referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Contractul in dreptul roman

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Principalul izvor al obligaţiilor, contractul, reprezintă acordul de voinţa între doua sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. În dreptul roman elementele esenţiale ale contractului, elemente fără de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimţământul şi obiectul...

Varianta Printabila 


1 ntroducere

 

Asa cum grecii au fost considerati un popor de filosofi , tot astfel si romanii au fost considerati un popor de juristi .Este si normal ca primele definitii ale dreptului sa fie de origine romana.

Principiile fundamentale ale dreptului sunt transmise de catre Ulpian:Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique trtibuere ( principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil , a nu vatama pe altul , a da fiecaruia ce este al sau ) . In acest text dreptul se confunda cu morala. Tot astfel si una din primele definitii ale dreptului, transmisa de Celsus, se face referire la morala: Jus est ars boni et aequi( dreptul este arta binelui si a echitabilului ) . n acea perioada dreptul avea ca scop realizarea binelui moral, azi insa ne sunt  prezentate definitii mai complexe ale notiunii de drept.

Astfel cum spunea Ulpian dreptul privat este acela care se referă la binele fiecaruia adica a persoanelor fizice şi a relaţiilor dintre ele.

 


CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA CONTRACT ŞI ELEMENTELE SALE

Principalul izvor al obligaţiilor, contractul, reprezintă acordul de voinţa ntre doua sau mai multe persoane n scopul de a produce efecte juridice. n dreptul roman elementele esenţiale ale contractului, elemente fără de care un contract nu putea fi valabil erau: capacitatea, consimţămntul şi obiectul[1].

A) CAPACITATEA reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi a-şi asuma obligaţii.

Aveau deplină capacitate de a ncheia contracte cetăţenii romani sui juris. n cazul altor persoane capacitatea de a ncheia contracte lipsea sau era limitată. Astfel, n dreptul vechi erau incapabili de drept, deci lipsiţi total de capacitate de folosinţa sclavii, peregrinii şi fiii de familie. n dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural, că peregrinii pot ncheia acte conform dreptului ginţilor şi chiar conform dreptului civil dacă au deţinut jus comercii. La sfrşitul Republicii fiii de familie au obţinut dreptul de a se obliga civil.

Incapabili, de fapt, deci lipsiţi de capacitate de exerciţiu erau alienaţii mintal, infantes, minorii de 25 de ani, risipitorii şi femeile sub tutelă, care, puteau deveni creditoare dar nu puteau deveni debitoare dect cu auctoritas a tutorilor.[2]

B) CONSIMŢĂMNTUL reprezintă acordul de voinţă al părţilor unui contract. O singură voinţă nu este suficientă pentru ncheierea unui contract, căci oferta nu obligă pe cel care a făcut-o, ea putnd fi retrasă pnă la acceptarea de către cealaltă parte. Existau nsă trei cazuri n care actul unilateral de voinţă produce efecte juridice: cnd era vorba de "votum" adică promisiunea făcută unui zeu, n cazul n care promisiunea era făcută unei cetăţi şi n cazul n care era vorba de promisiunea unei recompense făcută de către un stăpn de sclavi celui care l va aduce pe sclavul fugit.

Consimţămntul pentru a fi valabil trebuia să fie serios, să nu fi fost dat n glumă (jocandi causa) sau n mprejurări din care rezultă nendoielnic lipsa intenţiei de a se obliga.

Pentru a fi valabil consimţămntul nu trebuia să fie viciat. Viciile de consimţămnt n dreptul roman sunt: eroarea, teama dolul şi leziunea.

a) EROAREA (error) constă ntr-o reprezentare greşită a realităţii n momentul ncheierii actului juridic. Nu orice eroare constituie un viciu de consimţămnt ci doar cea care alterează voinţa exprimată la ncheierea contractului, astfel că respectivul contract este lovit de nulitate. Constituie deci viciu de consimţămnt următoarele cazuri de eroare:

•error in negotio - constă n eroarea asupra naturii juridice a actului ncheiat. Spre exemplu o parte crede că face o vnzare iar cealaltă parte crede că face un depozit.

•error in corpore - constă n eroarea asupra identităţii obiectului contractului. Spre exemplu o parte crede că vinde un fond iar cealaltă parte crede că cumpără un sclav.

•error in substantia (in materia) - constă n eroarea asupra calităţii esenţiale a lucrului ce priveşte substanţa materială sau intelectuală a lucrului care constituie obiectul contractului. Spre exemplu se vnd sfeşnice din aramă n loc de sfeşnice de aur.

•error in personam - este eroarea asupra identităţii persoanei cu care se contractează, fie că persoana respectivă are calitatea de creditor fie de debitor. Spre exemplu se tratează cu Maevius creznd că se tratează cu Titius. Tot n această categorie de eroare intră şi "error in sexu", de exemplu Titius vinde o sclavă lui Seius, iar acesta crede că a cumpărat un sclav.

•error in quantitate este eroarea asupra cuantumului, atunci cnd acesta este un element esenţial al contractului. De exemplu vnzătorul crede că este vorba de o sumă de bani mai mare n timp ce cumpărătorul de o sumă de bani mai mică şi nu se nţeleg să se plătească sau, după caz, să se restituie diferenţa de preţ

b) TEAMA (Metus) reprezintă violenţa psihică creată prin ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să o determine să ncheie un contract, pe care n lipsa ameninţării nu l-ar fi ncheiat. Pentru ca teama să constituie viciu de consimţămnt, trebuia să ndeplinească următoarele condiţii: să existe n momentul ncheierii contractului (metus praesens), să fie suficient de puternică să nu poată fi nlăturată şi să fie nelegitimă. Victima violenţei avea la dispoziţie n apărarea sa fie o acţiune n vederea anulării contractului (actio metus causa) fie o excepţie prin care se paraliza acţiunea reclamantului (exceptio metus causa) Acţiunea şi excepţia metus causa putea fi intentată nu numai mpotriva autorului violenţei şi a moştenitorilor săi, dar şi mpotriva terţilor care au tras foloase de pe urma contractului al cărui consimţămnt fusese viciat.

c) DOLUL (Dolus) reprezintă totalitatea manoperelor viclene pe care una din părţi le utilizează pentru a o determina pe cealaltă parte să ncheie contractul, pe care, n lipsa acestor manopere, nu l-ar fi ncheiat. Victima dolului se putea apăra printr-o "actio de dolo" cnd contractul fusese executat şi printr-o "exceptio doli" cnd contractul nu fusese executat.

d) LEZIUNEA ca viciu de consimţămnt intervenea cnd o persoană trata   printr-un contract o afacere n condiţii economice vădit dezavantajoase pentru ea suferind astfel o leziune. Această persoană trebuia să fie impuber sau minor de 25 de ani, iar dacă ncheia un contract n astfel de condiţii beneficia de restitutio in integrum ob aetatem.

e) OBIECTUL, un alt element esenţial al contractului l reprezintă prestaţia la care se obligă debitorul faţă de creditor. El trebuie să ndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie posibil din punct de vedere fizic şi juridic ,să fie licit, suficient determinat şi să prezinte interes pentru creditor.

CAUZA. Chiar dacă n dreptul roman nu s-a făcut din cauză un element esenţial al contractului, unii autori fac precizări cu privire la aceasta[3]

Cauza n dreptul roman are sensuri multiple:

1) fundamentul juridic al unui act sau sursa unui drept (de exemplu sursa unei obligaţii ca n expresia ex variae causarum figuris).

2) motivul care ndeamnă o persoană să facă un act ( causa impulsiva). Spre exemplu "eu vă fac o datio pentru că voi mi-aţi făcut un serviciu" (causa praeterita) sau "pentru că voi mi veţi face un serviciu" (causa futura).

3) cauza determinantă a actelor, scopul esenţial pentru care debitorul propune să se angajeze. Spre exemplu, eu fac o spondeo pentru o cauză de preţ (credendi causa) sau pentru a realiza o donaţie (donandi causa) etc.

n dreptul roman, stipulaţia era un contract abstract şi el rămnea valabil chiar dacă scopul pentru care a fost făcută nu era atins.

Trebuie făcută precizarea că n dreptul roman deşi cauza nu ne apare ca un element esenţial al contractului, ea nu putea fi ilicită sau imorală. Spre exemplu nu se putea ncheia o stipulaţie pentru a comite un delict. Pentru cauză imorală sau ilicită jurisprudenţa acorda o "condictio ob turpem causam".

Spre deosebire de elementele esenţiale. cele accidentale pot lipsi dintr-un contract fără a afecta prin aceasta valabilitatea contractului.

TERMENUL (dies) este un eveniment viitor şi sigur n ceea ce priveşte producerea sa, de care depinde exigibilitatea sau stingerea unei obligaţii.

Termenul poate fi suspensiv, extinctiv, cert sau incert.

Termenul este suspensiv (dies a quo) cnd priveşte exigibilitatea creanţei, adică suspendă sau amnă executarea creanţei. Obligaţia debitorului ia naştere n momentul ncheierii contractului dar executarea ei nu se va putea cere dect după ndeplinirea termenului. Termenul suspensiv are două efecte : primul efect priveşte cazul n care creditorul cere executarea obligaţiei nainte de mplinirea termenului - n acest caz creditorul comite o "plus petitio", care are drept efect respingerea acţiunii şi stingerea definitivă a dreptului său; cel de-al doilea efect se referă la cazul n care debitorul plăteşte sau şi execută obligaţia nainte de mplinirea termenului - n acest caz plata se consideră valabilă şi nu o plată nedatorată.

Termenul este extinctiv (dies ad quem) cnd afectează durata obligaţiei, mplinirea acestuia producnd stingerea obligaţiei.

Termenul este cert (dies certus) cnd este fixat   printr-o dată calendaristică sau printr-o dată fixată la capătul unei perioade al cărui punct de plecare este cunoscut.

Termenul incert constă ntr-un eveniment sigur dar a cărui dată de realizare nu se cunoaşte (de exemplu moartea creditorului ntr-un contract de rentă viageră).

CONDIŢIA (condictio) este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea obligaţiei deci nsăşi existenţa obligaţiei.

Condiţia poate fi suspensivă şi rezolutorie (extinctivă).

Condiţia suspensivă este acea condiţie de a cărei ndeplinire depinde naşterea obligaţiei. Spre exemplu Primus se obligă să plătească lui Secundus 100 sesterţi dacă corabia va sosi din Asia, n perioada n care nu se ştie dacă se va realiza condiţia se consideră că ncă nu există obligaţia. Creditorul nu putea cere executarea obligaţiei dar dacă debitorul a plătit din eroare poate cere restituirea prestaţiei pentru că a efectuat o plată nedatorată.

Condiţia rezolutorie este condiţia de a cărei ndeplinire depinde stingerea unei obligaţii. Spre exemplu Seius vinde lui Titius moşia Corneliană; dacă pnă la sfrşitul lunii viitoare Titius nu va plăti preţul vnzarea va fi desfiinţată. Deci n concepţia romanilor n acest caz existau două convenţii: una pură şi simplă (ncheierea vnzării) şi un pact ce are ca obiect desfiinţarea primei convenţii dacă se va ndeplini condiţia numit pact comisor.

Efectele condiţiei rezolutorii sunt:

a) pendente conditione - n perioada n care nu se ştie dacă se va realiza condiţia, cumpărătorul este proprietarul lucrului şi n cazul pieirii fortuite a lucrului suportă riscul conform principiului "res perit domino";

b) dacă nu s-a ndeplinit condiţia, cumpărătorul şi vede consolidat dreptul său de proprietate din momentul ncheierii contractului;

c) dacă s-a ndeplinit condiţia, obligaţia sau convenţia este desfiinţată cu efect retroactiv.


CAPITOLUL II


DIVIZIUNEA CONTRACTELOR N DREPTUL ROMAN.

 


n dreptul roman, sistemul contractelor a fost de o claritate cu adevărat clasică.

După cum ne spune Gaius n Institutiuni III.89 obligaţiile care se nasc din contracte se realizează sau verbis sau re sau litteris sau consensu.

Autorii moderni clasifică contractele romane n contracte formale (solemne) şi neformale.

Pentru a observa mai bine modul de formare, locul şi rolul contractelor solemne n sistemul contractelor la romani vom face o scurtă analiză a acestor contracte.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a căror realizare este necesară ndeplinirea anumitor formalităţi cerute "ad validitatem" sau "ad solemnitatem", adică pentru validitatea contractului.

Contractele formale sunt contracte de drept strict (stricti juris), ceea ce presupune că sunt guvernate de principiul interpretării literale, adică n soluţionarea litigiilor izvorte din astfel de contracte judecătorul trebuie să respecte numai termenii formulei, respectiv instrucţiunile transmise de pretor, voinţa părţilor fiind irelevantă.

Romanii au cunoscut următoarele contracte formale: nexum, contractul verbal şi contractul literal.

NEXUM-ul, socotit a fi cel mai vechi contract era un contract[4] n formă autentică ntruct se ncheia n faţa magistratului. Iniţial a fost un contract de mprumut realizat "per aes et libram" avnd ca obiect o sumă de bani sau lucruri care se cntăreau. Ulterior a fost extins şi la alte lucruri, cntărirea devenind fictivă, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligaţiilor.

CONTRACTUL VERBAL. Pnă la sfrşitul secolului II nainte de Cristos acordul de voinţă trebuia mbrăcat ntr-o formă care să aibă puterea de a-l transforma ntr-un contract obligatoriu. Această formă, pare să fi fost n timpurile arhaice jurămntul. Deci, convenţia părţilor a fost transformată n contract obligatoriu prin JUS JURANDUM (n acest sens se exprimă Cicero n opera sa "De oficiis" şi Dionis din Halicarnas care a fost contemporan cu Cicero).

Mai trziu, acest jurămnt a fost transformat n forma contractuală verbis, unde ca şi la jurămntul religios găsim un dialog solemn (senatusconsultul de Bacanalibus din 186 a.Chr. face deosebirea ntre jurămntul religios şi noua formă de contractare verbis).

După cum se exprimă Gaius III.92 "obligaţiunile verbis se ncheie solemn printr-o ntrebare şi un răspuns".

Prin verba erau ridicate la rangul de contracte toate convenţiile, att cele care aveau ca obiect o prestaţie dare ct şi cele care aveau ca obiect o prestaţie facere (non facere).


[1] Teodor Smbrian, Drept privat roman, Reprografia Universităţii din Craiova 1993,pag.122 şi următ

[2] E.Giffard, Petits Prcis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l71

 

[3] E.Giffard, Petits Prcis de droit romain, Librairie Dalloz, Paris 1938, p.l73 şi următoarea

[4] Cu privire la nexum n dreptul roman există controverse ntre diverşii autori datorită informaţiilor fragmentare parvenite

 

1

Sunt contracte verbale: sposio religioasă şi laică, stipulaţia, dotis-dictio (promisiunea de dotă) şi jusjurandum liberti (jurămntul dezrobitului).

Alături de nexum şi contractele verbale n cadrul categoriei contractelor formaliste, romaniştii includ şi contractul literal.

CONTRACTUL literal se ncheia prin anumite formalităţi scrise, făcute ntr-un registru numit Codex accepti et expensi pe care fiecare pater familias l avea şi n care acesta trecea veniturile şi cheltuielile gospodăriei sale.

Contractele formale (solemne) prezentau anumite inconveniente: solemnitate excesivă, obligativitatea prezentei părţilor[1], ncheierea acestora numai ntre cetăţenii romani[2].

Astfel, mulţumită intervenţiei pretorului au apărut unele contracte NEFORMALE pe care le putem clasifica n contracte reale, consensuale şi nenumite.

CONTRACTELE REALE sunt: mutuum, fiducia, comodatul, depozitul şi gajul.

Pentru ca unul din aceste contracte să ia naştere nu a mai fost nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie mbrăcat după tipicul solemnităţii verbis. Acordul de voinţă trebuia să fie nsoţit de prestaţia creditorului, adică de res, de unde vine şi denumirea contractelor reale.

Aceste contracte au reprezentat un progres n raport cu contractele formale. Ele au apărut pe la sfrşitul epocii vechi şi nceputul epocii clasice.

CONTRACTELE CONSENSULAE sunt: vnzarea, locaţia, societatea şi mandatul.

Pentru a se putea ncheia un astfel de contract, simplul acord de voinţă a fost considerat suficient. La aceste contracte lipsesc nu numai vorbele solemne ci lipseşte chiar acea res, prestaţia uneia din părţi de la categoria contractelor reale.

n cea de-a treia categorie a contractelor neformale şi anume cea a CONTRACTELOR NENUMITE sunt incluse contractele care spre deosebire de cele reale sau de cele consensuale, nu au nume juridic deşi satisfac trebuinţe economice care au nume schimbul, tranzacţia etc.

Contractul nenumit este un acord de voinţă care nu a fost făcut obligatoriu prin cuvinte solemne şi nici nu intră n categoriile sus amintite. Acest contract devine obligatoriu ndată ce una din părţi şi-a executat integral prestaţia sa.

n timpul lui Justinian aceste contracte au fost sistematizate n patru tipuri de contracte: do ut des (dau ca să-mi dai), do ut facias (dau ca să-mi faci), facio ut des (fac ca să-mi dai) şi facio ut facias (fac ca să-mi faci). Cele mai cunoscute tipuri de contracte nenumite sunt: permutatio (schimbul), precarium (precariul), tranzacţia, donaţia cu sarcini (donatia sub modo), aestimatium (contractul estimator).


CAPITOLUL III

 

 

NEXUM

 

 

 

O problemă controversată n dreptul roman l constituie nexum despre care se cunoaşte foarte puţin.

Unii autori sunt de părere că există o ndoială că ar fi existat o asemenea instituţie deoarece nici un text nu ne spune că a existat un contract numit nexum[3]. Dar, susţin aceştia că există cteva texte care vorbesc despre o obligaţie a "nexum aes" şi "nexi liberatio" şi mai multe texte ce tratează despre debitori care erau nexi, deci putem fi siguri că a existat şi o asemenea tranzacţie per aes et libram care a redus ntr-un fel debitorii la un fel de sclavi.

Alţi autori, socotesc nexum-ul ca fiind cel mai vechi contract, apărut n epoca foarte veche a dreptului roman, un contract solemn n  formă autentică ntruct se ncheia n faţa magistratului. Iniţial, susţin aceşti autori, nexum-ul a fost un contract de mprumut realizat per aes et libram avnd ca obiect o sumă de bani sau lucruri care se cntăreau. Ulterior acest contract a fost extins şi la alte lucruri, cntărirea devenind fictivă, iar nexum-ul a ajuns un mod general de contractare a obligaţiilor.

Se precizează astfel că nexum este o convenţie de aservire ncheiată după cum am amintit n faţa magistratului, n forma unei declaraţii prin care creditorul afirma că munca debitorului i este aservită pentru un număr de zile, declaraţie ratificată de magistrat. Deci cnd debitorul nu-şi putea plăti o datorie născută din stipulaţiune. Părţile n baza unei nţelegeri prealabile se prezentau n faţa magistratului unde vorbea numai creditorul, care pronunţa următoarea formulă "Afirm că serviciile acestui om mi sunt aservite pentru suma de pnă la calendele lui aprilie". Faţă de tăcerea debitorului, magistratul ratifica declaraţia creditorului prin pronunţarea cuvntului addico.

Datorită funcţiei sale, nexum constituia o alternativă pentru debitorul insolvabil, n sensul că n acest fel el putea evita consecinţele executării sale silite prin manus injectio, procedeu care purta asupra persoanei şi ducea, n epoca veche, n ultimă instanţă la vinderea debitorului trans Tiberim. Pe de altă parte, nexum i oferea creditorului posibilitatea de a-şi procura pe această cale forţa de muncă de care avea nevoie.

Nexum a apărut deci, ncă din epoca foarte veche a dreptului roman ca instrument de aservire a plebeilor faţă de patricieni. La nceputurile statului roman, n primele secole ale republicii Roma a dobndit o poziţie dominantă n rndul cetăţilor din Latium. dar se afla ncă departe de apogeul dezvoltării sale, cnd n calitate de stăpnă a lumii, a putut nrobi alte popoare pentru a-şi acoperi necesarul de forţă de muncă.

Patricienii, avnd nevoie de forţă de muncă au creat nexum-ul ca o modalitate de a-i aservi n fapt pe cetăţenii săraci deşi formal juridic aceştia continuau să rămnă oameni liberi. Găsirea acestei soluţii se impunea cu att mai mult cu ct executarea silită a debitorilor insolvabili nu rezolva criza forţei de muncă ntruct, ca urmare a acesteia, debitorul (plebeul) urma a fi vndut ca sclav, dar numai n străinătate, n virtutea principiului care cerea ca cetăţeanul roman să nu poată fi făcut sclav la Roma. La rndul său, debitorul insovabil prefera să se oblige prin nexum dect să fie vndut ca sclav trans Tiberim.

Definiţia lui nexus "omul liber care şi angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora pnă cnd se elibera de datorie" este dată de către Varro ntr-una din lucrările sale.

Nexus face parte dintr-o categorie de oameni cu o condiţie juridică specială (addicti), n sensul că era considerat un om liber deşi n fapt era tratat ca sclav. n cadrul acestei categorii trebuie făcută distincţia ntre nexux şi iudicatus: nexux muncea n baza unei nţelegeri cu creditorul său iar iudicatus era condamnat pentru neplata datoriei şi ţinut 60 de zile n nchisoarea personală a creditorului (carcer privatus), după care dacă totuşi nu plătea urma să fie vndut ca sclav n străinătate.

Debitorul care ajungea nexus era tratat ca un sclav şi era astfel ţinut abuziv chiar după ndeplinirea zilelor de muncă la care se obligase.

Textele lui Titus Livius atestă că această formă de aservire a plebeilor luase o mare amploare. Aceasta arată că tratamentul barbar aplicat nexilor şi faptul că cei săraci erau copleşiţi de datorii au dus la adevărate răscoale generate n principal de severitatea cu care se aplica nexum. La un moment dat plebeii. relatează Titus Livius, au refuzat de a mai lupta mpotriva duşmanilor externi sub motiv că preferă să fie sclavi faţă de străini dect să devină sclavi n propria cetate.

La Roma, datoriile ajunseseră o adevărată calamitate şi astfel fenomenul exploatării plebeilor prin transformarea lor n debitori nexaţi se afla pe punctul de a compromite unele principii fundamentale ale regimului juridic al persoanelor. Astfel n anul 326 .e.n. a fost dată legea Poetelia Papiria.

Titus Livius arăta că această lege a desfiinţat pe viitor nexum şi a pus astfel capăt abuzurilor cămătarilor. n lanţuri urmau să nu mai fie ţinuţi dect deli ncvenţii pana la plata datoriei care reprezenta echivalentul dreptului de razbunare al victimei.     

Edictarea legii Poetelia Papiria se sprijină şi pe considerente de ordin economic. Către sfrşitul sec IV .e.n. ca urmare a victoriilor repurtate asupra etruscilor şi latinilor, romanii au inaugurat epoca războaielor de expansiune n ntreaga Mediterană. Astfel numărul sclavilor, proveniţi din prizonieri de război a crescut considerabil nemaifiind necesară aservirea plebeilor din punct de vedere economic. De asemenea puterea politică a acestora sporise; cetatea avea interes de a avea sprijinul plebeilor pentru susţinerea confruntărilor militare care o aşteptau.

b) Contractele n formă verbală. O dată cu instaurarea republicii, şeful religiei -pontifus maximus nemaifiind şi şeful politic al statului, contractul şi-a pierdut aspectul religios. Categoria socială dominantă a renunţat la forma religioasă, dar nu a renunţat la necesitatea unor forme prin care deja religia izbutise să se impună. Aceste forme aplicate la drept au constituit formalismul laic', sistem juridic potrivit căruia voinţa trebuie să mbrace o anumită haină, o anumită formă ca să producă efecte.

nlocuirea aceasta şi găseşte o puternică confirmare n iusiurandum liberti, deoarece alături de jurămnt s-a admis ca serviciile sclavului după dezrobire să poată fi asigurate printr-o stipulaţiune ntre dezrobit şi patron.

Contractele verbale sunt acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce jurisconsulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale atunci cnd se tratează despre stipulaţiune. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai acesteia.

 

CONTRACTUL LITERAL ( LITTERIS)

 

 

Contractul litteris s-a născut n practică pe la finele Republicii şi a dispărut sub imperiu. Cu toate avantajele sale, acesta nu a rezistat vremii, ci a căzut n desuetudine cu mult nainte de Justinian ai cărui comisari fac totuşi greşeala de a ne vorbi n manualul de Drept Roman al sec. VI, intitulat Institutiones de o obligaţie literală.

Acest nefericit pasaj a fost sursa unei nesfrşite controverse. De aceea, forma contractuală litteris se impune a fi studiată n două părţi: vechiul contract litteris şi obligaţia literală sub Justinian pentru a demonstra n ce fel a existat această obligaţie pe timpul lui Justinian.

Caracteristica de fond a poporului roman, mai cu seamă la origine, naintea amestecului acestuia cu alte naţiuni a fost severitatea cu care acest popor şi-a gestionat patrimoniul. J. Ortolan, cu privire la meticulozitatea n afaceri a romanilor afirma: "Socoteala şi managementul foarte econom al patrimoniului mergea pnă la avariţie iar spiritul juridic pnă la cultul procesului".

Astfel că la acest popor a devenit un obicei naţional - atunci cnd nscrisurile au fost introduse şi răspndite - ca fiecare cap de familie (pater familias) să ţină un registru de casă n care el consemna operaţiile sale, veniturile şi beneficiile sale, cheltuielile şi pierderile de orice natură. Acest registru purta numele de tabulae sau codex.

Autorii clasici mărturisesc n nenumărate rnduri despre grija cu care erau redactate aceste codex-uri, şi credibilitatea care li se acorda. Austeritatea şi credinţa primitive dădeau un caracter de sancţiune religioasă şi publică acestui registru de casă, reprezentnd astfel un mijloc superior de probă n instanţă.

"Non conficit tabulas? imo diligenttissime" spune Cicero ntr-o epocă deja coruptă ntr-o discuţie n care pledează pentru Roscius, ntr-un proces mpotriva lui Chaerea, care n instanţă, neavnd nscrierea făcută n tabulae accepti et expensi vrea să prezinte adversaria. Aceste adversaria erau un fel de ciorne lunare unde notele se nscriau fără ordine metodică. nsemnările din adversaria erau apoi preluate cu ordine şi metodă n tabulae pentru ca acestea din urmă să fie redactate exact.

Trebuie semnalată diferenţa de importanţă ntre adversaria şi codex sau tabulae. Ultimele, Cicero le numeşte "aeternae, sanctae, quae perpetuae existimationis fidem et religionem aplectuntur". n timp ce adversaria erau lipsite de autoritate şi credit juridic, tabulae formau n justiţie elemente de probă demne de ncredere.

b) Contractele consensuale. Originea şi dezvoltarea istorică a contractelor consensuale. Un pas mai nainte pe calea eliberării de forme se face atunci cnd sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă al părţilor. Acordul de voinţă avea totuşi un caracter formal n sensul că cei săraci trebuie să se supună condiţiilor impuse de cei bogaţi.

Cuvntul acord de voinţă se foloseşte n cazul de faţă ntr-un dublu sens, Un prim sens, respectiv cel formal este elementul care transformă acordul de voinţă in contract. n al doilea sens vorbim de caracterul formal al acordului de voinţă pentru a arăta că ntre categoria socială dominantă şi cei săraci nu poate exista un acord de

voinţă liberă.

Contractele consensuale sunt n număr de cinci, după cum urmează: vnzarea -uenditio-emptio, locaţiunea - locotio-conductio, societatea - societas, mandatul -mandatum, emfiteoza - emphyleusis4

c) Contractele nenumite. Romanii nu cunogteau o noţiune generică de contract, deoarece nu orice acord de voinţă era un tipar n care să se poată tuma voinţa părţilor cu scopul de a produce efecte juridice.

La nceputul epocii clasice, un acord de voinţă putea produce efecte numai dacă se integra ntruna din categoriile de contracte cunoscute verbis, literris, consensu.

ncă din epoca proculienilor există tendinţa să se depăşească acest cadru gi să se recunoască ca valabile şi alte convenţii care nu intrau n categoria contractelor tip. Transformările social-e con ornice, dezvoltarea comerţului, cereau ca şi alte convenţii să fie recunoscute ca generatoare de obligaţiuni. Aşa a luat naştere categoria contractelor nenumite, care a fost definitiv constituită şi sistematizată de Justinian.

Contractul nenumit constituie acel contract nefomal prin care se nasc obligaţiuni n sarcina păi-ţilor de a transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una din părţi şi execută obligaţiunea. Din definiţia dată rezultă şi caracterele contractelor nenumite. Acestea sunt următoarele:

a) toate contractele de acest tip au aceleaşi elemente;

b) aceste contracte, cu cteva excepţii nu sunt desemnate printr-o denumire specială dată fiecărui contract n parte, ci se ncadrează n categoria de tipuri de contracte;

c) toate aceste -contracte au aceeaşi sancţiune, cu excepţia lui aestimatio -contractus aestimatam,

Aceste contracte poartă denumirea de contracte nenumite nu pentru că nu au nume, ci pentru alte motive după cum urmează:

-      pentru că ele nu fac parte din categoriile de contracte cunoscute şi mai vechi, deci anterioare lor adică formale, reale, consensuale;

-       pentru că nu sunt sancţionate cu o acţiune care să poată determina numele contractului respectiv;

-    pentru că tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit, nu are nume.

Denumirea de contracte nenumite le este dată de comentatorii posteriori, medievali. Romanii le numeau nova negotia - acte juridice noi, operaţii juridice noi, sau contractus incerţi - contracte nedeterminate.

Elementele generale sunt cele obligatorii pentru orice convenţie ce mbracă haina unui contract după cum urmează:

a)       consimţămnt;

b)      obiect;

c)      capacitate de cauză.

Elementele speciale sunt cele specifice acestor tipuri de contracte după cum urmează:

a) executarea de către una din părţi a prestaţiunii sale. Contractul nu va lua naştere dacă cel puţin una din părţi nu va fi executat prestaţiunea sa. Deci, urmează ca fiecare din părţi să poată renunţa la convenţie, ctă vreme nici una din prestaţiuni nu a fost executată.

Urmează de aici că executarea obligaţiei de către una dintre părţi coincide cu naşterea, formarea contractului. Pnă n acest moment avem o simplă convenţie nesancţionată. Obligaţiunea celeilalte părţi se naşte din contract, adică după executarea obligaţiunii de către partea adversă.

b) bilateralitatea. n cazul contractelor nenumite, bilateralitatea reprezintă un aspect special faţă de celelalte contracte n sensul că acordul de voinţă se transformă n contract cnd una din părţi şi-a executat prestaţia.

Deci rezulta că din contracte se nasc obligaţiuni n sarcina ambelor părţi, numai că naşterea obligaţiunii unei părţi coincide cu executarea ei şi cu formarea contractului.

c) convenţiunea să nu facă parte din vreuna din categoriile de contracte cunoscute, respectiv formale, reale sau consensuale.

Evoluţia contractelor nenumite. Se ştie că n dreptul vechi simpla convenţie nu avea nici o valabilitate conform principiului amintit - ex nudo paclo obligatio nan nascitur, chiar dacă una din părţi şi executase prestaţiunea promisă, convenţiunea rămnea n continuare nevalabilă, şi n acest caz partea cealaltă nu putea fi obligată să-şi execute prestafiunea. Partea care şi executase prestaţiunea avea o singură posibilitate de a cere restituirea lucrului printr-o acţiune numită condictio.

Condictio nu era dată ca sancţiune a unui contract pentru că nu există contract, ci pe baza unei mbogăţiri fără just temei, adică n baza unui mod extracontractual. Consecinţele pe care le producea condictio. n primul rnd condietio nu mai era aplicabilă dacă era vorba de anumite servicii pe care o parte le făcuse celeilalte, sau dacă lucrul predat de cealaltă parte pierise. n sfrşit, partea care şi-a executat promisiunea nu putea să constrngă pe cealaltă să execute.

 


ncheiere

 

Prin această lucrare am ncercat să arăt cum s-a dezvoltat instituţia contractelor n dreptul privat roman, şi sa arat importanţa dezvoltarii lui.

Lund n consideraţie faptul ca ncă di cele mai vechi timpuri omenirea sa dezvoltat din toate punctele de vedere att economic, religios,social ct şi juridic care a dus la o evoluţie socială şi economică, trebuie de menţionat ca dezvoltarea instituţiei contractelor din dreptul privat a dus la acel boom economic din Imperiul Roman.

Astfel dezvoltarea contractelor a dus la a cea dezvoltare prin faptul ca i impunea pe oameni să respecte anumite condiţii care erau stipulate n contract, deci contractul era ncheiat ntre două personae care aveau discernămnt şi erau persoane libere şi cetăţeni romani, persoanele care nu erau cetăţeni romani sau nu puteau ncheia contracte sau erau limitaţi n drepturi.


[1] Se pare că forma contractuală litteris se putea ncheia şi inter absentes

[2] Peregrinii puteau contracta litteris n formele chirographum si syngraphae. De asemenea

stipulaţia era accesibilă şi peregrinilor

[3] Buckland, A textbook of roman law from Augustus to Justinian, Cambridge. University

Press, 1932, pag.43o-431.)

 

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica