Managementul in Italia

Categoria: Referat Economie

Descriere:

În contextul italian funcÅ£ionează trei mari categorii de firme: grupul marilor companii private, între care Fiat, Pirelli ÅŸi Olivetti, companiile holding
proprietate de stat, cum sunt Alitalia, STET în telecomunicaÅ£ii, sau IIva în oÅ£el ÅŸi un mare număr de întreprinderi mici...

Managementul în ITALIA

După cel de-al doilea război mondial, Italia, ca unul dintre membrii grupului G7, a devenit una dintre ţările puternic industrializate ale lumii. Ea prezintă însă unele particularităţi faţă de celelalte ţări europene dezvoltate, care au influenţat şi managementul de la nivelul firmelor italiene.

Chiar după unificarea Italiei într-un stat independent, există încă o serie de diferenţe în interiorul acesteia care au influenţat şi influenţează cultura afacerilor. Astfel, contrastul dintre nord şi sud din punct de vedere economic şi cultural, persistenţa unui mare sector public industrial pe lângă întreprinderile private, influenţa multinaţionalelor asupra domeniului economic sau numărul relativ mare de întreprinderi mici şi mijlocii sunt particularităţi care creează o anumită specificitate managementului italian.

Până în 1960 societatea italiană era predominant agricolă, dar după procesul de industrializare mulţi dintre agricultori au devenit mici întreprinzători, care însă şi-au păstrat vechile atitudini de a se baza pe propriile forţe şi de flexibilitate. Apoi, perioada de ocupaţie din partea unor puteri străine a condus la creşterea incertitudinii şi la o neîncredere în instituţiile statului, ceea ce a făcut ca mulţi italieni să se orienteze către familie ca singurul refugiu pentru securitate. Aşa se explică faptul că managerii italieni îşi văd organizaţiile lor ca "familii" în care autoritatea este structurată după acest model.

Din perspectiva rezultatelor, conducerea firmelor se caracterizează prin eficienţă, în sensul că se acordă întotdeauna importanţă profitului, iar în cazul apariţiei unor pierderi se iau imediat măsuri de redresare pe termen scurt.

Tipuri de companii în contextul italian

În contextul italian funcţionează trei mari categorii de firme: grupul
marilor companii private, între care Fiat, Pirelli şi Olivetti, companiile holding
proprietate de stat, cum sunt Alitalia, STET în telecomunicaţii, sau IIva în oţel şi
un mare număr de întreprinderi mici.                

Cu toate că în Italia sectorul companiilor private acoperă o mare parte a sectorului economic, statul rămâne principalul utilizator al forţei de muncă prin faptul că există un mare număr de persoane care lucrează în domeniul administraţiei publice, în domeniul educaţiei, în armată, dar şi în sectorul industrial de stat. Spre exemplu, în 1994 Institutul pentru Reconstrucţie Economică (IRI) cea mai mare dintre companiile holding de stat, utiliza aproximativ 350 000 de angajaţi.

Micile întreprinderi reprezintă în Italia o pondere foarte mare, ca urmare a tradiţiei de a dezvolta mici afaceri întâi în agricultură, apoi şi în domeniul serviciilor şi chiar în activităţile industriale. În 1980 V.Castronovo, într-o lucrare privind evoluţia industriei italiene, descria apariţia şi dezvoltarea sectorului micii industrii şi contribuţia ei la dezvoltarea economiei şi societăţii italiene ca un model de dezvoltare economică. Această dezvoltare a întreprinderilor mici s-a realizat în contextul reducerii personalului din marile întreprinderi. Micile între­prinderi au ajuns să utilizeze mai mult de trei milioane de angajaţi, în timp ce marite-întreprinderi utilizează peste un milion de salariaţi.

Diminuarea numărului de angajaţi în marile întreprinderi a determinat salariaţii să-şi găsească alte oportunităţi chiar mai slab plătite. Chiar marile întreprinderi s-au orientat înspre contractarea unor activităţi care nu necesitau un înalt grad de calificare cu micile întreprinderi în care se puteau realiza la costuri mult, mai reduse decât în cadrul marilor întreprinderi. Benetton, spre exemplu, subcontractează aproximativ 80% din activităţile necesare cu agenţi economici din afara firmei. Aceste mici întreprinderi pot plăti angajaţii mai puţin, deoarece aceştia, în general, mai au şi alte surse de venituri.

În nordul Italiei există mari zone unde numărul întreprinderilor mici a crescut foarte mult. Astfel, Veneţia este renumită pentru producţia de frigidere, maşini de spălat, sau Emilia-Romagna se poate spune că a devenit "Silicon Valley" a Italiei, cu un mare număr de firme care produc microprocesoare sau noi tehnologii. Numeroşi specialişti recunosc faptul că micile întreprinderi constituie "motorul" economiei italiene. Ele s-au dovedit foarte dinamice, adaptabile şi flexibile.

Întreprinderile mici reprezintă o componentă a unui întreg sistem, care cuprinde un grup de întreprinderi dintr-o zonă geografică, specializate în diferite domenii ale unui proces de producţie. Aceste companii cooperează, dar se şi confruntă pentru a câştiga noi comenzi şi noi beneficiari,

O caracteristică a întreprinderilor italiene, indiferent că sunt mari sau mici, constă în promovarea relaţiilor de tip familial. Astfel de relaţii sunt caracteristice desigur întreprinderilor mici, dar marile întreprinderi sunt, în general, în proprietatea unor familii care le-au creat şi care încă deţin majoritatea acţiunilor şi care încă ocupă poziţii înalte în cadrul acestora.

Particularităţi ale managerilor italieni

Pentru caracterizarea managerilor italieni este necesar să se facă distincţia între cei care acţionează în cadrul întreprinderilor proprietate de stat şi cei care conduc întreprinderi proprietate privată. Managerii din întreprinderile de stat au un comportament în acord cu atitudinile şi comportamentul oficialităţilor, fiind în acord cu problemele de natură politică. Mulţi dintre managerii din sectorul de stat sunt apropiaţi de problemele politice, ei fiind adesea numiţi din rândul Partidului Creştin Democrat care a dominat scena politică italiană de după război până în 1994. De multe ori însă managerii din acest sector sunt învinuiţi de ineficientă managerială, din cauza ineficientei sectorului. Aceştia susţin însă că filosofia lor este într-o oarecare măsură diferită de cea prin care se urmăreşte cu orice scop profitul, ei fiind influenţaţi de valorile creştine şi socialiste, cum sunt justiţia socială, ajutorarea celor în nevoie etc.

Diferenţe se manifestă şi între managerii din cadrul companiilor private, în sensul că în marile întreprinderi ocuparea posturilor de manageri este rezervată aproape în exclusivitate celor cu studii superioare care deţin un titlu de dottore sau ingegnere. În micile întreprinderi problema ocupării posturilor de manageri este mai uşor rezolvată din cauza prezenţei de obicei a familiei proprietare şi a sferei mai restrânse din care se poate face alegerea.

Un studiu întreprins în cadrul întreprinderilor italiene de către Milan's Bocconi University în 1989 a scos în evidenţă faptul că 6,7% din totalul forţei de muncă erau manageri de nivel mediu, iar 2,7% din totalul forţei de muncă erau manageri de nivel superior. De asemenea, 93% dintre managerii de nivel superior şi 70% dintre toţi managerii erau absolvenţi de studii superioare, dintre aceştia trei pătrimi au urmat cursuri tehnice sau ştiinţifice. Media de vârstă era de 48 de ani, mulţi dintre managerii de nivel superior aveau o pregătire postuniversitară în cele mai multe cazuri realizată în străinătate.

Pentru a înţelege mai bine funcţionarea întreprinderii italiene şi comportamentul managerilor din cadrul acesteia este necesar să se facă apel la tradiţiile familiale din contextul italian. Astfel, conducătorul companiei deţine puterea în ceea ce priveşte luarea deciziilor, el practicând mai mult un stil de management autocratic, care însă nu derivă atât din statutul formal dat de postul pe care-l ocupă, cât mai ales de personalitatea acestuia. Ca şi în cadrul unei familii, organizaţia aşteaptă din partea angajaţilor săi loialitate, iar ea, la rândul ei, oferă suport acestora chiar în afara locului de muncă. Chiar dacă procesul decizional este centralizat, decidenţii caută să se asigure că deciziile pe care le iau sunt acceptate de către subordonaţi.

Preferinţa pentru relaţiile personale se extinde şi în afara organizaţiei, la legăturile acesteia cu alte organizaţii. Există percepţia că anumite criterii de natură formală, care derivă din anumite reglementări, contracte etc. au un rol secundar, primatul revenind înţelegerilor mutuale, respectului dintre indivizi, acestea fiind adevărate condiţii pentru conducerea afacerilor.

Caracteristica familială a întreprinderilor italiene este într-o oarecare contradicţie cu individualismul managerilor italieni, care în unele situaţii poate conduce la o serie de crize şi disensiuni în cadrul organizaţiei. Managerii italieni sunt mai eficienţi în a răspunde unor situaţii care apar decât în a realiza o planificare a activităţilor pe care le conduc. Această abilitate de a răspunde rapid situaţiilor neprevăzute face ca aceştia să poată exploata diferite oportunităţi.

Referitor la organizarea structurală, managerii italieni preferă structura organizatorică  funcţională,   după   care   urmează   ca   pondere   structura divizională care în întreprinderile mari performante se regăseşte potrivit rezultatelor cercetărilor întreprinse de Universitatea Bocconi din Milano într-o proporţie de aproximativ 20%.

Planul strategic în firmele italiene este un ideal. Dacă se constituie într-o formă scrisă este doar pentru a-l arăta unor posibili parteneri, deoarece, în realitate, proprietarul respectiv managerul superior este cel care se ocupă de activitatea de planificare.

Managerii nu folosesc prognozele sau previziunile şi, din acest motiv, se concentrează pe o planificare pe termen scurt în care fie să se fructifice o serie de oportunităţi legate de o creştere a veniturilor sau a cotei de piaţă, fie o nişă de piaţă.

Una dintre particularităţile din domeniul resurselor umane din întreprinderile italiene o reprezintă predominanţa relaţiilor informale, care asigură o flexibilitate maximă a procedurilor utilizate în acest domeniu. Această particularitate se explică şi prin tendinţa italienilor spre particularism, evidenţiată în 1993 de către F.Trompenaars. De asemenea, managerii italieni îşi exprimă vizibil emoţiile, trăirile, fac apel frecvent la comunicarea nonverbală şi au un mare respect al ierarhiilor.

Managementul din întreprinderile italiene a fost totuşi influenţat de modelul de management din S.U.A., admiraţia pentru rezultatele înregistrate de către companiile americane este vizibilă şi prin extinderea şcolilor de afaceri din Italia, precum şi prin faptul că un număr mare de manageri italieni sunt posesori ai unei diplome MBA.