gndirii filozofice mai multe tipuri de soluţii .Vom prezenta cteva dintre ele , nu n ordinea lor cronologică, ci n ordinea n care trecerea de la o interpretare la alta ne permite să surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertăţii, străbătnd itinerariul cuprins ntre adeziunea pasivă la impulsuri şi adeziunea activă la valori .

 

                        O primă interpretare este cea n care apare LIBERTATEA – SPONTANEITATE .Ea este prezentă la gnditorii care identifică libertatea n actele unice, irepetabile, izvorte din impulsuri vitale sau emoţionale, sustrase constrngerilor exterioare şi inanolizabile raţional. Este libertatea – capriciu, libertatea bun – plac, sau mai precis, acea ,, liberte – jaillissement’’ (libertate- ţşnitură) exaltată de Bergson n cap.III din „ Essai sur les donnees immediates de la concience “.

Libertatea este considerată ca ,, un dat imediat al conştiinţei “, ca facultatea inerentă a omului de a se raporta sintetic şi spontan la actele pe care le ndeplineşte, dnd curs pulsaţiilor şi impulsurilor emoţionale care ,, ţşnesc “ din ,, străfundurile eului

Pentru că definirea este un act exercitat de  inteligenţa cunoscătoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrngerile inteligenţei, o definire a libertăţii devine principial imposibilă pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eului concret cu actul “ . ,, Acest raport este de nedefinit pentru că suntem liberi “ – scrie Bergson, conştient că ,, orice definiţie a libertăţii va da dreptate determinismului

Această primă interpretare a libertăţii este totalmente criticabilă. Omul care s-ar considera nafara constrngerilor şi-ar conferi atributul libertăţii oricăror elanuri spointane care ar confunda dorinţa cu voinţa şi ar da curs, fără cenzură raţională şi fără triaj axiologic pulsaţiilor vitale pornite din abisurile  subconştientului, s-ar supune,n fond, unor constrngeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar deveni un simplu automat, cu singura deosebire că, adernd tacit la principul CARPE DIEM, şi creează iluzia de a fi liber tocmai atunci cnd este redus la un simplu ,, obiect” ntrun angrenaj a cărui funcţionare i scapă cu desăvrşire, iar egocentrismul şi narcismul ar masca pierderea totală ,, a conştiinţei de sine”, a capacităţii de alegere şi decizie, a intenţiei de a nţelege necesitatea. Putem spune că această concepţie, a unei libertăţi – spontaneitate , caută libertatea exact la polul opus ei.Adeziunea pasivă cvasiautomată la impulsuri spontane ne plasează ntr-o zonă a nonlibertăţii, n afara oricărui indiciu al manifestării ei, cel mult n pragul dincolo de care ncepe anevoiosul proces progresiv de eliberare.

 

Trecnd de acest prag, ntlnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA -  INDIFERENTA –. O ntlnim anticipată de stoici, reluată n formula lui Duns Scott: ,, liberum arbitrum indifferentiae”, mai trziu n ,, Tratatul asupra liberului arbitru “ al lui Bossuet ntlnim relativ recent, unele incidenţe şi la Albert Camus : ,, Le mithe de Sisyphe” , dar prin caracteristicile sale esenţiale, concepţia lui Camusse ncadrează ntr-o altă modalitate de tratare a libertăţii ce v-a fi analizată la locul cuvenit.Libertatea este definită deci, din această perspectivă, ca facultatea de a decide fără a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor  şi a pasiunilor, eliberarea de prejudecăţi şi iluzii, de orice solicitări constrngătoare asupra eului, care putea să privilegieze un mobil de acţiune, faţă de altul.Nu indiferenţa involuntară sau patologică (schizofrenică), ci indiferenţa deliberată, voluntară este indiciul unei asemenea libertăţi, care are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajării, iar pentru M. Merteau Ponty disponibilitatea  şi angajarea permanentă, ca expresie a tendinţei de autoafirmare a eului, care nţelege lucid să compenseze prin cantitatea experienţelor, lipsa unor repere de ierarhizare calitativă. A fi liber ar nsemna deci, pentru partizanii „indiferenţei”, a acţiona n afara oricărei raţiuni cu privire la conţinutul actului care urmează a fi realizat, a avea puterea de a dobndi independenţă, n raport cu orice mobiluri şi implicit, n raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu nsuţi.

Este uşor de sesizat că şi o asemenea interpretare este precară. Ea exaltă ca o perfecţiune a voinţei ceea ce este , n fond, o deficienţă a cunoaşterii. Ea ntreţine iluzia că a acţiona ( sau a nu acţiona ) fără motive, nseamnă a sustrage acţiunea ( sau refuzul ei ) unor determinări cauzale, confundnd eliberarea de constrngeri ( posibilă )cu o iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsideră faptul că nu te poţi domina pe tine dacă nu domini, prin cunoaştere şi acţiune eficace, ambianţa guvernată de un determinism pe care ,, indiferenţa „ nu-l opreşte nici să acţioneze şi nici să refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor. Totodată, ea se sprijină pe ipoteza subiacentă, greu de susţinut, că trăim ntr-o lume fără repere axiologice, n care toate alegerile sunt echivalente. Ori, dacă ar fi aşa, alegerea ntre variantele de acţiune nu are sens, decizia devine arbitrală, iar libertatea imaginară. Respingnd această interpretare, nu putem nsă să nu menţionăm că ea surprinde, totuşi, un prim grad al libertăţii: libertatea implică puterea voinţei umane de ,, a pune ntre paranteze „ automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv să dea curs oricăror solicitări ale eului, de a le domina cel puţin prin detaşare şi disponibilitate, ct timp i este inaccesibilă dominarea autentică, realizabilă prin cunoaştere şi valorizare. ,,Această indiferenţă – cum spune Descartes – este gradul cel mai de jos al libertăţii” – ( Meditations touchant la philosophie premiere „ – in Ouvres choisies – Paris –pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR METAFIZICE comentează : ,, Căci, dacă eu aş cunoaşte ntotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevărat şi ceea ce este bun, nu aş mai fi niciodată n dificultate delibernd ce judecată şi ce alegere ar trebui să fac, şi astfel aş fi n ntregime liber, fără să fiu vreodată indiferent”.

 

O a treia interpretare ne situează cu un pas mai departe n itinerariul pe care conceptul de libertate l străbate pentru a accede n orizontul axiologic. Intlnim, de această dată, identificarea libertăţii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea ncetează a mai fi doar autostăpnire şi devine o forţă propulsatoare .Ea ncetează să mai reziste printr-o indiferenţă olimpiană, oricăror opţiuni axiologice. Acum , valorile cu polaritatea şi ierarhia inerentă lor, solicită eul, şi alegerea ntre alternative neechivalente şi neindiferente se impune. Pentru o asemenea alegere voinţa are n această fază pretenţia de a-şi fi propriul ghid, de a se sustrage oricăror determinaţii necesare pentru a decide să facă, sau să nu facă ceva. Voinţa apare ca putere a unui nceput absolut ca o cauză primară capabilă să arbitreze şi să efectueze prin virtuţile ei intrinseci, orice alegere ntre solicitări diferite sau contrare. Voinţa este ridicată la rang de liber arbitru al actelor umane. ,, Sunt liber, fiindcă fac ce vreau – v-a spune orgolios personalistul Renouvier, dnd o formulare şocantă conceperii liberului arbitru. Mai precis nsă, cum remarcă Maxime Glausdorff n ,, Determinarea teoriei generale a valorii „ pag. 67 : ,, se poate concepe libertatea, sub aspectul liberului arbitru, ca fiind  puterea absolută de a alege n ceea ce este aprioric considerat bine sau rău „ . Liberul arbitru n-ar fi deci, n fond, nimic altceva dect facultatea umană de a decide ntre mai multe posibilităţi de acţiune, neechivalente , graţie capacităţii voinţei de a nu se supune unor determinări necesare, extrinseci, şi de a-şi impune suveranitatea absolută.

Orgoliul voinţei umane de a se erija n ,, cauză primară ” şi a desconsidera determinismul, se plăteşte scump, cu preţul convertirii unei libertăţi imaginare ntr-o dependenţă absolută faţă de necesitate.

1

Desigur, omul este liber, cum spunea Schopenhauer , să vrea ceea ce vrea, dar el nu este liber să facă orice vrea. Dacă atunci cnd şi elaborează proiectul, alegnd voluntar una sau alta din posibilităţile de acţiune, el desconsideră necesitatea, aceasta „ se răzbună „ asupra rezultatelor acţiunilor sale, care nu vor concorda cu cele scontate. ”Libertatea absolută nu poate deci produce o operă pozitivă sau o faptă pozitivă „ remarca, pe drept cuvnt Hegel n „Fenomenologia spiritului„.

                        Pentru a acţiona cu adevărat liber, putnd să-şi realizeze proiectele sale fără a fi stnjenit de necesitate, omul nu are dect o singură cale : să nu o nesocotească, să o cunoască şi să o interiorizeze la nivelul mobilurilor, care prezidează opţiunea pentru o variantă posibilă de acţiune. Doctrina liberului arbitru nchide nsă calea de acces spre o autentică libertate de acţiune pentru că asociază fără temei descoperirea virtuţilor de creativitate ale subiectivităţii umane cu abandonarea determinismului.

 

A patra interpretare a conceptului de libertate tratează libertatea exclusiv ca LIBERTATE  EXISTENTIALA ( subiectivă ) şi dacă nu n ordine istorică, n ordine logică se situează undeva pe traiectoria care aduce dinspre libertatea – indiferenţă şi liberul arbitru spre libertatea morală ( obiectivă ). Ea reprezintă o dominantă a unor analize ample, efectuate de gnditori cu o formaţie spirituală eterogenă, dar care, grosso modo, pot fi subsumaţi unuia dintre cele mai semnificative curente ale filozofiei contemporane: existenţialismul. Punctul de plecare al concepţiei existenţialiste despre libertate este OMUL , cu trăirile lui, cu experienţele lui de viaţă.    Omul redus de Husserl la o conştiinţă pur transcedentală, devine o fiinţă  tensionată  emoţional şi cu o alcătuire completă globală.

Astfel, pentru existenţialism libertatea devine un „ dat antologic”, o structură constitutivă şi inalienabilă a omului, fiind centrată pe experienţa trăită a fiinţei umane. Pentru autorul lucrării „ Lelve et le Neant” , a fi om este echivalent cu a fi liber. „ Libertatea mea – scrie Sartre – nu este o calitate supraadăugată ntruct omul este o conştiinţă ( un „pentru sine” , spune Sartre) iar fiecărui „ pentru sine „ ( pour soi) i este caracteristică tendinţa de a se interoga asupra fiinţării, de a se smulge nafara ei ( prin ndoială, prin detaşare critică, prin suspendarea judecăţii ) şi de a o neanaliza”.          Această posibilitate pentru realitatea umană de a „ secreta un neant „ este, după Sartre,  libertatea .Intr-o asemenea interpretare, omul este liber pentru că n el şi pentru el, existenţa precede esenţa deci,  pentru că nu există o esenţă umană prealabilă actelor şi trăirilor sale, prin care omul este ceea ce v-a face, datorită acelei puteri de „neantizare” despre care vorbea Sartre .Omul are, desigur, un trecut, dar el poate să-l accepte sau să-l refuze, să-i dea o semnificaţie sau alta. El se găseşte plasat ntr-o anumită situaţie, dar el decide şi cum să intre n ea , şi ce sens să i dea O asemenea libertate este totală, ncetează să mai fie un privilegiu al voinţei, fiind proprie şi pasiunilor, emoţiilor,  oricăror experienţe n care individul şi asumă responsabilitatea alegerii şi se angajează cu autenticitate.

            La rndul său, Karl Jaspers, considera că existenţa umană „ autentică” presune orientarea omului spre sine, ocolirea frămntărilor cotidiene, care l-ar plasa pe om n raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existenţă „neautentică” .Omul nu s-ar putea cunoaşte dect prin aşa numita lectură a  „ cifrului „ pe care l oferă experienţa trăită, ndeosebi „ situaţiile limită „ ( cum sunt eşecurile ), cnd tensiunea cerinţelor antinomice ale „ zilei „ şi „ nopţii „ atinge apogeul şi cnd omul, n faţa refuzului realului de ai  realiza proiectul devine introvertit şi intuieşte n stări de mare tensiune emoţională, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul său. Libertatea existenţială, căutată de Jaspers prin renunţarea la pretenţiile de a raţionaliza universul şi retragerea narcisistă n dimensiunile vieţii interioare, ntlneşte n acest punct interpretarea sartreiană a libertăţii, ca „ perpetuă interiorizare, neantizare  şi  subiectivizare a contingenţei  care astfel modificată,  trece n ntregime „ n gratuitatea alegerii „.

            Datorită nsă erorii metodologice pe care o comite concepţia existenţialistă n interpretarea libertăţii existenţiale,( prin ignorarea dialecticii elementului intern şi extern a elementului subiectiv şi obiectiv) ea nu poate străbate mai departe itinerariul către nţelegerea libertăţii ca putere de creare a valorilor, deoarece nu numai că nu găseşte cu şi interzice „ de plano „ nsăşi căutarea unor repere axiologice obiective ale alegerilor umane. Situaţia este paradoxală: existenţialismul exaltă libertatea umană, dar o libertate fără puncte de sprijin n realitate, fără repere axiologice şi care de regulă conduce la eşec.

            Chiar dacă unele lucrări ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de „ staţii seismologice „ de nregistrare subtilă şi fină a nstrăinării umane, iar Sartre s-a dezis public de concepţia despre libertate n „ L’elve et le Neant”, făcnd apel, sub influenţa vădită a prestigiului crescnd al filozofiei marxiste, existenţialismul păcătuieşte, n oricare dintre variantele sale mai vechi sau mai noi, prin faptul că identifică libertatea cu alegerea, redusă la un act gratuit. Iată n ntregime argumentarea lui Sartre „Omul e condamnat să fie liber. Condamnat pentru că nu s-a creat el nsuşi şi totuşi e liber pentru că ,odată zvrlit n lume, el este responsabil de ceea ce face ... Omul, fără nici un sprijin şi fără nici un ajutor, e condamnat, n fiecare clipă, să inventeze omul.Logica vieţii conduce personajele sartriene care se  autoiluzionează că ar fi libere să-şi inventeze viaţa cum vor, angajndu-se n acţiuni obsedate de fascinaţia actului, de dorinţa de a nfăptui ceva care să poarte pecetea subiectivităţii lor, spre o totală discordanţă ntre intenţii şi realizare. Si Goetz ( din   Diavolul şi bunul Dumnezeu „ ) şi Hugo ( din „ Minile murdare „ ) şi Frantz von Gerlach ( din „Sechestratul din Altona „) şi Mathieu de la Rue ( din „Drumurile libertăţii „) sunt sistematic frustraţi  de consecinţele actelor lor. Si atunci Mathieu de la Rue şi va converti orgoliul egotist al unei libertăţi fără fundament ntr-o jalnică lamentaţie : „ s-ar spune că cineva mi fură urmările actelor mele ; totul se petrece ca şi cum aş putea mereu să o iau de la nceput „ . Iar Antoine Roquetin, personajul principal din romanul lui Sartre : „ Greaţa” , va recunoaşte n momente de luciditate : „ Eu sunt liber pentru că eu nu pot să fac ce vreau „ . Este n aceste replici cheie ale personajelor sartriene, o sublimă  autorecunoaştere  a esenţei existenţialiste despre libertate.

            Libertatea existenţialistă ne conduce astfel pnă la limita n care se impune trecerea la o nouă interpretare a libertăţii.

 

 Ajungem astfel la o a  cincea  interpretare a libertăţii : LIBERTATEA DE ACTIUNE .Această interpretare ncearcă să treacă dincolo de libertatea   internă  (subiectivă ) a omului, exprimată n posibilitatea de a alege dintr-un evantai de posibilităţi şi de a decide fără constrngeri exterioare, către libertatea de acţiune (obiectivă )a omului, exprimată n posibilitatea de a realiza efectiv  , n mod liber acordul, nestnjenit de constrngeri exterioare ntre scopul PROPUS şi obiectivul REALIZAT. O asemenea interpretare străbate ca un fir roşu ntreaga istorie a gndirii filozofice, fiind prezente implicit la Descartes, la Lubnitz – n dictonul său : „ eşti cu att mai liber cu ct acţionezi mai mult după raţiune” – şi explicit la Spinoza şi la Hegel, care au impus cugetării filozofice formularea , azi devenită aforistică : „ libertatea este necesitatea nţeleasă .

Libertatea nu mai apare acum ca o facultate originară, aparţinnd n mod egal tuturor oamenilor, ci ca un privilegiu a aceluia care s-a eliberat de constrngeri exterioare şi de servituţi  interioare ( ignoranţă, pasiune oarbă, impulsuri instinctive, prejudecăţi) putnd realiza nestnjenit , deci liber, tendinţa conştientă către nfăptuirea scopurilor asumate. Dar , ntruct aceste scopuri nu reprezintă rezultatul capriciului subiectivist sau bunului plac al omului, ci apar din condiţii obiective ale vieţii omul, libertatea de acţiune n realizarea scopurilor – nestnjenită de necesitate – depinde de măsura n care necesitatea a fost cunoscută, interiorizată n mobilurile acţiunii.

            Astfel nţeleasă, libertatea marchează trecerea de pe planul ignoranţei pe planul cunoaşterii (Spinoza ) şi totodată, trecerea din ncorsetarea unor mobiluri egoiste , n orizontul acţiunii prin care se realizează conştient necesitatea istorică universală (Hegel ).

            Tocmai pentru că este o fiinţă caracterizată prin  praxis , omul poate deveni şi altceva dect ceea ce-l face    fie ceea ce este. Cunoaşterea raţională, integrată n conştiinţa umană totalizantă  şi participantă, devine deschizătoare de orizont axiologic n care se realizează corespondenţa ntre rezultate şi scop, dintre finalitatea conştientă şi determinaţiile obiective. In limitele evantaiului de posibilităţi pe care l deschide necesitatea nimic nu este dinainte jucat şi nimic nu se joacă fără el, fără acel plus pe care l introduce creativitatea omului, care a reuşit să străbată itinerariul care desparte un individ totalmente condiţionat de o persoană aptă să restituie prin acţiunile sale altceva dect totalitatea pe care a

primit-o n condiţionarea sa.

            Libertatea este aşadar, tocmai acest itinerar ntre două adeziuni . o adeziune pasivă la impulsurile totale ale eului care se abandonează condiţionărilor sale şi o adeziune activă la idealuri asumate conştient şi devenite călăuze de acţiune creatoare sprijinită pe cunoaştere, conjugată cu voinţa de a promova, de a realiza n mod conştient valori.

Ca o concluzie ne raliem opiniei lui G. Guruitch care afirma că : „ libertatea umană constă ntr-o acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvortă din focul actului nsuşi , se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să sfărme toate obstacolele şi să modifice, să ntreacă şi să creeze din nou, toate situaţiile „ – Determinism social şi libertate umană - .

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica