Definirea costurilor si a cheltuielilor

Categoria: Referat Economie

Descriere:

În ceea ce priveÅŸte obiectul muncii acesta fie că se transformă intrând în mod natural în componenÅ£a noului produs, fie că se consumă în procesul de muncă (energia) devin cheltuieli pentru întreaga lor valoare deoarece valoarea de întrebuinÅ£are dispare după un singur ciclu de producÅ£ie...

Definirea costurilor şi a cheltuielilor

„Cunoaşterea activităţii economice, gestiunea resurselor impun studierea factorilor de producţie nu numai în procesul alocării şi combinării ci şi în consumarea lor. O dată cu aceasta, este necesară calcularea costului de producţie, a cărei problematică ţine de nivelul microeconomic, deoarece întreprinderile, ca centre de decizie, combină, într-un fel sau altul, factorii de producţie, efectuează cheltuieli de resurse şi obţine rezultate.

Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii, în căreia resursele economice alocate se regăsesc într-o formă naturală concretă şi/sau valorică în preţurile rezultatelor obţinute.

Gestiunea factorilor de producţie presupune evaluarea în bani a consumului acestora şi, deci, cunoaşterea costului; aceasta se impune cu atât mai mult în contextul resurselor limitate, care acţionează restrictiv. Pentru orice producător, încă înainte de a avea loc producţia, în faza de informare şi documentare, se ridică problema, aparent simplă: cât costă producerea bunului respectiv? Un cost de producţie, pe unitatea de rezultat, mai mic permite obţinerea de profit mai mare, asigură menţinerea clienţilor şi dă, totodată satisfacţie acţionarilor, consiliului de administraţie, salariaţilor, în ansamblu. Iată de ce se poate spune că acţiunile agenţilor economici sunt ghidate de costuri.”[1]

„Costul de producţie ocupă un loc important în sistemul categorial al economiei politice, fiind unul dintre cei mai sintetici indicatori ai activităţii economice reflectând gradul de eficienţă a acesteia prin structura, mărimea şi evoluţia sa.”[2]

„Costul constituie un raport, o corelaţie între forma bănească a cheltuielilor pe care le efectuează o întreprindere pentru desfăşurarea producţiei sale într-o perioadă de timp determinată şi cantitatea de bunuri materiale, lucrări şi servicii care formează această producţie exprimată în anumite unităţi de măsură.

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii.”[3]

„Exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanţa lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.”[4]

Aceste cheltuieli sunt determinate de desfăşurarea concretă a procesului de producţie care este inseparabil legat de folosirea productivă a celor trei elemente fundamentale ale sale:

mijloace de muncă: maşini, utilaje, clădiri.

obiectele muncii: materii prime şi auxiliare, combustibili şi energie, rezultate dintr-un proces de muncă anterior.

forţa de muncă.

Folosirea productivă a acestor trei factori determină într-un fel consumarea lor care constituie baza cheltuielilor de producţie. Fiind utilizaţi în procesul de producţie potrivit rolului şi însuşirilor diferite, factorii fundamentali ai procesului de muncă contribuie în mod diferit la formarea cheltuielilor care constituie obiectul calculaţiei.

În forma lor naturală, mijloacele de muncă de felul maşinilor, agregatelor, instalaţiilor şi clădirilor participă integral la obţinerea produselor păstrându-şi forma iniţială şi utilizate fiind în aceeaşi calitate în decursul mai multor perioade de gestiune, aceste mijloace dau naştere la o cheltuială numită amortizare, care delimitată la nivelul unei perioade de gestiune reprezintă numai o parte din valoarea cu care au intrat ele în procesul de producţie şi anume acea parte pe care mijloacele respective au pierdut-o prin uzare.

În ceea ce priveşte obiectul muncii acesta fie că se transformă intrând în mod natural în componenţa noului produs, fie că se consumă în procesul de muncă (energia) devin cheltuieli pentru întreaga lor valoare deoarece valoarea de întrebuinţare dispare după un singur ciclu de producţie.

Forţa de muncă care pune în mişcare uneltele, maşinile, ocazionează cheltuieli de salarizare a muncii, cheltuieli de producţie şi de desfacere care formează costul şi intră în obiectul calculaţiei neputând fi confundate cu categoria cheltuielilor în înţelesul ei larg generic.

In extenso prin cheltuială se înţelege expresia valorică a consumului de mijloace băneşti pentru satisfacerea necesităţilor de consum productiv sau neproductiv.

Noţiunea de cheltuială, în general, are deci un înţeles mai cuprinzător decât noţiunea de cheltuială de producţie şi de desfacere. Ea exprimă pe lângă cheltuielile care sunt cuprinse în costuri şi transformarea de mijloace băneşti în valori materiale prin cumpărarea sau utilizarea efectivă a unor fonduri speciale existente la nivelul întreprinderii.

Cheltuiala nu constituie costuri şi nu formează obiectul calculaţiei deoarece nu sunt legate de obţinerea şi de desfacerea producţiei. Baza cheltuielilor de producţie o constituie consumurile productive care intervin în întreprinderi. Nu orice consum productiv intră în costuri. Astfel substanţele care provin direct din natură (aer) nu pot constitui costuri deoarece ele, nefiind produse ale muncii omeneşti, nu au valoare şi deci nu pot fi exprimate în bani. Există mijloace de muncă a căror utilizare nu dă naştere la cheltuieli de producţie (pământul). Aşadar, pentru a fi cuprinse în costuri, consumurile productive, cheltuielile materiale trebuie să se poată exprima în bani.

[1] Dobrotă Niţă: Economie politică - Economics - ASE Catedra de Economie Politică, Bucureşti, 1993, Ed. Agenţia de Consulting Universitar - Eficient SRL, pag. 138

[2] Economie politică: Microeconomie Popescu Laurenţiu, Ed. Dimitrie Cantemir, 1999, pag. 253, Craiova

[3] Economie politică: Microeconomie Popescu Laurenţiu, Ed. Dimitrie Cantemir, 1999, pag. 253, Craiova

[4] Economie politică: Microeconomie Popescu Laurenţiu, Ed. Dimitrie Cantemir, 1999, pag. 253, Craiova

furnizorilor pentru materiale nu constituie costuri de producţie în momentul efectuării lor. Numai consumul materialelor respective în procesul de producţie devine cost.”[1]

„În prezent cunoştinţele privind costul de producţie se îmbogăţesc continuu, astfel încât problematica costului se poate aborda din mai multe puncte de vedere.

În primul rând mărimea şi dinamica costului sunt subordonate actelor decizionale de minimizare a lor, de economisire şi raţionalizare a resurselor care sunt din ce în ce mai scumpe.

În al doilea rând apare şi se impune necesitatea calculării mai multor feluri de cost, pe domenii relativ restrânse ale activităţii: costul informaţiei, costul salarial, costul ecologic etc.

În al treilea rând, teoria costului de producţie ia în considerare rolul relaţiilor economice dintre ţări, relaţii care apropie întreprinderile în ceea ce priveşte gradul înzestrării lor cu factori.

Costul este abordat şi ca şansă sacrificată, ca un cost al renunţării la producerea sau alegerea a altceva. Acest cost este denumit cost de oportunitate sau cost alternativ. Astfel, se consideră drept cost real al oricărei acţiuni costul şansei alternative care trebuie sacrificată în vederea întreprinderii acţiunii respective. De exemplu, dacă posesorul unei sume de bani îi foloseşte pentru efectuarea unei excursii în străinătate şi nu pentru achiziţionarea unui autoturism care îi este necesar, costul excursiei este dat de preţul autoturismului la care s-a renunţat. Sau costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui televizor va fi egală cu costul altor mărfuri ce ar putea fi produse cu aceeaşi cantitate de mase plastice, sticlă specială, metale neferoase etc. În adoptarea deciziilor lor atât producătorii cât şi consumatorii trebuie să aibă în vedere costurile şanselor şi să aleagă dintre acestea, ţinând cont de raţionamentul economic, comparând costuri şi beneficii anticipate de pe urma alternativelor.”[2]

Conform Regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii nr. 82/1991 pct.95 cheltuielile unităţii patrimoniale reprezintă sumele sau valorile plătite sau de plătit, pentru:

- consumurile, lucrările executate şi serviciile prestate de care beneficiază unitatea patrimonială

- cheltuieli cu personalul

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale de către unitatea patrimonială

- cheltuieli excepţionale

În cadrul cheltuielilor pentru determinarea rezultatului exerciţiului se cuprind de asemenea:

- amortizările şi provizioanele constituite

- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.

„Definirea cheltuielilor prin prisma consumurilor este cel mai des utilizată în teoria şi practica economică. În acest sens se apreciază că, pentru a dobândi sau fabrica un anumit bun material sau serviciu, o persoană fizică sau juridică trebuie să accepte un „sacrificiu” sau să renunţe la o „şansă”, traduse printr-o utilizare de resurse. De asemenea, este considerată utilizare de resurse valoarea oricărui bun – resursă reprezentând muncă, teren sau capital – pe care întreprinderea şi-l livrează ei însăşi. Utilizări de resurse determină şi controlul exercitat în baza unui drept de proprietate deţinut. Conform analizei anterioare se poate formula definiţia potrivit căreia cheltuielile sunt reprezentarea în expresie bănească a utilizării de resurse/bogăţie în scopul dobândirii unui bun material sau serviciu.”[3]

Aşa cum se relevă în contabilitatea europeană, cheltuielile reprezintă consumuri/utilizări de bogăţie care antrenează o diminuare a situaţiei nete a patrimoniului.

„Definiţiile formulate în „Cadrul pentru elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare” elaborat de Comitetul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate (IASC) referitoare la cheltuieli spun că acestea reprezintă diminuări ale beneficiilor economice pe perioada exerciţiului financiar, sub forma ieşirilor, a scăderilor de active sau a creşterilor de pasive, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către proprietari.”[4]

O definiţie a costului interesantă şi de nuanţă propune Paul Heyne de la University of Washington, în lucrarea „Modul economic de gândire” (traducere Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991): „Costul total este costul şansei şi astfel el include nu numai plăţile făcute de firmă către alţii pentru mărfurile şi serviciile de care beneficiază, dar şi valoarea implicită a oricărui bun – forţă de muncă, teren, capital – pe care firma şi-l livrează ei însăşi.”

„Costul de producţie are o sferă largă de utilizare, calcularea lui are loc la nivelul tuturor întreprinderilor sau firmelor producătoare de bunuri materiale, precum şi în cele care prestează servicii. Autonomia economică şi financiară a agentului economic impune şi o activitate riguroasă de măsurare şi cunoaştere a costurilor.

Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii activităţii, servind drept criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător.”

[1] Economie politică: Microeconomie Popescu Laurenţiu, Ed. Dimitrie Cantemir, 1999, pag. 253, Craiova

[2] Economie politică: Microeconomie Popescu Laurenţiu, Ed. Dimitrie Cantemir, 1999, pag. 253, Craiova

[3] CALCULAŢIA ŞI MANAGEMENTUL COSTURILOR, PROF. DR. MIHAI RISTEA, PROF. DR. LADISLAU POSSLER, PROF. DR. KLAUS EBBEKEN

[4] IASC