referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Stingerea obligatiilor

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În ceia ce priveşte obligaţia de plată exact a lucrului datorat, în cadrul obligaţiei de tip dare, trebuie să distingem între două subcategorii: - obligaţiile avînd drept obiect un bun de gen (genus);...

Varianta Printabila 


1

1. Stingerea obligaţiilor

 Avem modurile commune şi cele excepţionale de stingere a raporturilor obligaţionale, indifferent care va fi sursa respectivă a raportului: - delict; -contract; -cvasidelict; -cvasicontract; 

Att n trecut ct şi n prezent deosebim două faze de existenţă a obligaţiilor:

-      faza de creanţă, fază n cuprinsul căreia debitorul datorează ceva creditorului, fază n care protagoniştii se află „faţă n faţă", n aşteptarea executării creanţei născute dar nendeplinite.

-      faza de execuţie, fază n cursul căreia, dacă debitorul nu şi-a ndeplinit n mod voluntar, sarcinile izvorte ncă din prima fază, creditorul, prin forţa de constrngere a statului, va putea să-şi vadă realizată creanţa pe seama patrimoniului debitorului său (şi, uneori, chiar asupra persoanei debitorului).

 jus actionum.- este puterea de constrngere recunoscută creditorului este legată ntr-o indelebilă manieră Ştim că o obligaţie se stingea prin pura forţă a pricipiului proclamat ncă din Epoca Clasică romană. Stingerea de plin drept a obligaţiei, tot prin forţa unui clasic principiu de drept, elimina orice posibilitate de renaştere a sa. Nu la fel stăteau lucrurile n privinţa obligaţiilor stinse pe cale excepţională, cum ar fi :  - printr-un pactum de non petendo (pact remisoriu);  - prin efectul prescripţiei extinctive;

-      pe calea unei tranzacţii (transactio).

O deosebire  exisă n procedura comună, formulară Judicia ordinaria şi anume ntre modurile ipso jure (dejus civile) şi cele pretoriene, honorare (per exceptionem) de stingere a raporturilor obligaţionale.

Indiferent de nuanţele lor (in personam sive in rerh), modurile excepţionale, nu au dect calitatea de a paraliza acţiunea intentată de către reclamant.

Sub raportul izvoarelor de drept ale modurilor de stingere a obligaţiilor, ntre acelea exceptionis ope şi cele ipso jure se observă diferenţa dintre dreptul pretorian, honorar (excepţiile fiind sancţionate prin edicte pretoriene), pe de o parte, şi acţiunile legii (sancţionate de normele scrise ale legilor adunărilor populare), pe de altă parte.

Pentru a putea tratarea modurilor propriu-zise de stingere a obligaţiilor, va trebui să observăm care erau premisele acestor modalităţi de stingere n ipoteza n care liberarea debitorului nu se realiza prin plata celor datorate. Esenţa cunoaşterea acestor consecinţe constă n aceia că romanii ajunseseră să distingă, ntre faza de creanţă şi aceea de execuţie a unei obligaţii.


2.Modurile de stingere a obligaţiilor per exceptionem

n literatura de specialitate ntlnim , unele moduri de stingere a obligaţiilor n dreptul roman pe cale excepţională (per exceptionem). n continuare ne vom opri asupta următoarelor moduri speciale de stingere a obligaţiilor:

-     compensaţia stricto sensu ; - pactum de non petendo;   - tranzacţia (transactio);

-     prescripţia extinctivă;  - ajungerea la termenul extinctiv; - mplinirea condiţiei extinctive.

a. Compensatio

  Instituţia compensaţiei  este imputaţiunea unei datorii şi a unei creanţe, una asupra celeilalte.

Această instiutie de la apariţia ei decade pnă n epoca lui Justinian care o reabilitează, cu scopul vădit de-a mai oferi un instrument util de stingere a obligaţiilor n cadrul acţiunilor reale; n  prezent compensaţia este folosită cu succes, cu att mai mult cu ct raporturile reale dintre părţile raporturilor obligaţionale s-au complexificat. ncercăm sa vedem  ce se urmărea, prin compensaţie.

Punerea la dispoziţia debitorului a unei excepţii n apărare mpotriva reclamantului care are, faţă de el, tot o datorie lichidă, ajunsă la termen şi de aceeaşi natură n primul rnd. nsă să observăm că judexul avea posibilitatea de-a nu ţine cont de compensaţia cerută de către prt. El putea să respingă excepţia invocată pentru un motiv precum acela al existenţei unei alte hotărri judecătoreşti care consacrase:

-      fie non-existenţa vreunei creanţe ;   - fie stingerea fostei creanţe

Şi n al doilea rnd, scopul urmărit de părţi prin compensaţie este acelaşi  n toate acţiunile, fie ele personale sau reale, de drept strict sau de bună-credinţă. Dacă a fost efectuată din eroare compensaţia, pe calea unei condictio indebiti, partea interesată putea cere repetiţiunea plăţii, inclusiv a daunelor-interese, dat fiind că, prin compensaţie se sting şi obligaţiile accesorii. Tot prin intermediul instituşiei  compensaţie, se stingeau şi garanţiile creanţelor puse n balanţă, ceea ce nu era ntotdeauna n interesul debitorului. Din acest motiv, debitorul avea alegerea invocării compensaţiei pe cale de excepţie sau, dimpotrivă, păstrarea acţiunii separate mpotriva reclamantului, după cum judecătorul nu era ţinut de excepţia de compensaţiune a prtului din proces.

 Era necesară ndeplinirea cumulativă a ctorva condiţii, pentru ca excepţia de compensaţie să poată fi susţinută n proces şi anume:

-      n primul rnd, chiar dacă, n general, cauza obligaţiilor ce urmau a fi compensate nu avea o importanţă capitală, nu puteau fi operate; - n al doilea rnd, datorită faptului că acest mijloc excepţional ţinea loc de plată, era necesar, n viziunea unei constituţiuni imperiale, să existe similitudine, identitate de obiect al datoriilor, ntruct creditorul nu putea fi dezavantajat prin oferirea a unui alt bun dect cel pretins

-      n al treilea rnd, compensaţia putea fi operată doar cu privire la datoriile ajunse la termen şi n limitele exigibilităţii lor, cu excepţia cazurilor n care termenul era unul de graţie, acordat debitorului printr-o sentinţă anterioară.  - n sfrşit, n al patrulea rnd, n Codul lui Justinian, este precizată condiţia ca debitele compensate ale părţilor să fie personale .

 


b. Pactum de non petendo

 Un alt mod de  stingere a obligaţiilor este pactum de non petendo, spre deosebire de plata fictivă şi de acceptilaţie, care aveau darul de-a stinge obligaţia n sine, de-a o desfiinţa, ca şi cum n-ar fi existat, pactul de neexecutare a obligaţiei reprezenta o excepţie n cel mai pur sens al cuvntului.

Pactul remisoriu a fost imaginat ca o nţelegere intervenită ntre părţi, n sensul: - fie al amnării plăţii de către debitor a datoriei sale ;

-      fie chiar al abolirii, respectivei plăţi.n funcţie de importanţa, de ntinderea cu care opera excepţia pusă la dispoziţia debitorului, aceste pacte au fost divizate n două mari categorii:

-      pactum de non petendo in personam ;  - pactum de non petendo in rem.

Prima formă a pactului in personam, erau prevăzute excepţii de neexecutare a plăţii cu un caracter restrictiv, n sensul limitării lor. A doua formă de remitere de datorie, aceea reală pactum in rem nu era, de principiu, supusă restricţiilor amintite la pactum in personam.

c. Transactio

Prin tranzacţie avem acea nţelegere intervenită ntre părţile unui raport obligaţional, nţelegere bazată pe concesii reciproce şi ncheiată, n scopul stingerii unui conflict deschis pe seama respectivului raport de obligaţie sau, mai mult, tocmai n vederea prevenirii degenerării raportului obligaţional ntr-unui conflictual, judiciar. ncheiera tranzacţiei putea fi printr-o convenţie specială sau prin pacte simple, ceea ce şi atrăgea forţa obligatorie.Violenţa şi dolul continuau să constituie vicii fundamentale ale convenţiei tranzacţioniste, după cum descoperirea de noi titluri, de noi drepturi legate de raportul obligaţional, fără a invalida forţa tranzacţiei. Efectele concrete urmărite de părţi prin ncheierea unei tranzacţii erau:

-      n primul rnd, la fel ca n ntreaga materie a convenţiilor, şi n privinţa tranzacţiilor era operant principiul relativităţii convenţiilor,  doar n raporturile succesorale, n mod cu totul excepţional, tranzacţia
părţilor era opozabilă terţilor;

-      n al doilea rnd, tranzacţia reprezenta un mijloc de apărare eventual n procesele civile ; cu alte cuvinte, dădea naştere unei excepţii n apărare şi nu unei acţiuni.

-      n al treilea rnd, n caz de neexecutare a obligaţiilor, aceasta şi schimba caraterul de simplu pact ntr-un contract nenumit, ceea ce-i atrăgea părţii ndrituite, posibilitatea acţionării n justiţie a celeilalte părţi

-      n al patrulea rnd, tranzacţia urmărea să limiteze obiectul eventualei dispute pe seama obligaţiei la ceea ce părţile nţelegeau să negocieze, ceea ce nsemna că tot ceea ce nu intra n perimetrul discuţiilor lor tranzacţioniste rămnea sub imperiul regulilor generale ce guvernau sursele obligaţiilor lor; cu alte cuvinte, indiferent de caracterul de generalitate al termenilor folosiţi n tranzacţie, aceasta nu putea fi
extrapolată la drepturi şi obligaţii nenegociate sau netranzacţionate.

 


d. Praescriptio temporalis

Este o instituţie controversată, deoarece nu a fost acceptată n dreptul roman ca mijloc propriu-zis de stingere a unei obligaţii. Romanii credeau n perpetuitatea obligaţiei nestinse. Apoi, obligaţiile civile se puteau transforma n obligaţii naturale, ceea ce le făcea imprescriptibile. Jurisprudenţa romană nu-i conferă prescripţiei extinctive un rol distinct n rndul normelor de drept material, această instituţie rămne una esenţialmente procedurală, una prin care singurul efect urmărit este acela al transformării unor obligaţii de jus civile n obligaţii de jus naturale, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Praescriptio temporalis se porneşte de la interpretarea unui titlu din Pandectele justiniene, titlu ntreg rezervat ipotecii, n cuprinsul căruia se precizează că actio hypothecaria nu se prescrie dect după un interval de 40 de ani, interval calculat din momentul intrării creditorului ipotecar n posesia bunurilor stabilite ca garanţii reale pentru o creanţă. Pe de altă parte, pentru prescrierea unei acţiuni personale, acţiune rezultată dintr-o creanţă,  unde erau suficienţi 30 de ani.

Jurisprudenţii romani, ca şi legiuitorul civilist european din secolul al 19-lea, nu au imaginat prescripţia ca mod propriu-zis de stingere a obligaţiei, ci transformarea unui drept protejat de jus civile ntr-unul aflat sub guvernarea lui jus naturale.

Non-repetiţiunea plăţii prescrise este şi astăzi proba nţeleptei convingeri că dreptul subiectiv,nu piere.

e.   Ajungerea la termenul extinctiv

Prin convenţia de bază, părţile unui raport obligaţional puteau stabili un termen extinctiv la a cărui ajungere obligaţia in integrum sau doar unele dintre componentele ei se stingeau. Spre deosebire de tranzacţie, această formă particulară de stingere era statuată nainte sau o dată cu contractul de bază.

f. mplinirea condiţiei extinctive

 Pornind de la aceia că obligaţiile puteau fi ncheiate nu doar sub modalitatea termenului extinctiv, ci şi sub aceea a condiţiei extinctive.

Mutatis mutantis, mplinirea condiţiei extinctive conducea la stingerea obligaţiei, stingere care purta caracteristicile celei prevăzute sub denominaţiunea mutuus dissensus ori sub aceea a remiterii de datorie.

La fel, fiind o modalitate a obligaţiilor, condiţia extinctivă a făcut obiectul cercetărilor noastre n materia aferentă modalităţilor obligaţiilor ca diviziuni particulare ale raporturilor obligaţionale.

 
 

 

3. Modurile de stingere a obligaţiilor ipso jure

Varietatea mai multor moduri de stingere a obligaţiilor n dreptul privat roman ele au fost grupate n următoarele:

  -   solutio (plata);  -   confusio (confuziunea); -   iertarea de datorie; -   mutuus dissensus (consimţămntul mutual);  -   imposibilium nulla obligatio (imposibilitatea ndeplinirii obligaţiei); VI -   causae lucrativae concurente.

Modurile de stingere ipso jure operează diferit de cele grupate n acelea per exceptionem:

-      pactul remisoriu - pactum de non petendo;  - compensatio;  - transactio.

a. Solutio (plata)

Pornind de la aceia că n viziunea fundamentală modernă asupra plăţii, termenul „plată" comportă două accepţiuni majore, care n legia civila snt  ncrustate.

1.  n sens juridic, noţiunea de „plată" semnifică executarea integrală a unei prestaţiuni datorate, indiferent care ar fi obiectul juridic al obligaţiei ce trebuie stinsă;

2. n sensul curent al termenului, plata are o semnificaţie restrnsă, viznd doar vărsămntul unei sume de bani de către debitor n contul creditorului său n vederea stingerii unei obligaţii.

-      Sensul juridic sau „tehnic" al termenului nu trebuie asimilat unei noţiuni mai complexe, care implică şi plata, şi anume, „darea n plată" (datio in salutum).

1. Condiţiile juridice ale plăţii valabile

   - obiectul plăţii; - cui trebuie să i se facă plata;- cine poate plăti; - data efectuării plăţii; - locul n care se face plata; - cheltuielile aferente efectuării plăţii. Acestea snt condiţiile indispesabile  pentru ca o plată să producă efectul.

A) Obiectul plăţii

Avem nişte condiţii  pentru ca o plată să fie considerată perfectă.

- debitorul să plătească exact ceea ce constituia obiectul nsuşi al obligaţiei;

-      plata lucrului să fi fost făcută integral.

n ceia ce  priveşte obligaţia de plată exact a lucrului datorat, n cadrul obligaţiei de tip dare, trebuie să distingem ntre două subcategorii: - obligaţiile avnd drept obiect un bun de gen (genus);

-      obligaţiile referitoare la bunuri de specie (species).

n cazul bunurilor de gen, au fost diferenţiate plăţile sumelor de bani  de celelalte bunuri de gen. n privinţa acestora din urmă, debitorul trebuia să respecte „regula celor trei q", cum am numit-o noi; cu alte cuvinte, să respecte cele trei criterii: - quod (de care?); - quale (ce calitate ?); - quantum (ct?).

n cazul bunurilor de specie datorate, principiul era acela al restituirii lucrului creditorului n exact specia sa, n individualitatea sa şi n starea n care se găsea la data predării lui către debitor, la data livrării efective Astfel, contrar celor arătate mai sus, pe baza unui nou acord de voinţă putea fi plătit un alt lucru dect cel datorat certam (in species).

1

B) Cui trebuia să-i fie făcută plata ?

După cum ştim acesta este, n primul rnd, nsuşi creditorul. Deasemenea creditorul, pentru a putea primi plata  trebuia doar să fie capabil, n caz contrar, se putea constata nulitatea plăţii. n literatură noi ntlnim că creditorul nu era singurul care putea primi plata ce i se cuvenea din partea debitorului, n numele lui puteau fi abilitaţi unii terţi fie n mod expres, fie n mod tacit şi aceştia pot fi:

 - pater familias pentru impuberul neemancipat; - tutorele pentru pupil;  - curatorul pentru cel pus sub interdicţie etc. De asemenea, erau pe deplin valabile plăţile făcute către persoane ce se situau legal n locul creditorului, de exemplu : - cesionarul n cadrul cesiunii de creanţă; - succesorul legal faţă de creditorul succesiunii; - succesorul testamentar sau legatarul faţă de un creditor al lui.

C) Cine poate plăti ?

    Cu toţii ştim că plata celor datorate poate fi efectuată personal ori de către debitor, ori de către un mandatar al său; o persoană la fel de interesată n efectuarea plăţii precum debitorul din raportul obligaţional de bază, dar care acţionează n numele şi pentru acesta din urmă. Cel mai invocat caz, n acest sens, este acela al fidejusorului. Mai mult dect att, aceleaşi Institute reţin posibilitatea ca şi o persoană neautorizată de către debitor să-1 poată plăti pe creditor pentru a-1 desărcina pe debitor. Un lucru important este că  terţul interesat putea efectua plata chiar şi n dispreţul opoziţiei din partea debitorului. 

Ct priveşte persoana plătitorului, acesta trebuia să fie proprietarul bunului dat cu titlu de plată şi, fireşte, să fi fost capabil de alienarea bunului.Normele referitoare la subiecţii activi ai plăţii au trecut n cea mai ntinsă proporţie n reglementările civiliste moderne. Deasemrnea  nerespectarea condiţiilor referitoare la subiectul activ al plăţii putea atrage, n dreptul roman la epoca lui Justinian, nulitatea acesteia. Dar excepţia de nulitate nu viza două categorii de plăţi; este vorba de următoarele

-   plata bunurilor consumptibile (quae primo usu consumumptur) şi care au fost cu bună-credinţă consumate; -  plata constnd ntr-o sumă de bani şi care, tot de bună-credinţă, a fost cheltuită.

D) Data, locul şi cheltuielile aferente efectuării plăţii

1.  Data plăţii.  

Data plăţii era diferenţiată după cum urmează: - n cadrul obligaţiilor ncheiate sub modalitatea termenului, la data expirării termenuluistabilit;

- n cadrul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuia făcută imediat.

n cazul n care creditorul refuza plata la termenul convenit sau cel aferent naturii obligaţiei, intervenea procedura de punere n ntrziere a creditorului cu toate consecinţele juridice deja expuse.

Locul plăţii  n absenţa unei astfel de nţelegeri, judex trebuia să distingă ntre trei categorii de locuri ale plăţii, după cum urmează:

- n cazul datoriilor avnd ca obiect bunuri de gen (genus), locul plăţii era acela al domiciliului debitorului; -  datoriile reprezentnd bunuri de specie, certe (speciae) erau plătite n locul unde acestea se găseau la data exigibilităţii obligaţiei; - n sfrşit, datoriile băneşti erau urmărite pentru plată la domiciliul debitorului prt prin actio de eo quod certo loco

 Ei bine, ntr-o asemenea ipoteză, principiul general era acela al incumbării respectivelor cheltuieli debitorului plăţii principale.Principiul căderii cheltuielilor ocazionate de efectuarea plăţii n sarcina debitorului a fost asumat şi de dreptul civil modern.

2.    Efectele plăţii

Plata valabil făcută producea efectul principal al stingerii obligaţiei. Acest efect era nsoţit  de stingerea unor obligaţii accesorii, adiacente, născute din raporturi de garanţie reale

3. Imputaţia plăţii

Sunt cazuri complexe n care părţile şi dispută drepturi născute din obligaţii de naturi diferite, din surse diferite, cu termene şi condiţii diferenţiate etc. Tocmai din acest motiv, fiecare plată trebuie să poarte specificaţiunea raportului juridic n virtutea căruia este efectuată, pentru a nu fi lezate interesele legitime ale părţilor. Dar dacă debitorul nu făcea nici o menţiune a contului n care presta plata, concomitent cu o insuficienţă a plăţii n raport cu datoriile cumulative la acelaşi creditor? Ei bine, n acest caz, sub denumirea generică de imputaţie a plăţii, intra n acţiune un set de reguli de ordonare a plăţilor.

a) Imputaţia plăţii datoriei purtătoare de dobnzi (daune moratorii)

Conform unei constituţiuni imperiale reţinute n cuprinsul Codex-ul lui Justinian, imputaţia plăţii insuficiente se făcea pe seama daunelor moratorii (dobnzilor).

b) Imputaţia plăţii n caz de pluralitate de datorii
Regula fundamentală n această primă ipoteză este, şi de această dată,favorabilă debitorului, n sensul că el are privilegiul de a selecta şi declara n momentul plăţii datoria pe care nţelege să o stingă din pluralitatea de datorii faţă de creditor. Dacă debitorul a omis să facă imputaţia plăţii, creditorul i va prelua rolul, scop n care va elibera o chitanţă pe seama datoriei celei mai oneroase dintre cele acoperibile prin plată, operaţiune cenzurabilă de către judex. n acest caz, important era ca datoriile pentru care creditorul a operat selecţia n locul debitorului să fi fost, toate, exigibile.n ipoteza n care nici debitorul şi nici creditorul nu operau imputaţiunea plăţii, intrau n acţiune dispoziţiile supletive ale normelor pretoriene, n acest caz, ntlnim o pluralitate de soluţii alternative, după cum urmează: -   nainte de toate, legea prevedea imputaţia datoriilor exigibile vechi şi lichide ;

- dacă printre datoriile exigibile se găseau debite purtătoare de dobnzi, era aleasă datoria cu dobnzile cele mai ridicate pentru ca imputaţia plăţii să se efectueze n favoarea debitorului cu privire la datoria cea mai oneroasă;

4. Proba plăţii

Un element indispensabil n efectuarea plăţii era demonstrarea ei de către debitor.Printr-o constituţiune imperială nscrisă n Codex-ul lui Justinian se reţine naturala regulă de principiu, aceea după care proba efectuării plăţii i incumbă debitorului.n lipsa chitanţei, n cazul obligaţiilor dovedite cu nscrisuri, puteau fi prezenţi cinci martori de bună reputaţie care să confirme efectuarea plăţii n instanţă.

 

b. Confusio (confuziunea)

Situaţia n care una şi aceeaşi persoană, din cauze diferite, reuneşte n cadrul unui complex de raporturi obligaţionale două calităţi bipolare : de creditor şi debitor.

Exemplu creditorul a decedat, iar debitorul avea şi calitatea de succesor legal al respectivului creditor, calitate n virtutea căreia a acceptat pur şi simplu (nu sub beneficiu de inventar) succesiunea. Este evident că, ntr-o astfel de ipoteză, prin efectul succesiunii acceptate pur şi simplu, debitorul a ajuns să cumuleze dubla calitate (debitor-creditor) şi, pe cale de consecinţă, să opereze confuziunea patrimoniilor, ceea ce producea stingerea parţială sau totală a obligaţiei avute n vedere.n cazul n care raportul obligaţional este unul plural, cu pluralitate negativă (cu mai mulţi codebitori solidari), faptul că operează confuziunea cu privire la unul dintre codebitori, nu atrage, automat, stingerea obligaţiei.De asemenea, obligaţia nu se stingea prin efectul confuziunii patrimoniilor atunci cnd respectiva confusio i avea ca protagonişti pe creditor şi pe fdejusor; ceea ce se stingea era cel mult obligaţia adiacentă de cauţiune a fidejusorului; este regula reţinută de un text al Pandectelor justiniene.

Nu la fel stăteau lucrurile nsă n privinţa eventualilor garanţi ce nsoţeau creanţa. Fidejusorii, fiind străini de noua convenţie a succesorului-creditor, rămneau n continuare liberaţi de obligaţiile lor de garanţie.O altă regulă n materie de confuziune a fost exprimată sub forma unui principiu de drept; Este o regulă ce-a fost exprimată pe seama cazurilor n care confuziunea opera ntre debitorul principal şi fdejusor, cazuri n care obligaţia principală o absorbea pe aceea accesorie, de fidejusiune Nu la fel stăteau lucrurile cnd opera confuziunea ntre cofidejusori şi cnd obligaţiile lor de fidejusiune continuau să subziste n beneficiul părţilor obligaţiei principale.

c. Impossibilium nulla obligatio

Ce se ntmpla n cazul pieirii totale a unui bun de specie  datorat de către debitor ? Soluţia aleasă de Justinian şi exprimată ca atare n Instituţiunile sale a fost aceea a stingerii obligaţiei debitorului. Condiţia liberării debitorului de datorie era aceea ca bunul de specie şi cert să fi pierit nainte de momentul punerii n ntrziere a respectivului debitor (debitor speciei, interitur rei liberatur) şi, fireşte, dispariţia sau distrugerea bunului să fi fost pusă pe seama cazului fortuit ori a cazului de forţă majoră.

Imposibilitatea fortuită de executare ducea la stingerea obligaţiei, nu doar atunci cnd era vorba de o obligaţie de tip dare cu privire la un bun cert I-a fost asimilată bunului cert şi obligaţia strict personală de a face ceva, deoarece cazul fortuit anterior punerii debitorului n ntrziere se putea consuma şi pe seama capacităţii, talentului sau forţei sale de creaţie, cum consemnează literatura pandectistică a compilatorilor justinieni. Cnd nsă obligaţia nu devenea imposibilă din pricina unor elemente extranee voinţei debitorului, ci doar mai dificil de pus n operă, ei bine, ea subzista, nu se stingea, chiar dacă pentru subzistenţa ei debitorul ar fi trebuit să depună eforturi suplimentare, ori creditorul ar fi trebuit să accepte prelungirea termenului de execuţie.

 

 

 

d. Iertarea de datorie

Prin forţa tradiţiei, iertării de datorie i se atribuie accepţiunea de remitere de datorie. Dacă am avea n vedere nsă că n Epoca Veche, datornicul, fiind la dispoziţia creditorului său era deseori asimilat, forma mentis, ereticului delincvent, vom aprecia mai curnd ca iertare de datorie ceea ce juriştii formalişti numesc „remitere de datorie".Prin definiţie, remiterea de datorie reprezintă, n dreptul lui Justinian, un act prin care un creditor renunţă la creanţa sa. Acest act poate fi :

-     un act unilateral (cazul creditorului care, printr-un legat testamentar, l iartă de datorie pe un debitor);

-     un act bilateral (atunci cnd renunţarea la datorie este urmarea ncheierii aşa-numitelor convenţii liberatorii).

Deosebit, remiterea de datorie putea fi făcută prin:

-     acte formaliste, de drept strict (stricţi juris), dacă debitul izvora dintr-un astfel de act (n observarea principiului simetriei actelor juridice), cum ar fi per aes et libram (cu arama şi balanţa);

-     după cum putea să se consume printr-un act fictiv (imaginariasolutio), dacă obligaţia se născuse dintr-un contract verbis (pentru a fi respectat acelaşi principiu al analogiei juridice);

-     şi, n sfrşit, se putea realiza şi prin simple pacte (aşa-numitele pacte remisorii, in rem, sive in personam), acestea din urmă fiind moduri excepţionale de stingere a datoriei, alături de tranzacţie (per exceptionem).

 

 

ncheiere:

Orice  raport juridic dă naştere, modifică şi  stinge drepturi şi obligaţii.

Despre importanţa mai mare sau mai redusă a unor instituţii de drept noi ne putem da cu concluzia n urma cercetării lor din mai multe puncte de vedere şi n raport cu principiile fundamentale a dreptului pmului. Orice nceput are un sfrşit de aceia stingerea obligaţiilor este un element indispensabil n sistemul de drept din cele mai vechi timpur şi pnă astăzi. Dar varietatea lui de executare sa făcut simţită nsăşi  din dreptul privat roman şi sa extins pnă n prezent n raport de complexitatea dezvoltării dreptului la etapa actuală. Vedem din lucrare că n dreptul roman exista două tipuri de  stingere a obligaţiilor. Şi anume:

- Modurile de stingere a obligaţiilor per exceptionem.

- Modurile de stingere a obligaţiilor ipso jure.

Deasemenea din definiţiea data nţeleem că fiecare tip de stingere are mai multe moduri de stingere a obligaţiilo pe care leam enumerat n lucrare

Necesitatea studierii modurilor de stingere a obligaţiilor rezultă nsăşi din caracterele pe care le posedă, acestea fiind manifestarea de voinţă  bilaterală sau unilaterală cu carater normativ sau individual n vederea executarii sau neexecutării  raporturilor obligaţionale.

 Raportul obligaţional reprezintă esenţa unui ntreg şi complex proces de decizie care are o mare importanţă n conducerea societăţii.

Instituţia stingerii a obligaţiilor este o instituţie veche ceea ce constituie ncă un argument n favoarea importanţei, pe care acestea o atribuie relaţiilor sociale prin conţinutul ei. nsăşi legislaţia multor state au nprumutat şi chiar au moştenit o gamă ntreagă de procedei şi de de instituţii care au luat naştere n dreptul privat Roman şi dăinuie şi astăzi ca niste reguli bine definite sau chiar ca legi de bază şi utile n viţa zi de cu zi

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica