referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Drept notarial

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum preci¬zează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intere¬selor, în conformitate cu legea". Din aceste dispoziţii legale se poate desprinde şi importanţa deosebită a activităţii notariale şi, implicit, a dreptului notarial...

Varianta Printabila 


1

I. Consideraţii generale asupra dreptului notarial

 

1. Noţiunea şi importanţa dreptului notarial

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează modul de organizare a activităţii notariale, statutul notarului public şi procedura de ntocmire a actelor notariale. Enunţarea acestei definiţii sintetice relevă existenţa unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activităţii notariale şi structura organelor care o exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de ntocmire a diferitelor acte notariale.

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, astfel cum precizează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, n conformitate cu legea". Din aceste dispoziţii legale se poate desprinde şi importanţa deosebită a activităţii notariale şi, implicit, a dreptului notarial.

ntr-adevăr, societăţile moderne şi cu o solidă economie de piaţă se caracterizează printr-o multiplicare accentuată a raporturilor juridice la care participă persoanele fizice şi tot mai multe persoane juridice. Participarea la viaţa juridică implică, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept şi a valorilor ocrotite de aceasta. Datorită acestui fapt actele juridice nu se pot ntocmi fără respectarea unor condiţii legale, fie ele de formă, fie de fond.

Unul din marile principii ale dreptului civil este fără ndoială acela al consen-sualismului. Aceasta nseamnă că, n general, simplul acord de voinţă al părţilor este generator de drepturi şi obligaţii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act ntocmit n faţa unui notar public. Cu toate acestea, siguranţa circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un nscris ntocmit şi autentificat de un specialist al dreptului, adică de un notar public. ntocmirea unui nscris autentic, care să constate raportul juridic civil sau comercial realizat de părţi, este dorit şi solicitat adeseori de părţi, ceea ce reprezintă o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau operaţiei juridice ntocmite de părţi.

Formalismul reprezintă o caracteristică a actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop n sine ci o necesitate determinată tocmai de necesitatea garantării circuitului juridic civil şi comercial. n epoca modernă, se poate constata chiar şi o anumită renaştere a formalismului juridic1.

Dreptul notarial se constituie, n ultimul timp, ntr-unui din domeniile juridice cele mai dinamice. Activitatea notarială este implicată azi nu numai n domeniile tradiţionale, ca: dreptul contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci şi n dreptul afacerilor şi n dreptul comercial. O expresie a acestei realităţi o constituie şi numărul mare de notari publici care-şi desfăşoară azi activitatea n ţara noastră, precum şi n alte ţări democratice. Astfel, de pildă, n prezent n Romnia există un număr de cea. 1.000 de notari publici, iar n Franţa, la nceputul anului trecut, existau peste 7.700 de notari, iar profesiunea de notar este considerată ca fiind prima dintre profesiile juridice2, cu o cifră de afaceri de 45%. Numărul notarilor publici este relativ mare şi n alte state, cum este cazul Canadei, unde n urmă cu cţiva ani doar n provincia Quebec se nregistrau cca. 2.700 de notari3.

2. Obiectul dreptului notarial

 

Din definiţia deja enunţată şi din ansamblul reglementărilor n vigoare se poate desprinde cu uşurinţă şi obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la organizarea activităţii notariale, statutul notarului public şi la procedura de ntocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit şi din normele privitoare la procedura succesorală notarială.

Obiectul dreptului notarial coincide şi cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu. Aceasta nu nseamnă că obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la instituţiile deja enunţate şi care au esenţialmente un caracter organizatoric şi procedural.

Domeniul de interes al dreptului notarial este nsă mult mai larg şi cuprinde varii domenii juridice. Avem n vedere, n primul rnd, instituţii importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului notarial, succesiuni, drepturi reale şi publicitate imobiliară. Dreptul familiei, ndeosebi prin instituţiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice şi juridice şi la reprezentarea lor, este şi el implicat n activitatea notarială. Dreptul comercial este şi el tot mai mult implicat n activitatea notarului public. Din această sferă de interes, pentru dreptul notarial, nu trebuie ignorate nici normele dreptului internaţional privat şi ale dreptului comerţului internaţional, căci circuitul valorilor materiale se nscrie, n epoca n care trăim, n cadrul unor tendinţe de accelerare a procesului de integrare economică regională şi chiar de globalizare accentuată.

lată de ce disciplina pe care o studiem - Dreptul notarial - ar trebui să formeze obiect de studiu la toate facultăţile de profil juridic din Romnia. Pentru a fi riguroşi trebuie să recunoaştem că Uniunea Naţională a Notarilor Publici -prin Consiliul său - a făcut deja demersuri pentru cuprinderea n planurile de nvăţămnt a acestei discipline juridice, astfel cum ea se studiază şi n alte ţări democratice. Soluţia nu a fost nsă promovată, pnă n prezent, la toate facultăţile de profil juridic din Romnia.

Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifică, cel puţin n parte, prin faptul că normele care-l alcătuiesc nu se constituie ntr-o ramură de drept tradiţională. Dar, pentru noi, ntrebarea cardinală este tocmai aceea de a cunoaşte dacă dreptul notarial este sau nu o ramură de drept. n doctrina romnească această problemă nu a fost supusă unei analize riguroase şi nici nu există puncte de vedere divergente n materie.

In dreptul francez autonomia dreptului notarial ca ramură de drept este controversată, n pofida faptului că civilişti de mare prestigiu consideră că ne aflăm n prezenţa unei „ramuri speciale de drept" (A. Colin, H. Capitant, Cours de droit civil frangais, 1924)1. n ceea ce ne priveşte, socotim şi noi, alături de alţi autori, că problema este doar de un interes practic limitat2, sau mai de grabă de un interes strict doctrinar.

Totuşi, este de observat, astfel cum am arătat deja, că normele dreptului notarial au un caracter organizatoric şi procedural şi sunt supuse unor reglementări speciale. Este adevărat nsă că raporturile dintre persoanele care se nfăţişează n faţa notarului public se ntemeiază pe egalitatea părţilor, caracteristică care este prezentă n cazul raporturilor de drept civil şi a altor ramuri ale dreptului privat. De aceea, aceste raporturi chiar dacă sunt consfinţite printr-un act notarial sunt şi rămn raporturi de drept civil. Raportul de drept substanţial dintre părţile actului notarial nu se converteşte, prin operaţiunea autentificării, ntr-un raport special, de drept notarial.

Obiectul dreptului notarial include regulile care se aplică notarului n exerciţiul funcţiilor sale şi n raporturilor lui cu părţile (clienţii notarului)3. Aceste raporturi au un caracter particular şi generează drepturi şi obligaţii inerente unei profesii liberale, dar şi exerciţiului unui act de autoritate publică. n această perspectivă, apreciem că dreptul notarial trebuie considerat ca o disciplină juridică importantă, dar şi ca o ramură de drept autonomă.

 

3. Izvoarele dreptului notarial

 

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse şi sunt cuprinse n acte normative de natură diferită. n mod incontestabil, nsă, principalul izvor al dreptului notarial este Legea4 notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36 din 12 mai 1995. Ea a fost adoptată ţinnd seama att de experienţa dobndită de notarii din ţara noastră, n perioada anterioară, ct şi de evoluţiile legislative din ţările democratice europene.

Legea nr. 36/1995 se completează n mod corespunzător cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Drept urmare, dispoziţiile codurilor menţionate constituie şi ele izvor de drept notarial, n materiile care interesează activitatea notarială.

Cu acelaşi titlu de izvor de drept trebuie menţionată şi Legea nr. 178 din 4 noiembrie 1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de Ministerul Justiţiei1.

Ordonanţele Guvernului pot constitui şi ele izvor al dreptului notarial. Pnă n prezent atare acte normative au fost elaborate n scopul determinării taxelor de timbru pentru activitatea notarială. Avem n vedere ndeosebi O.G. nr.12 din 29 ianuarie 1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială2, prin care a fost abrogată O.G. nr.37/1995. De asemenea, au caracter de izvor de drept notarial şi unele din dispoziţiile cuprinse n O.G. nr.32 din 18 august 1995, privind timbrul judiciar3. n fine, tot cu titlu de izvor de drept notarial trebuie amintită şi Ordonanţa nr. 30 din 29 ianuarie 1999, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.

Un izvor de drept cu o valoare incontestabilă este reprezentat de Regulamentul, adoptat n temeiul art. 107 din Legea nr. 36/1995, de punere n aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale, nr. 36/1995. Regulamentul a fost adoptat prin Ordinul nr. 710/C din 5 iulie 19954.

 

4. Scurte secvenţe istorice asupra instituţiei notariatului

 

Subiectul principal al dreptului notarial este notarul public, iar istoria instituţiei este legată de apariţia pe scena istoriei a activităţii de ntocmire a nscrisurilor constatatoare a diferitelor operaţii juridice şi a persoanelor care le ntocmeau. Apare ntru totul firesc ca majoritatea autorilor să plaseze germenii instituţiei notariatului chiar n Antichitate5.

Istoria notariatului şi apariţia notarului este legată de descoperirea şi folosirea scrisului de populaţiile sumeriene. Primele testamente, contracte de vnzare-cum-părare sau de nchiriere au fost scrise n Mesopotamia cu mii de ani n urmă. Consemnarea n scris a operaţiilor juridice a contribuit astfel, cum remarcabil nota un autor mexican, ia garantarea ordinii şi a păcii n cadrul tranzacţiilor private „de o manieră att de eficientă, nct cinci mii de ani după aceasta, n epoca computerelor şi a sateliţilor, continuăm să o utilizăm"1.

Adeseori, originea notariatului este căutată n instituţia romană a „tabelionilor", deşi nu se poate afirma că la sfrşitul epocii republicane au fost create toate condiţiile social-economice pentru transformarea scribului2 ntr-un adevărat funcţionar public. n dreptul roman, mult timp nscrisul a constituit numai un simplu mijloc probator al unor acte ce se ndeplineau după un anumit ceremonial.

1

Propagarea treptată a documentelor scrise a determinat apariţia unei profesii liberale, anume aceea a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate n redactarea documentelor juridice. Tabelionii au devenit treptat experţi n cunoaşterea legilor şi a formulelor juridice, funcţiile lor depăşind pe aceea de simplă redactare a unor documente juridice; ei au devenit adevăraţi asesori juridici ai părţilor nu numai n materia convenţiilor private, ci şi n privinţa redactării unor petiţii, atestări sau certificări solicitate de tribunale3.

O dată cu dezvoltarea oraşelor medievale şi nflorirea comerţului, convenţiile private au nceput să fie tot mai mult redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzătoare, obţinută n diferite şcoli ale timpului. Dezvoltarea comerţului n secolele XI-XIII a contribuit la transformarea scribului - scriptor sau notarius - n notar public. Gndirea juridică a epocii a fost marcată n mod esenţial de două şcoli importante - a glosatorilor şi a canoniştilor -, iar aceasta a contribuit la transformarea tabelionilor n veritabili funcţionari publici, n sensul modern al cuvntului.

Contribuţia unei celebre universităţi italiene a fost remarcabilă n evoluţia dreptului notarial. Este vorba de Universitatea din Bologna, una dintre cele mai vechi instituţii de nvăţămnt superior europene, şi unde trei jurişti s-au ilustrat prin lucrările elaborate n domeniul dreptului notarial. Astfel, primul autor, care a elaborat un tratat n domeniul notarial, ntre anii 1222-1234, a fost profesorul Rainiero de Perugia. Tratatul său era intitulat „Ars notariae" şi cuprindea trei părţi: contractele, dispoziţii de ultimă voinţă şi nscrisuri procesuale. O altă lucrare remarcabilă, intitulată tot „Ars notariae", a aparţinut lui Salatiel, profesor la aceeaşi universitate italiană. Tratatul este format şi el din trei părţi: contracte şi pacte; dispoziţii testamentare şi regimul succesoral; formulare procesuale. Principiile lui „Ars notariae" au fost răspndite apoi n Italia şi n ntreaga Europă4, prin lucrările profesorului Rolandino, de la aceeaşi celebră universitate.

In ţara noastră, originea notariatului este plasată, de unii autori, n secolul al Xll-lea (n Transilvania) şi al XlV-lea (n Ţara Romnească şi Moldova)1. Timp ndelungat, activitatea notarială era ndeplinită de instanţele judecătoreşti, care aveau atribuţii n materie necontencioasă. Astfel, prin Legea pentru autentificarea actelor din 1 septembrie 1886 autorităţile competente a legaliza actele sub semnătură privată şi a le autentifica erau:

a) Tribunalele de judeţ n mod general şi fără restricţiune;

b) Judecătoriile de ocol;

c) Judecătoriile comunale; şi

d)  Poliţaii şi comisarii de poliţie, numai n mod excepţional şi după distinc-ţiunile prescrise la vale".

De menţionat faptul că potrivit acestui act normativ competenţa de drept comun n materie aparţinea tribunalelor de judeţ. n acest sens, art. 1 din Legea din 1 septembrie 1886 preciza că „Tribunalele de judeţ sunt competente a legaliza sau nvesti cu forma autentică orice acte de orice valoare, şi ntre orice persoane domiciliate sau nu n cuprinsul circomscripţiunei lor". Toate celelalte instanţe şi autorităţi publice aveau o competenţă de excepţie n materie de legalizare şi autentificare de acte.

Acest sistem nu se aplica n Ardeal, unde activitatea notarială se realiza prin intermediul notarilor publici.

Prin Decretul nr. 79 din 31 martie 1950 a fost organizată n ţara noastră instituţia notariatului de stat. La nceput atribuţiile notariatelor au fost restrnse la autentificarea nscrisurilor, legalizărilor de acte şi la trimiterile n posesie a moştenitorilor2. Ulterior, n special prin Decretul nr. 377/1960, atribuţiile notariatelor de stat au fost lărgite n mod considerabil. Procedura succesorală a fost reglementată prin Decretul nr. 40/1953 şi era de competenţa notariatelor de stat. n acelaşi mod s-a procedat şi n privinţa publicităţii imobiliare, anume n sensul că aceasta a fost trecută n competenţa notariatului de stat.

După modelul sovietic, notariatele de stat au fost organizate şi n Romnia ca organe administrative cu atribuţii specifice procedurii necontencioase. Activitatea notarială era coordonată de Ministerul Justiţiei, iar notarii de stat au fost consideraţi ca funcţionari publici.

Descentralizarea economică şi tranziţia spre o economie de piaţă a impus o nouă organizare notarială. Ea s-a realizat prin Legea nr. 36/1995 şi prin Regulamentul de punere n aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale.

 

 

5. Principiile activităţii notariale

 

Principiile de bază ale activităţii notariale pot fi desprinse din chiar prevederile primului capitol al Legii nr. 36/1995. Unele din aceste principii derivă din prevederile constituţionale, reprezentnd o aplicare particulară a acestora. Alte principii sunt, desigur, specifice activităţii notariale. Vom examina, pe scurt, principiile de bază ale activităţii notariale.

5.1. Principiul legalităţii

Legalitatea constituie un principiu de valoare constituţională a cărei importanţă şi semnificaţie ntr-un stat de drept nici nu trebuie să mai fie demonstrată. Aplicarea acestui principiu1 implică, n primul rnd, constituirea birourilor notariale n conformitate strictă cu legea, precum şi respectarea tuturor normelor de competenţă statornicite de reglementările n vigoare. Respectarea formelor procedurale este, de asemenea, deosebit de importantă n activitatea notarială, căci numai actul ce ntruneşte toate cerinţele legale se bucură de „autoritate publică".

O aplicaţie particulară a principiului legalităţii este făcută n art. 6 din Legea nr. 36/1995. Dispoziţiile nscrise n acest text sunt deosebit de sugestive pentru ntreaga activitate notarială şi nu doar sub aspectul analizat.       Ele reprezintă şi veritabile norme de deontologie notarială. De aceea le şi reproducem n cele ce urmează: „Notarii publici şi celelalte instituţii prevăzute la art. 5, care desfăşoară activitate notarială, au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au nţeles sensul şi le-au acceptat efectele, n scopul prevenirii litigiilor.

In cazul n care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza ntocmirea lui.

Dacă nscrisul prezentat are un conţinut ndoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune expresă n act.

Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va refuza ntocmirea actului".

Aşadar, textul citat consacră ndatorirea notarului de a verifica legalitatea actelor pe care le instrumentează. n opinia noastră, art. 6 din Legea nr. 36/1995 conferă notarului public şi un rol activ. Această regulă poate fi desprinsă din ndatoririle pe care textul menţionat le impune notarului public.

Respectarea legalităţii şi rolul activ al notarului public sunt de natură să nfăptuiască funcţia preventivă a activităţii notariale. Această funcţie este enunţată, n mod expres, n art. 6 alin. (1) din Legea nr. 36/1995.

5.2. Principiul egalităţii de tratament n faţa organelor notariale

Potrivit art. 7 din Legea nr. 36/1995 „activitatea notarială se nfăptuieşte n mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială".

Consacrarea acestui principiu n Legea nr. 36/1995 este o consecinţă firească a dispoziţiei constituţionale nscrise n art. 16 alin. (1) din Constituţie, privitoare la egalitatea cetăţenilor „n faţa legii şi a autorităţilor publice".

Valoarea principiului egalităţii de tratament este incontestabilă. Aşa fiind, un notar public nu ar putea refuza ntocmirea actului notarial prezentat de părţi pe vreunul din motivele enunţate n art. 6 din Legea nr. 36/1995 (rasă, naţionalitate, origine etnică etc).

5.3. Activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici

n majoritatea statelor occidentale activitatea notarială se realizează de către birourile notarilor publici1. Notarii ndeplinesc imensa majoritate a actelor cu caracter notarial.

Situaţia este similară şi n sistemul legislaţiei noastre. Principiul potrivit căruia activitatea notarială constituie monopol al notarilor publici comportă unele excepţii importante.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 36/1995: „Actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Romniei, precum şi de alte instituţii, n condiţiile şi limitele prevăzute de lege". La rndul său, art. 12 din acelaşi act normativ determină competenţa notarială a secretarilor consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici.

n considerarea acestor prevederi legale s-ar putea susţine că notarii publici nu beneficiază de un veritabil monopol asupra activităţii notariale. Susţinerea nu ar fi totuşi, după părerea noastră, pertinentă. ntr-adevăr, art. 10 din Legea nr. 36/1995 recunoaşte notarilor publici o competenţă generală. Pe de altă parte, activitatea notarială a organelor administrative şi a misiunilor diplomatice ori a oficiilor consulare este limitată, astfel cum rezulta chiar din prevederile art. 12-13 din Legea nr. 36/1995. De asemenea, anumite proceduri notariale pot fi realizate numai n cadrul birourilor notarilor publici (procedura succesorală notarială etc).

5.4. Principiul păstrării secretului profesional

Activitatea notarului, ca şi a avocatului, implică cunoaşterea unor fapte sau mprejurări pe care părţile nu doresc, din diferite motive, să le facă publice. De aceea notarul este ndatorat să respecte confidenţialitatea lucrărilor ntocmite şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au fost ncredinţate.

Legea nr. 36/1995 consacră n mod expres obligaţia notarilor publici de a păstra secretul profesional. n acest sens, art. 36 din legea menţionată anterior cantonează această obligaţie la „actele şi faptele" despre care notarii au luat cunoştinţă „n cadrul activităţii lor". Obligaţia notarilor de a păstra secretul profesional subzistă şi după ncetarea funcţiei, cu excepţia cazurilor n care legea sau partea interesată l eliberează pe notar de această ndatorire.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 36/1995 aceeaşi obligaţie de a păstra secretul profesional revine şi „personalului birourilor notariale". Regulamentul de punere n aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale consacră această obligaţie n art. 29. Potrivit acestui text, obligaţia de a păstra secretul profesional le impune notarilor „interdicţia de a da informaţii, precum şi de a permite accesul la actele notariale altor persoane n afara părţilor, succesorilor şi reprezentanţilor acestora, precum şi acelora care justifică un drept sau un interes legitim".

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica