referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Organizarea sistemului judiciar romanesc

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat în timp, în prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate în anul 1991. organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate în funcţie...

Varianta Printabila 


1

Programa de studiu la cursul „ Organizarea sistemului judiciar romnesc”

 

1.     Jurisdicţia şi rolul ei n statul de drept

2.     Jurisdicţia ca serviciu public

3.     Organizarea şi conducerea instanţelor judecătoreşti

4.     Ministerul Public

5.     Magistraţii instanţelor

6.     Auxiliarii justiţiei

 

 

Bibliografie

 

1.        V.C.Cădere, Tratat de procedură civilă, ad. A III-A, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928

2.        I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1995

3.        A.Iorgovan, I.Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia Romniei revizuită. Comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

4.        V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996

5.        GR. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1964

6.        S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001

7.        N.Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed.Paideia, 1997

8.        A.Şt.Tulbure, Angela Tatu, Tratat de drept procesual penal, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001

9.        T.Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2003

10.   N.Cochinescu, Totul despre Ministerul Public, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000

11.   I.Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002

12.   C.Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor n dreptul civil şi comercial, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2003

 

 

 

 

Capitolul I – JURISDICŢIA ŞI ROLUL EI N STATUL DE DREPT

 

1.     Noţiunea de jurisdicţie

 

Sistemul judiciar, reprezintă n orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi n majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.

Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea sunt relevante nprocesul de nfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic.ntr-o primă accepţiune , termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor ivite ntre subiecte de drept-persoane fizice sau juridice-prin aplicarea legii”. Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvnt compus din jus (drept şi dicere (a spune, a pronunţa, care nseamnă a pronunţa dreptul.

ntr-o a doua acepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia. Constituţia şi legea de organizare a sistemului judiciar se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale” tocmai n această accepţiune. Acestă accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă interes teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sistemului judiciar

 

 

2.     Delimitarea activităţii judiciare de activitatea celorlalte autorităţi publice

 

n activitatea judiciară se delimitează n mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.

Organele legislative se constituie n urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare. Mandatul organelor legiuitoare este limitat n timp, n prezent la o durată de patru ani, conform prevederilor Constituţiei adoptate n anul 1991. organele judiciare sunt numite, iar judecătorii beneficiază de inamovibilitate n funcţie.

Forul legislativ suprem poate fi sesizat doar de Guvern, deputaţi, senatori şi de un număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, art.74 alin.1 din Constituţie. Activitatea de elaborare a legilor reprezintă substanţa ntregului organism legislativ iar această activitate se nfăptuieşte n baza unei proceduri specifice ce reglementează nu numai iniţiativa legislativă, ci şi modul de adoptare a legilor şia hotărrilor, trimiterea proiectelor de legi şi a propunerilor legislative de la o cameră la alta, medierea, promulgarea legii etc.

Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal  activitatea legislativă se concretizează n norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează ntr-o hotărre-sentinţă sau decizie.

ntre activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări ntre autorităţile statului.

Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui n niciun caz o imixtiune n activitatea concretă de judecată.

Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat n competenţa atribuită acesteia n materie electorală, n cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.

Autoritatea judecătorească se află ntr-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă ntruct n activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din mprejurarea că judecătorii şi procurori sunt numiţi n funcţie de Preşedintele Romniei. Totuşi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2 din Constituţie, iar 1

numirea n funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este veritabil „Guvern al magistraturii”.

Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat n cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate n drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri n termenul legal (procedura conteinciosului administrativ).

 

1.     Actul jurisdicţional şi actul administrativ

 

Autonomia autorităţilor judiciare faţă de celelate organe statale imprimă acelaşi caracter şi actului n care se finalizează activitatea de bază a jurisdicţiei.

n scopul prezentării trăsăturilor particulare ale actului jurisdicţional au fost adoptate mai multe criterii.

 

a.     Criteriile formale

Un prim criteriu formal se referă la organul emitent. n această concepţie, actul ce emană de la o autoritate judecătorească constituie un act jurisdicţional. Este un criteriu formal important, dar nu se poate ignora faptul că, nu toate acetele pronunţate de instanţele judecătoreşti au caracter jurisdicţional, după cum există şi autorităţi administrative ce au căderea de a emite acte jurisdicţionale.

n actul jurisdicţional intervin trei subiecţi: statul prin intermediul judecătorului, reclamantul şi prtul.  De aici s-a tras concluzia unei diferenţe esenţiale ntre cele două categorii de acte, subliniindu-se că n cadrul actului jurisdicţional statul nu acţionează n interes propriu, n timp ce n cadrul actului administratriv acţionează n favoarea sa. Altfel spus, n actul administrativ statul este parte n conflict, n timp ce n cazul actului jurisdicţional intervine pentru soluţionarea litigiului dintre alţi subiecţi de drept.

n cadrul criteriilor formale trebuie să menţionăm şi desfăşurarea activităţii judiciare sub formă de proces, deci n cadrul unei proceduri prestabilite de lege. Aşadar, judecătorul nu acţionează la ntmplare n vederea soluţionării unui conflict ntre particulari sau alţi subiecţi de drept, ci după o procedură riguros determinată de lege.

Criteriile formale, privite izolat sau n ansamblul lor, nu sunt de natură să realizeze o delimitare categorică a actului jurisdicţional faţă de actul administrativ, astfel nct s-a recurs şi la unele criterii materiale.

b.    Criteriile materiale

 

Un prim criteriu vizează finalitatea actului. Potrivit acestui criteriu, actul jurisdicţional urmăreşte restabilirea ordinii de drept şi armoniei sociale.

n literatura juridică mai veche s-a considerat că activitatea juridisdicţională se particularizează faţă de cea administrativă prin prezenţa necesară a unei pretenţii referitoare la existenţa unui drept sau unei situaţii juridice subiective.

Asupra pretenţiei deduse judecăţii, şi după aprecierea faptelor ce sunt prezentate, judecătorul este dator să se pronunţe printr-o hotărre. Puterea lucrului judecat este considerată un atribut exclusiv a actului jurisdicţional. Astfel spus, dacă un act dobndeşte autoritate de lucru judecat el este un act jurisdicţional; n caz contrar, nu ne eflăm n prezenţa unui act jurisdicţional. Prin urmare, fără autoritatea lucrului judecat nu poate fi concepută nici funcţia judiciară.

 

 

c.      Sistemul mixt

 

n literatura juridică s- subliniat că nici criteriile materiale nu sunt suficiente pentru delimitarea actului jurisdicţional faţă de actul administrativ. O delimitare mai riguroasă se poate realiza doar n cadrul unui sistem mixt, adică al unui sistem care mbină criteriile formale cu cele materiale.

Totalitatea criteriilor prezentate au un caracter esenţial: existenţa unei proceduri specifice (judiciară), existenţa unei pretenţii care conduce la o soluţie (hotărre) nzestrată cu putere de lucru judecat.

 

2.     Conţinutul jurisdicţiei

 

Substanţa activităţii judiciare se materializează n hotărrea judecătorească, act prin care se pune capăt unui conflict ivit n sfera relaţiilor sociale, fiind vorba de hotărrea finală, şi nu de celelalte acte emise de judecător n cursul activităţii de soluţionare a litigiului.

Actul final şi de dispoziţia este precedat, n mod necesar, de un complex de acte şi activităţi procesuale de natură să pregătească soluţia finală. Asemenea acte au, prin natura lor, caracterul unor acte administrative.

Eugen Herovanu consideră că, şi alte acte, alături de hotărre, dobndesc atributul de „jurisdicţionale”. n această categorie sunt incluse:

a)       actele de administraţie interioară n legătură cu activitatea jurisdicţională a magistratului, n care ar intra diverse măsuri dispuse de judecător, din oficiu sau la cerere, cum ar fi punerea sigiliilor,

b)      actele ce pregătesc hotărrea sau care dezleagă diverse chestiuni n legătură cu lucrările ntocmite ntre cerere şi hotărre.

Toate acestea constituie acte jurisdicţionale n sens larg.

 

Referirea noastră la conţinutul jurisdicţiei nu ar fi completă fără formularea unor succinte consideraţii şi cu privire la ctivitatea realizată de judecător n cadrul proceurii necontencioase (Codul deprocedură civilă consacră, n Cartea a III-a, unele dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase).

Jurisdicţia necontencioasă  şi are originea n dreptul roman. La nceput, atribuţiile cu caracter neconteincios au fost ncredinţate notarilor, iar apoi magistraţilor.

Conceptul de jurisdicţie determină ceea ce n dreptul modern denumim jurisdicţie conteincioasă, deoarece funcţia esenţială a jurisdicţiei este soluţionarea unui litigiu n care intervin părţi cu interese contrare. Jurisdicţia graţioasă sa jurisdicţia voluntară sunt sintagme adoptate de-a lungul timpului tocmai pentru a demarca jurisdicţia propriu-zisă (conteincioasă) de jurisdicţia necontencioasă. Delimitarea jurisdicţiei contencioase de jurisdicţia graţioasă sau voluntară prezintă importanţă teoretică şi practică şi n determinarea naturii juridice a actelor adoptate n cadrul procedurii necontencioase.

n realizarea unei demarcaţii pertinente ntre jurisdicţia contencioasă şi cea graţioasă este prezenţa sau, dimpotrivă, absenţa unui litigiu. Existenţa unei pretenţii ce antrenează un litigiu ntre două părţi relevă acţiunea procedurii contencioase. Jurisdicţia graţiosă se caracterizează prin absenţa unui litigiu, şi, pe cale de consecinţă, a unor părţi cu interese contrare. n cadrul acestei proceduri, cererea adresată judecătorului nu se ndreptă mpotriva unui adversar. De aceea se spune că procedura
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica