referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Determinism

Categoria: Referat Filozofie

Descriere:

Este adevărat că sub influenţa gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese încă, statisticitatea fenomenelor termodinamice a fost multă vreme interpretată ca rezultat al ignoranţei umane, deci în spiritul materialismului metafizic, continuând să domine speranţa unei ireductibilităţi a comportamentului statistic la cel dinamic...

Varianta Printabila 


1

Problema determinismului n ştiintele contemporane ale naturii

 

           

 

Cercetarea categoriilor care constată şi explică caracterul determinat al proceselor reale (materiale şi spirituale sau rezultnd din mpletirea materialului cu spiritualul) şi mecanismele determinării ne permite să privim asupra teoriei determinismului, gndită sub două aspecte:

  ca determinism universal, căruia i se nglobează determinismele parţiale ale diferitelor nivele ale existenţei

  din punctul de vedere ale determinismelor complexe, proprii fiecărui nivel de structurare a existenţei n parte

Se poate vorbi de aceea, la nivelul actual al cercetărilor, şi de un determinism global, caracteristic fiecărui nivel de organizare a existenţei n veşnică devenire, şi apoi de corelaţiile dintre ele, semnificative mai ales pentru nivelele superioare, nglobatoare.

Cele mai esenţiale verigi ale explicării deterministe le reprezintă nivelul fizic (incluznd oarecum pe cel chimic), nivelul biologic şi cel al activităţii umane, n care se desprinde raportarea omului al determinismul global, cosmic şi includerea sa n determinismul cel mai complex din cte ne-a fost dat să cunoaştem, determinismul social.

Orice cercetare a determinismului n fizică porneşte de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesităţii absolute, a legilor de fier, a identităţii desăvrşite dintre efect şi cauză, a explicării relaţiilor dintre obiecte şi a succesiunii stărilor printr-o liniaritate perfectă sub acţiunea unor cauze exclusiv exterioare. n evoluţia gndirii fizice, teoria electromagnetismului a ntărit ideea materialităţii relaţiei cauzale prin reliefarea acţiunii din aproape n aproape, iar teoria restrnsă a relativităţii a reliefat dependenţa efectului de cauză şi, conform celor mai răspndite păreri, a anteriorităţii cauzei n raport cu efectul. Dar ambele teorii rămneau compatibile, n fond, cu tezele cauzalităţii liniare, a necesităţii n succesiune şi n repetarea fenomenelor, teze susţinute de determinismul laplacean. Ideea necesităţii absolute n desfăşurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinată ncepnd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidenţia natura statistică a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevărat că sub influenţa gndirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese ncă, statisticitatea fenomenelor termodinamice a fost multă vreme interpretată ca rezultat al ignoranţei umane, deci n spiritul materialismului metafizic, continund să domine speranţa unei ireductibilităţi a comportamentului statistic la cel dinamic.

Lovitura de graţie n interiorul fizicii o primeşte determinismul mecanic din partea fizicii microcosmosului, n primul rnd din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Cteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice ncă din primele decenii ale constituirii sale obligau la părăsirea modelului determinist  propriu fizicii clasice.

Astfel, n mecanica cuantică nu se mai putea determina concomitent, ca n cea clasică, viteza şi poziţia obiectului n mişcare. Relaţia de nedeterminare, stabilită de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilităţii legilor fizicii clasice n microcosm, natura deosebită a microobiectelor.

n esenţă, datorită naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urmă se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasică. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era răspunzătoare, n ultimă instanţă de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuantică. Cauzele statisticităţii comportamentului au fost, n general, căutate att n structura internă a microobiectelor, ct şi n interacţiunile de tip micro şi macro cu aparatele experimentale.

Interpretarea statistică a proceselor din mecanica cuantică a nsemnat respingerea determinismului rigid. Această respingere s-a făcut iniţial n numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seamă de orientări filozofice extremiste care căutau sprijin pentru poziţiile lor la temelia constituenţilor materiei. Şi dacă, la nceputul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat “aliat” al idealismului (n varianta sa spiritualistă), n deceniul al treilea al secolului nostru nu puţini sunt filozofii subiectivişti care aveau să argumenteze pretinsa libertate absolută de voinţă, conduita absolut arbitrară a fiinţei umane, căutndu-i temelia n libertatea de voinţă a microobiectelor, n absenţa oricărei determinări la nivelul microcosmului, n absolutizarea hazardului pur. n această tentativă au găsit sprijinul parţial al teoreticienilor fizicieni, care, căutnd semnificaţiile reale ale noilor descoperiri, dezvoltau unele aspecte ale dialecticii realului, rămnnd totuşi n bună măsură tributari fie subiectivismului convenţionalist, fie indeterminismului.

Grăitoarea din acest punct de vedere poate fi evoluţia interpretărilor lui Niels Bohr şi Werner Heisenberg, principalii reprezentanţi ai interpretării cunoscute sub denumirea de “şcoala de la Copenhaga”. n esenţă, şcoala de la Copenhaga pleacă de la constatarea firească a faptului că noile date de experienţă impun renunţarea la conceptul de cauzalitate mecanică şi al determinismul clasic, impunnd deci o nouă interpretare. Este drept că anumite formulări imprecise au lăsat să se ntrevadă o tendinţă de a identifica determinismul n general cu cel mecanic, cauzalitatea n general cu cauzalitatea mecanică. De aici, poate, şi denumirea relaţiei stabilite de Heisenberg ca “relaţie de nedeterminare” sau “relaţie de imprecizie” ori “relaţie de incertitudine”. Prima denumire viza mai cu seamă raporturile ontice[1], celelalte două relaţia dintre procesul cunoaşterii şi relaţiilor reale.

O examinare mai atentă a poziţiilor teoretice susţinute de aceşti doi creatori de şcoală relevă nsă un smbure viabil de interpretare, şi anume conştiinţa nevoii de a păşi pe calea interpretării dialectice n mai multe direcţii prin sublinierea varietăţii calitative a cauzalităţii n fizică, deci prin sublinierea deosebirilor n procesele de generare din fizica microcosmului n raport cu cercetarea macrocosmosului. La teza diferenţelor calitative ale relaţiilor cauzale se adaugă apoi teza rolului important pe care l joacă factorul ntmplător n domeniul cuantic şi, de aici, cea a decalajului existent ntre stările potenţial-posibile şi cele reale. Rolul crescnd al factorilor ntmplători apărea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru şcoala de la Copenhaga) că legile statistice sunt esenţiale n mecanica cuantică. Toate acestea s-au concentrat ntr-o interpretare ce se declara indeterministă, pentru că la temelia sa era aşezat comportamentul ntmplător al microobiectelor. n spirit indeterminist, legea statistică era teoretizată ce lege a ntmplătorului total, opusă determinismului (att n explicarea localizării particulelor elementare, ct şi a momentului dezintegrării atomice).

Ca o reacţie la interpretările indeterministe au apărut tendinţele deterministe n diverse variante, fie aceea a renvierii determinismului tradiţional n fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D. Bohm), fie tendinţa de a dezvălui aspectele complexe de determinare, de ordine, dar ntr-o mpletire reală cu cele de hazard, de dezordine, ntr-un determinism statistic, cu ncercarea de a teoretiza, alături de semnificaţiile deterministe ale legii statistice, şi pe cele ale cauzalităţii statistice.

Aceste interpretări din urmă insistau asupra caracterului obiectiv al statisticităţii fenomenelor din microcosm şi asupra esenţialităţii comportamentului probabilistic, esenţialitate nţeleasă ca ireductibilitate la comportamentul dinamic (aşa cum presupunea direcţia deterministă tradiţionalistă). Cauzele acestui comportament esenţialmente statistic nu mai erau căutate, ca n fizica tradiţională (cu deosebire termodinamică), n interacţiunea dintre procese mai mult sau mai puţin independente ntre ele, ci n primul rnd n alcătuirea microobiectelor şi numai după aceea n interacţiunea cu aparatele de nregistrare.

Desigur, interpretarea determinist-statistică este net superioară determinismului rigid, ea lund n considerare şi aspectele ntmplătorului. Dar ea nu oferă suficiente  temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al determinismului global, dar el nu elimină cu totul din existenţă pe cel dinamic. n corelarea dintre ele stă tocmai superioritatea modului de gndire dialectic.


[1] Care se referă la existenţă, care ţine de domeniul existenţei

1

Desigur, din perspectiva zilei de astăzi se poate glumi şi pe seama unei anumite incapacităţi a lui Max Planck de a nţelege jocul hazardului n microcosm şi pe seama poziţiei lui A. Einstein, care nu putea nicidecum să accepte că “bunul dumnezeu dă cu zarul”; se poate de asemenea glumi pe seama gndirii prea tradiţionaliste a lui Louis de Broglie. Dar nu se poate contesta total existenţa unor aspecte dinamice ale realităţii n microcosm, după cum nu se poate contesta elementul de necesitate, de ordine fixat n legile statistice ale lumii microcosmului. De altfel, principalele progrese ale fizicii microcosmosului din ultimele decenii, ce deosebire ale fizicii particulelor elementare, relevă că la temelia lor se află rodnica idee metodologică a cauzalităţii şi constantele ca expresie a ordinii. Este suficient să amintim că studiul notelor esenţiale ale tuturor particulelor elementare este clădit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a sarcinii electrice, a momentului magnetic etc., care, mbinate, oferă imaginea unei anumite clase de particule elementare. Pe ideea lanţurilor cauzale reale se ntemeiază apoi cercetările complexe, mediate, ale seriilor cauzale sau ale ncrucişării seriilor cauzale, care permit fiinţei umane să descifreze tainele microcosmosului.

Departe de a anula ideea fundamentală de necesitate, de ordine şi de cauzare, fizica microcosmosului oferă terenul unor ample teoretizări referitoare la universalitatea acestor trăsături, evident corelate cu cele ale ntmplătorului, ale dezordinii de diferite grade şi nivele.

Acelaşi drum complicat l-a avut şi explicarea determinismului biologic, mai cu seamă ncepnd cu mijlocul secolului trecut, de cnd s-a pus n mod amplu n discuţie rolul factorului ntmplător n evoluţia biosferei. Şi n domeniul biologiei, determinismului liniar (materialist sau spiritualist) i s-a opus indeterminismul total, pentru ca treptat să biruie imaginea mai complexă a determinismului, n care aspectele dinamice şi cele statistice se ntrepătrund şi n care se poate vorbi de nivele proprii ale necesarului şi ntmplătorului, deosebite de fizica microcosmului, de fizică şi de chimie n general.

            Explicaţiile deterministe sau indeterministe trebuiau să aibă n vedere fenomenul uluitor al corespondenţei organismelor vii cu complexitatea condiţiilor de viaţă, cu complexitatea mediului, lămurind, pe de o parte, stabilitatea structurilor şi pe de alta variabilitatea şi orientarea n ultimă instanţă progresivă a mecanismelor variabilităţii şi a stabilităţii.

n interpretările deterministe s-au conturat n biologie două extreme. Ectogeneza susţine evoluţia sub acţiunea directă a factorilor externi, n sensul că factorii de mediu provoacă, n ultimă instanţă răspunsurile riguros determinate ale organismului şi că efectele fiziologice şi morfologice ale acestor acţiuni sunt moştenite de urmaşi. n această direcţie de gndire predominant mecanicistă, se contestă sau se minimalizează contribuţia factorilor interni. Lamarckismul[1] şi toate variantele neolamarckiste se nscriu n acest mod de interpretare.

La cealaltă extremă se află teoria autogenezei, care pune n ntregime constanţa trăsăturilor ereditare şi variaţia lor pe seama unor cauze exclusiv interioare. Orientarea a fost predominant idealistă, căutnd factorii de determinare de obicei n entităţi nemateriale: forţă vitală, entelehie, elan vital, psihoid etc. Orientarea autogenetică este, n fond, un răspuns categoric la determinismul reducţionist mecanicist şi urmăreşte n general  să salveze specificul calitativ al structurilor biologice şi al mecanismelor genetice prin factori nemateriali.

mpotriva extremelor (“totul vine din afară”, “totul vine dinăuntru”) s-au aşezat explicaţiile dialectice mai complexe, ncercările de a descifra n interacţiunea att de variată a biosferei, inclusiv organismul ca sistem, cu mediul ambiant, mecanismele reale, care pot răspunde şi de uluitoarea stabilitate a organismelor, de marea lor capacitate de diversificare şi de marea lor capacitate de adaptare.

n ncercările explicărilor materialist-dialectice, la loc de frunte se nscrie teoria darwinistă, care ia n considerare doi factori: natura organismului şi natura condiţiilor de existenţă, factori n care necesarul şi ntmplătorul se mpletesc. Astfel, pentru Darwin, punctul de plecare al diversificării biosferei l reprezintă variaţiile ereditare cu caracter individual, care sunt filtrate de acţiunea selectivă a interacţiunii organismului cu mediul. Noul apare ca rezultat al interacţiunii genotipului cu mediul (iniţial ntmplător), dar se fixează n genotipul populaţiei, fiind regizat de selecţia naturală. La Darwin se vede limpede deja nevoia de a corela acţiunea factorilor ntmplători diversificatori, cu tendinţele necesare ale evoluţiei speciilor.

Semnalarea şi teoretizarea darwinistă a prezenţei factorilor ntmplători n domeniul biosferei a avut ca urmare n a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dezvoltare predominant indeterministă la neodarwinişti, o dezvoltare care, prin unele variante, se menţine chiar pnă astăzi. Opunndu-se permanent determinismului mecanic, adepţii direcţiei indeterministe n biologie ajung să absolutizeze rolul ntmplării pure n mai multe sensuri:

  declarnd variaţia ereditară individuală, mutaţia ereditară, ca rezultat al unor inexactităţi pur ntmplătoare de transmitere a structurilor ereditare

  considernd că aceste mutaţii, odată fixate, produc efecte absolut ntmplătoare n raport cu necesităţile organismelor, deci n sensul că nu sunt de loc corespunzătoare (ci dimpotrivă) nevoilor de adaptare la mediu şi de perfecţionare a acestei adaptări.

Uneori, ca n cazul lui Bergson, teoria evoluţiei creatoare de permanenţă noutate este corelată cu rolul factorului ntmplător astfel nţeles, ceea ce contribuie la absolutizarea iraţionalului existenţei n general.

            Modul metafizic de gndire n multe interpretări contemporane asupra evoluţiei biologice constă mai cu seamă n legarea fenomenelor absolut ntmplătoare de altele absolut necesare. Astfel, de pildă, mutaţiile sunt socotite absolut ntmplătoare, iar reproducerea erorilor din structurile ereditare expresie, la rndul său, a unei necesităţi de fier. Tot ca o necesitate de fier ar acţiona n cele din urmă şi sita selecţiei. Deci, pe de o parte, pura ntmplare şi, pe de alta, necesitatea de fier.

            Dar determinismul complex, elastic şi taie drum tot mai clar n interpretările contemporane, dezvăluind corelaţiile complexe dintre factorii interni şi cei externi, dintre aspectele ntmplătoare şi cele necesare. Pe de o parte, n prelungirea ideilor darwiniste, la nivelul studiului contemporan al structurilor genetice şi al mecanismelor variabilităţii se evidenţiază nsemnătatea stabilităţii mecanismelor de transmitere a nsuşirilor ereditare ca un progres deosebit al structurilor biologice, progres care trebuie şi poate fi explicat printr-o nlănţuire complexă, dar, n ultimă instanţă, determinată, a proceselor chimice n condiţiile structurilor vii. E un exemplu concludent de cauzalitate structurală, n care sistemul pune permanent pecetea asupra comportării elementelor reale. Pe acest fond de stabilitate se cercetează apoi cauzele variabilităţii ereditare, descifrndu-se iarăşi, pe ct posibil, aspectele de constanţă.

            Variaţiile ereditare individuale nu pot fi socotite ca expresie a hazardului pur. Mutaţiile spontane (deci cele care apar n condiţii naturale, neprovocate de om) sunt rezultatul unei interacţiuni complexe de factori interni şi externi, de care depinde att specificitatea, ct şi frecvenţa lor: produşi elaboraţi de celulă n cursul metabolismului, substanţe chimice pătrunse din afară, temperatură, pH şi alţi factori cu acţiune mutagenă. n această ntreţesere de factori se pot ivi, evident, mutaţii singulare (deci cu o probabilitate cvasinulă), dar şi mutaţii de diferite frecvenţe care pot demonstra o anumită constanţă a complexului de cauze ce le-a generat.

            Mutaţiile nu sunt rezultatul exclusiv al unor inexactităţi ntmplătoare ale codului ereditar, erori care n zdrobitoarea lor majoritate sunt absolut nocive organismului. Mutaţiile induse (obţinute n laborator) sunt de multe ori specifice, n sensul că se poate stabili o corelaţie specifică ntre anumiţi factori mutageni şi anumite efecte produse n molecula ADN. Deci din nou constatăm că, mpotriva absolutizării ntmplătorului pur ca sursă a mutaţiilor, ştiinţa descoperă mecanisme mai complexe de mbinare a cauzelor constanta specifice cu cele variabile, ceea ce explică frecvenţa diferită a acestora, dincolo de faptul că se poate vorbi de o relativă autonomie a mutaţiilor n cazul n care mediul nu suferă schimbări sensibile.

            mpotriva absolutizării unei fundamentale necorespondenţe dintre mutaţii şi consecinţele lor pentru organism, constatăm totuşi prezenţa unor mecanisme complexe elaborate de biosferă n vederea reţinerii şi a dezvoltării mutaţiilor care corespund necesităţilor sistemului. Mecanismele complexe ale selecţiei, care acţionează ca rezultat al interacţiunii genotipului cu mediul, asigură n cele din urmă menţinerea acelor aspecte noi ce corespund n mai mare măsură caracteristicilor sistemului şi perfecţionării lui.

            Desigur, nu se pot ignora studiile nchinate aspectelor biologice-cibernetice ale mecanismelor ereditare, chiar dacă ele se află la nceput de drum. Aceste mecanisme pot fi puse n evidenţă la nivelul populaţiei, unde schimbările evolutive depind de schimbul de informaţie ntre o anumită populaţie şi mediul său, alcătuit din populaţiile altor specii şi de sistemul de factori fizici n mijlocul căruia se desfăşoară evoluţia populaţiei examinate. Selecţia naturală apare atunci ca un mecanism, prin care procesul evolutiv al populaţiei date este reglat pe baza informaţiei emise de populaţia respectivă (ca mesaj rezultnd din lupta pentru existenţă a indivizilor populaţiei date). Circuitul cibernetic, ca structură autoreglatoare, depăşeşte deci individul şi populaţia pentru a ngloba mediul, fenotipul şi genotipul. n opoziţie cu teza evoluţiei predeterminate de combinări ale componentelor ADN-ului, a triumfat teza evoluţiei bazate pe interacţiunea cu mediul, care pune n fond problemele cărora trebuie să le furnizeze răspunsuri variaţiilor endogene. Şi, binenţeles, aceasta mpotriva punctului de vedere preformist, care percepe evoluţia ca o desfăşurare a unei predestinări eterne, ale cărei lacune şi defecte rămn expresia hazardului absolut.

            Discutnd determinismul n biologie, nu poate fi neglijată problema finalităţii şi a mecanismelor ei. Existenţa unei corespondenţe ntre alcătuirea sistemelor şi modul lor de funcţionare este evidenţiată, n general, n teoria structurilor. Această corespondenţă dobndeşte n condiţiile organismelor vii particularităţi specifice, superioare, de pildă, celor chimice. Mai mult dect att, n biosferă se poate evidenţia un progres al mecanismelor autoreglatoare selective de corespondenţă pe măsură ce organismele urcă pe scara complexităţii, ntruct mecanismele de adaptare permit acestora o superioară explorare şi exploatare a mediului. Finalitatea n interpretarea contemporană, materialist-dialectică, apare ca o nsuşire fundamentală ncepnd cu structurile vii, ca rezultat al interacţiunilor complexe, n care locul central l ocupă echilibrarea prin autoreglare, n primul rnd cea generală a organismului ca sistem hormonal şi, n fine, cel nervos, atunci cnd acestea apar n evoluţia biologică.

            Mai mult dect att. n ultimul timp, n literatura de specialitate apar ncercări de a da o interpretare mai largă finalităţii. Finalitatea este compatibilă cu cauzalitatea, ntruct ea se referă la rezultatul orientat al interacţiunii cauzelor externe şi ale celor interne ale unui sistem, prin selecţia posibilităţii celei mai probabile din mulţimea de posibilităţi date. n acest caz, finalitatea biologică şi cea umană apar drept cazuri particulare ale unei finalităţi mai largi astfel nţelese.

 


[1] Teorie formulată de J.-B. Lamarck n 1809, după care evoluţia vieţuitoarelor s-ar datora unei tendinţe lăuntrice deviată de influenţa mediului, ca urmare a acţiunii legilor potrivit cărora nevoia creează organul, iar nsuşirile dobndite sub influenţa mediului se transmit ereditar

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica