referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Sistemul stiintei dreptului

Categoria: Referat Drept

Descriere:

In cadrul ştiinţelor despre societate distingem mai multe ramuri ale acestora cum ar fi ştiinţele politice, istorice, economice, juridice etc. - fiecare abordând un domeniu distinct, specific al realităţii (politic, economic, istoric, juridic etc.) Ştiinţele juridice, ştiinţa dreptului studiază juridicul în toate , formele sale de manifestare...

Varianta Printabila 


1

1.1       Ştiinţa dreptului. Noţiuni introductive

 

Prin ştiinţă n general nţelegem un ansamblu de cunoştinţe despre o realitate exterioară verificabilă (direct sau indirect) şi care sunt exprimate ntr-un limbaj propriu sub formă de principii, concepte şi teorii perfectibile n timp.

Totalitatea ştiinţelor alcătuieşte sistemul ştiinţelor, compus din subsisteme aflate n interacţiune, interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

Principalele trăsături ale oricărei ştiinţe sunt:

a)      veridicitatea, adică aptitudinea de a se exprima sau a părea că exprimă adevărul despre obiectul său de cercetare;

b)    verificabilitatea, ce dă posibilitatea de a controla, examina ori confirma că enunţurile formulate corespund realităţii,adevărului;

c)     raţionalitatea, adică enunţările, cunoştinţele, judecăţile sale sunt corecte sub aspect logic;

d) perfectabiliţatea, n sensul că cercetările, studiile ntreprinse pot fi desăvrşite, perfecţionate şi apoi integrate sistemului său de 'cunoştinţe, prin acumulările, descoperirile noi ce apar.

Pentru a se autonomiza, ştiinţa trebuie să aibă delimitat domeniul său dinstinct de cercetare cunoscut sub denumirea de obiect de cercetare, să uziteze un limbaj propriu şi să folosească metode, tehnici şi principii adecvate pentru a explica aspectele, fenomenele cercetate.

Evoluţia continuă a cunoaşterii exclude existenţa unoi graniţe fixe,  rigide  ntre  diferitele  ştiinţe  şi presupune dimpotrivă,  posibilitatea apariţiei de  noi  ştiinţe,  uneori  de graniţă, de interferenţă cu cele existente şi consacrate deja. Pentru acest motiv privim ştiinţa nu doar ca un sistem static de idei,   teorii   şi   reprezentări, ci ca un sistem   dinamic,  n permanentă dezvoltare, care ntreţine procesul de investigare a lumii nconjurătoare cu noi cunoştinţe şi teorii.

         Din numeroasele  clasificări  ale ştiinţelor realizate  deja lungul   timpului   o   reţinem   pe   cea  trihotomică, de largă generalizare, n:

         ştiinţe despre natură;

         ştiinţe despre societate;

         ştiinţe despre gndire (teoria cunoaşterii). Potrivit datelor UNESCO, n anul 1987, existau peste 115( de ştiinţe actuale, structurate n:

         ştiinţe fundamentale

         ştiinţe particulare

         ştiinţe tehnico-aplicative.

Mai amintim şi o altă clasificare a ştiinţelor, n:

         subsistemul ştiinţelor despre existenţă (care se compun din ştiinţele naturii, socio-umane şi ştiinţele despre gndire)

         subsistemul    ştiinţelor   acţiunii  (formate    din    ştiinţă organizaţionale, tehnice şi instructiv educaţionale).                    

Ştiinţele naturii au ca obiect de studiu natura şi sunt astfel de ştiinţe: fizica, biologia, chimia etc.                                             

Legile generale ale societăţii au trăsături care le deosebes de legile naturii, n primul rnd prin aceea că, prin ele se manifestă şi intervine activitatea conştientă a oamenilor.          

Ştiinţele despre societate, ştiinţele sociale sau socio-umane studiază legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii n cele mai diferite domenii ale sale. 

In cadrul ştiinţelor despre societate distingem mai multe  ramuri   ale   acestora   cum  ar  fi  ştiinţele  politice, istorice, economice, juridice etc. - fiecare abordnd un domeniu distinct, specific al realităţii (politic, economic, istoric, juridic etc.)

Ştiinţele juridice, ştiinţa dreptului studiază juridicul n toate , formele sale de manifestare.

Prin tradiţie, prin conţinut şi prin obiectul  său, ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice)  aparţine  de  sistemul  ştiinţelor sociale şi studiază legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile juridica şi politice, modul n care acestea influenţează  şi  sunt  influenţate  de  societate,  corelaţiile  cu celelalte componente ale sistemului social.

Ca  ştiinţă  explicativă,  ştiinţa  dreptului  studiază  natura juridicului, raporturile cu alte ştiinţe, legăturile interne  ale sistemului juridic.

In evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului ca ştiinţă cu statut şi justiţie specifică, a analizat un anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale, domeniul participării indivizilor la circuitul juridic ca purtător de drepturi şi obligaţii juridice. Fenomen normativ,  dreptul  reprezintă  o  tentativă  de  disciplinare  şi coordonare a relaţiilor sociale. El este un sistem deschis de reguli de conduită orientate către realizarea ordinii  sociale iconcrete. Aceste reguli de conduită nu vin din neant şi nu se produc n vid, societatea fiind cea care comandă structura juridică, conform nevoilor ei. Ştiinţele juridice cercetează forma juridică a existenţei societăţii la fel cum, ştiinţele economice, pre exemplu, investighează forma economică a acesteia.

Am putea spune că obiectul ştiinţelor juridice l formează dreptul, sub aspectul său normativ sau că sistemul ştiinţelor juridice pe ca obiect de studiu forma juridică a societăţii, uniformitatea structurală, funcţională, organizaţională a formei juridice pe care o mbracă societatea n evoluţia sa n timp şi spaţiu.      

Forma juridică a societăţii o mai denumim generic, drept, n această accepţiune, dreptul reprezintă o formă normativă de ordonare a unor raporturi sociale n scopul promovării şi apărării valorilor necesare desfăşurării normale a vieţii sociale.

      Specificul   ştiinţelor juridice  comparativ   cu  alte  ştiinţe sociale rezidă n aceea că studiază att aspecte legate de drept şi cele trei puteri ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) ct şi normele de drept inserate n actele normative care le ordonează şi sunt n vigoare.

     Dreptul   şi   fenomenele juridice  pot   fi   studiate   fie  n ansamblul lor, fie n evoluţia lor istorică , fie pe anumite părţi care grupează normele, instituţiile juridice şi ramurile de drept n funcţie de anumite trăsături specifice.

                          

 

1.2       Sistemul ştiinţelor sociale

Aşa cum se consemnează n toate dicţionarele de referinţă ale lumii, ştiinţa este un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natură şi societate) şi despre realitatea subiectivă (psihic şi gndire).

a.  Ca instituţie - este o organizaţie de oameni care efectuează cercetări şi
examinează căile promovării lor n practică.

b.  Ca metodă - este un ansamblu de procedee şi mijloace, care ne dezvă
luie realitatea nconjurătoare.

Ştiinţa apare sub influenţa nevoilor practice ale societăţii, scopul ei ultim fiind tocmai de a servi practicii, progresului economic, social-cultural, n general, progresului uman.

Aplicaţiile practice ale ştiinţei se regăsesc n: dezvoltarea mijloacelor materiale de existenţă; apărarea şi dezvoltarea fiinţei umane; transformarea şi perfecţionarea relaţiilor sociale.

G.W.F. Hegel definea ştiinţa ca fiind „ceea ce mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită", iar Charles Montesquieu o definea ca „Un summum de idei despre ceea ce ne nconjoară". Andrei Rădulescu observa că ştiinţa reprezintă „un sistem de valori, de generalizări ştiinţifice dobndite prin metode de cercetare",

Ştiinţa dreptului este componentă a ştiinţelor socio-umane A. Botez (n  "Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane n epistemologie",) prezintă tabloul ştiinţelor sociale astfel :

1.     Ştiinţe de tip mnemotetic, avnd ca obiect activităţile umane şi ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare (economia, politologia, sociologia, demografia, lingvistica, etc.);

2.     Ştiinţele ce au ca obiect istoria, iar ca scop reconstituirea şi interpretarea trecutului (ştiinţele istorice);

3.     Ştiinţele juridice sunt cele care delimitează lumea dominată de norme, obligaţii şi atribuţii, avnd drept obiect aspectele normative ale activităţii umane (ştiinţele juridice, etica);

4.     Ştiinţele ce au ca obiect activitatea cognitivă, ca activitate esenţial umană şi ca scop cercetarea epistemologică a ştiinţei (epistemologia).

 

1.3       Ştiinţa dreptului n sistemul ştiinţelor sociale

Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde n alcătuirea sa următoarele domenii:

a)   ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora. Exemple:economia, politoiogia, sociologia, psihologia, demografia, lingvistica etc.;

ştiinţele   care   reconstituie   şi   interpretează   trecutul   societăţii umane: ştiinţele istorice;

b)   ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.

Observăm faptul că ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) ocupă un loc bine determinat n vastul tablou al ştiinţelor sociale, datorită specificităţii (particularităţii) obiectului său de cercetare care este realitatea juridică ca parte componentă a realităţii sociale.

Ştiinţa dreptului este o ştiinţă social-umană pentru că studiază realitatea juridică, adică acea dimensiune inalienabilă a existenţei umane n condiţii particulare social-istorice.

Analiştii sunt de acord că ultima jumătate a secolului XX este cea mai remarcabilă perioadă din istoria omenirii. S-au produs şi se produc sub ochii noştri veritabile revoluţii n plan politic, economic, n toată complexitatea ei.

Lumea de astăzi, din debutul mileniului trei, se află ntr-o puternică interdependenţă, intercondiţionare, trăieşte epoca globalizării cu toate efectele, bune şi mai puţin bune, ce decurg din aceasta. Lumea de astăzi nu mai arată ca n urmă cu zece ani.

Societatea n ansamblul său este confruntată cu o infinitate de fenomene, de mutaţii esenţiale pe toate planurile: economic, politic, social, spiritual.

Componenta juridică a realităţii sociale capătă n acest context o importanţă aparte. Fiecare stat este pus să găsească soluţii tuturor problemelor noi care se manifesta n societate; el trebuie să organizeze viaţa oamenilor şi a societăţii n general pe toate coordonatele vieţii: politice, economice, sociale, culturale, spirituale. Totul trebuie introdus n tiparul normelor juridice, astfel nct societatea să funcţioneze printr-o reală articulare a tuturor componentelor sale. Această funcţie de reglementare revine DREPTULUI.

Dreptul se aplică asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile, regularităţile,geneza şi modalităţile n care comportamentul uman trebuie să răspundă la comenzile societăţii.

Ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) este chemata să studieze, să cerceteze legile existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului, viaţa instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică a acestora), modalităţile concrete n care aceste instituţii influenţează societatea n globalitatea ei şi suportă, la rndul lor, influenţa acesteia.

1

Pretutindeni n lume, n orice societate (superdezvoltată industrial sau napoiată din punct de vedere economic) ştiinţa dreptului este confruntată astăzi cu o vastă problematică. Domeniul de cercetare şi de analiză care se oferă ştiinţei dreptului este n permanentă extensie.

Ca fenomen normativ DREPTUL se nfiinţează ca o tentativa de disciplinare, de coordonare şi articulare a relaţiilor sociale care i oferă posibilitatea de a promova şi reglementa corespunzător valorile cele mai importante: proprietatea, familia, educaţia, siguranţa juridică, societatea civilă, libertăţile individuale, ordinea publică etc.

Ca orice ştiinţă, ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă, constnd n stabilirea şi fixarea n chip metodic a faptelor, ştiinţelor, mprejurărilor concrete pe care le studiază şi cercetează.

Cealaltă funcţie, funcţia teoretică, constă n elaborarea ipotezelor, teoriilor, principiilor şi conceptelor specifice prin care explică domeniul pe care l cercetează, făcndu-l accesibil oamenilor.

Prin cele două funcţii, ştiinţa dreptului, realizează o generalizare a experienţei umane n domeniul său de cercetare, oferind date verificate, riguros sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte, principii şi metode specifice, pe baza cărora fenomenele din societate pot fi investigate şi studiate.

n esenţă, ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul extrem de vast şi diversificat al participării oamenilor la circuitul juridic, oamenii priviţi ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice, cu ntregul cortegiu de efecte ce decurg de aici.

Pe vasta scenă a societăţii, a realităţii sociale, oamenii sunt actorii cei mai preţioşi. Ei cooperează, se interferează, se raportează la semenii lor şi la valorile sociale sub autoritatea dreptului care conduce şi dirijează comportamentele lor, impunnd oamenilor reguli normative şi modele, programndu-le ntr-un sens, acţiunile şi limitndu-le atunci şi acolo, cnd şi unde raţiunea dictează.

Pentru a realiza acest obiectiv, pentru a atinge această ţintă, dreptul ca ştiinţă depăşeşte statutul de "predicator", adică acela de a studia norma juridică, jurisprudenţa, contractul etc. Dreptul trece n teritoriul concretului, adică realizează un amplu proces de explicare a contextului social n care apar şi trăiesc normele şi instituţiile juridice.

Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu cele morale şi religioase, subliniindu-le, totodată, specificitatea, n pofida numeroaselor interferenţe cu aite categorii de norme sociale - asupra cărora vom reveni, ntr-un alt capitol al Cursului - normele dreptului se disting prin aceea că sunt instituite de stat şi sunt garantate, n aplicarea lor, de forţa coercitivă a statului.

 

 

1.4       Conexiunea dintre ştiinţele juridice  şi alte ştiinţe socio-umane

Interacţiunea dintre fenomenele care formează obiectul de studiu al diferitelor ştiinţe sociale şi umane determină unitatea şi conexiunea lor. Integrarea ştiinţelor constituie una dintre principalele tendinţe ale evoluţiei cunoaşterii ştiintifice, alături de tendinţa de diferenţiere a ştiinţelor.

Pentru a-şi ndeplini funcţiile, dreptul, ca ştiinţă nu poate să rămnă izolat de alte discipline socio-umane cu care trebuie să coopereze, din necesitatea contemporană de a depăşi formalismul, de a nu-şi mai reduce menirea la simpla exegeză a textelor şi de a cerceta dreptul, n contextul său social. Ştiinţele juridice sunt chemate să realizeze analiza dreptului pozitiv, aşa cum se manifestă efectiv n viaţa individuală şi socială. Sistemele de drept nu trebuie separate de contextul lor nonjuridic, deoarece principiile legii şi precedentele judecătoreşti sunt explicabile prin situarea lor ntr-un anumit context social, politic şi istoric.

Mircea Djuvara concepea ştiinţa dreptului ca unul dintre elementele cele mai de seamă ale societăţii, strns legat de celelalte ştiinţe. In acest sens, afirma:" A face drept fără sociologie nu poate să aibă nţeles (... sociologia şi toate ştiinţele sociale sunt discipline ajutătoare, indispensabile dreptului)". Un alt cunoscut profesor romn al perioadei interbelice şi anume, Eugeniu Speranţia sublinia: " ... att sociologia generală, ct şi ştiinţele sociale cu caracter special (ca Etnografia, Demografia şi Istoria) dau un important tribut informaţiilor pentru ampla cunoaştere şi nţelegere a vieţii juridice".

Mai aproape de zilele noastre, profesorul francez Michel Villey consideră ca o nevoie urgentă să se adauge la studiul legilor, cel puţin studiul cauzelor şi efectelor lor, al cauzelor economice şi sociale.

Şi, revenind la specialiştii romni, să ne aducem aminte, din nou, de Mircea Djuvara care preciza că raţionamentul juridic nu nlocuieşte raţionamentul economic sau politico-social, dar ca el nu trebuie să scape din vedere realităţile sociale de la care trebuie sa pornească .

Ştiinţele juridice nu trebuie să ia n considerare numai sistemele de drept ale diferitelor ţări, ci şi realităţile lor juridice. Nici o ştiinţă, deci nici cea juridica nu se poate pretinde a fi autosuficientă, n sensul că nu ar avea nevoie de alte ştiinţe conexe.

Printre ştiinţe conexe ştiinţelor juridice se numără, de exemplu ştiinţa politică care are ca obiect de studiu puterea şi statul, de care nu se poate face abstracţie n cercetarea dreptului. Francois Terre observă că deşi politica instaurează relaţii diferite faţă de relaţiile care interesează juridicul, nu se poate afirma că dreptul nu este legat n nici un fel de politică. Sociologia, ca ştiinţă descriptivă, urmăreşte să constate şi să explice realitatea faptelor sociale care constituie substratul dreptului, cauzele stărilor de lucru existente n societate şi legile evoluţiei societăţii, fiind interesate de rezultatele sociale ale reglementării juridice şi de constatarea deficienţelor ei. Şi această ştiinţă este strns legată de ştiinţa dreptului.

Există, de asemenea, o strnsă legătură ntre drept, ca ştiinţă şi economie, ca ştiinţă. Este suficient să ne gndim la instituţiile dreptului civil şi dreptului comercial pentru a ne convinge că acestea nu pot fi nţelese cu adevărat, dect cu condiţia studierii suportului lor economic. Şi numeroase alte instituţii juridice, din alte ramuri ale dreptului au implicaţii şi repercusiuni economice şi invers, evoluţia dreptului este puternic influenţată de situaţia economică.

Cunoştinţele istorice sunt şi ele strict necesare ştiinţelor juridice, deoarece structurile fundamentale ale vieţii juridice s-au format şi au evoluat n decursul istoriei. Pentru a explica instituţiile juridice actuale, ştiinţele juridice recurg la studierea trecutului, a originilor şi a dezvoltării lor, de-a lungul diferitelor perioade ale istoriei omenirii.

O altă ştiinţă umanistă cu care ştiinţele juridice trebuie să coopereze este psihologia. Astfel, desfăşurarea procesului judiciar ridică probleme psihologice, n soluţionarea cauzelor avndu-se n vedere nu numai faptele materiale, ci şi manifestările spirituale, intenţiile omeneşti. Problemele concrete de psihologie cu care se confruntă practicienii dreptului (judecători, avocaţi, notari) sunt legate de aprecierea mărturiilor, aprecierea vinovăţiei n cauzele penale, interpretarea voinţei părţilor n actele juridice, cum sunt contractele, testamentele, recunoaşterile de paternitate etc.

Dar şi alte ramuri ale ştiinţei, n afara ştiinţelor umaniste constituie ştiinţe conexe ştiinţelor juridice. Un exemplu reprezentativ l constituie medicina. Sunt numeroase aplicaţiile medicinii n viaţa juridică. Să ne gndim, de pildă la expertizele medicale necesare pentru soluţionarea cauzelor privind filiaţia, punerea sub interdicţie a alienaţilor mintali, răspunderea civilă pentru pagubele produse prin accidente, sau pentru constatarea infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale etc. Legătura dintre medicină şi drept este evidenţiată prin existenţa medicinei legale. Se susţine chiar că există un drept medical ale cărui prevederi se referă la organizarea serviciilor sanitare publice, igiena publică, exercitarea profesiunii medicale.

Ştiinţele juridice ndeplinesc şi o funcţie prospectivă, de anticipare teoretică, de previziune a evoluţiei obiectului de care se ocupă şi anume, dreptul. Stabilirea modelului obligatoriu de conduită care reprezintă misiunea dreptului nu poate fi realizată fără previziunea situaţiei viitoare a sistemului social global, precum şi a subsistemelor sale, printre care şi cel juridic.

Cercetarea prospectivă este necesară ştiinţelor juridice pentru a se putea elabora ipotezele referitoare la schimbările posibile n viitor, astfel nct dreptul să exercite o influenţă directă asupra comportamentului uman, să-1 orienteze ntr-o anumită direcţie, să fie evitată producerea fenomenelor previzibile secundare, de nedorit ale reglementării juridice.

Regretatul profesor Octavian lonescu considera că generaţiei de astăzi i revine ndatorirea pregătirii dreptului societăţii viitoare, pentru ca el să fie un factor al progresului, civilizaţiei şi culturii umane a viitorului, că prevederea ideilor directoare care vor domina gndirea juridică a viitorului este esenţială pentru evitarea unor consecinţe negative pentru individ şi societate.

Ştiinţei juridice generale pe care o numim "Teoria generală a dreptului" sau "Introducere n studiul dreptului" i revine ndatorirea de a coordona cercetările prospective din disciplinele juridice de ramură, de a oferi o imagine de sinteză asupra viitorilor posibili şi dezirabili n drept.

Legătura dintre ştiinţele juridice şi studiul viitorului este posibilă, deoarece are la bază două asemănări majore ntre ele. n primul rnd, fără a f i o ştiinţă normativă propriu-zisă, astfel cum este ştiinţa dreptului, studiul viitorului constituie totuşi, indiscutabil o examinare a normelor activităţii umane capabile să realizeze anumite scopuri. In al doilea rnd, ca şi ştiinţele juridice, studiul viitorului are, n cele din urmă şi un caracter aplicativ, n măsura n care urmăreşte, pe lngă elaborarea scenariului viitorului şi elaborarea modelelor de creare a unor viitori posibili, realizabili şi dezirabili, n funcţie de anumite opţiuni şi crearea efectivă a viitorului.

Este posibil ca evoluţia ştiinţelor juridice să se nscrie n tendinţa generală de perfecţionare a mecanismului de comunicare a ştiinţei cu activitatea factorului decizional. Sunt previzibile ndatoriri ce vor reveni ştiinţelor juridice pentru rezolvarea sprqblemelor comune cu care este şi va fi confruntată omenirea şi de a căror soluţionare depinde viitorul ei.

Se conturează, ncă de pe acum, noi discipline ştiinţifice şi didactice auxiliare celor juridice care se vor dezvolta, n continuare, n viitor, astfel cum este, de exemplu, informatica juridică. Crearea sistemului informaţional cibemetizat, introducerea pe scară largă a tehnicilor electronice de calcul fac posibilă comunicarea directă cu calculatorul pentru ntocmirea evidenţei legislaţiei şi sistematizarea ei, pentru o informare promptă şi completă, n vederea adoptării deciziei legislative. Există perspectiva, mai mult sau mai puţin ndepărtată a folosirii calculatoarelor nanaliza şi interpretarea normelor juridice, precum şi n aprecierea probelor. Este, de asemenea, posibil ca viitorul să confirme convingerea că recurgerea la calculatoare nu nseamnă nlocuirea omului n procesul elaborării şi aplicării dreptului.

Poate fi de asemenea, preconizată o colaborare mai largă ntre ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale şi umaniste, astfel cum sunt pedagogia, etnologia, etica, demografia etc. A fost chiar avansată ipoteza că viitorul aparţine sociologiei juridice, ca element de modernizare şi dinamizare a ştiinţelor juridice.

Cooperarea necesară dintre ştiinţele juridice şi celelalte ştiinţe socio-umaniste, integrarea lor n sistemul global de cunoştinţe nu duce la pierderea autonomiei ştiinţelor juridice, a particularităţilor lor definitorii.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica