referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Politica europeana in domeniul concurentei

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă. Conceptul de “ climat de concurenta pura si perfecta“ trebuie insa inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite ) ale pietii (market failures) care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi...

Varianta Printabila 


1

REFERAT

 

POLITICA EUROPEANĂ N DOMENIUL CONCURENŢEI

 

 

 

            Eşafodajul industrial economic şi al organismelor  decizionale ale Uniunii Europene trebuie completat (pentru ntregirea viziunii holistice), n mod armonios, cu implementarea practică a hotărrilor, deciziilor luate şi care privesc funcţionalitatea ntregii structuri economico sociale şi politice care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Dacă vorbim de politici, n primul rnd de natură economică , acestea se prezintă ca un ansamblu de obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii publice) n viaţa economică şi socială a unei entităţi naţionale, sau n cazul de faţă al unei structuri supranaţionale, traductibile n planuri, strategii, linii de acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.

            Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt transferate la nivel suprastatal . Cealaltă modalitate de exercitare a  atribuţiunilor UE,  armonizarea, are n vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative n domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.

            Politicile comune  constituie, deci, un ansamblu de reguli, măsuri , linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene , ce susţin att integrarea economică, ct şi pe cea politică.

            Ca tipologie , aceste politici mbracă trei forme de prezentare:

       1.            Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează n mod egal modul de manifestare a activităţilor n toate statele membre. Aici se include politica social, cea concurenţială, n domeniul mediului ş.a.

       2.            Politici comune sectoriale , ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.

       3.            Politic comune externe , care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe , precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensional.

n final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare , n special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult dect a celor naţionale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci supra cărora se aplică politicile comune) . Dacă la origine , numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă, politica comercială, politica n ramura transporturilor, - prin actul unic European un număr de cinci domenii noi se adaugă n portofoliul de competenţe European : politica monetară , politica social, politica ambientală, (viznd mediul nconjurător ), politica de coeziune economic şi social, politica de cercetare - dezvoltare.  Pentru ca , uniunea Europeană , deci Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi creşterea competitivităţii industrial , reţele de infrastructură, transeuropene, educaţie, formare, cultură, ş.a., ajungndu-se ,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor comunitare, supranaţionale.

           

1.      Politica n domeniul concurenţei

 

Din punctual de vedere al principiilor politicii n domeniul concurenţei şi al politicii industrial, este esenţial să existe un răspuns la următoarele ntrebări:

-          Se justifică, din punct de vedere economic , o intervenţie a puterii publice pentru reglementarea concurenţei (politica n domeniul concurenţei )  şi pentru susţinerea sau promovarea unor activităţi economice )politica industrială_

-          Dacă răspunsul la prima ntrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns la o a doua ntrebare : care nivel de intervenţie este mai eficient , cel la nivel naţional sau cel la nivelul Uniunii?

Pentru a răspunde , va trebui găsit nu numai argumentul economic , dar şi justificarea juridică.

Astfel, politica n domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi interzicerea acţiunilor ntreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.

Conceptul de “ climat  de concurenta pura si perfecta“ trebuie insa inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite )  ale pietii (market failures) care justifică intervenţia statului atunci cnd  regulile liberei concurenţe nu sunt respectate de către ntreprinderi. Aceste eşecuri ale pieţii pot apărea sub forma efectelor de externalitate )activitatea de cercetare – dezvoltare realizată de către o ntreprindere poate influenţa n aşa măsură climatul antreprenorial, nct şi alte ntreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetării , deşi nu suportă nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor de scară crescătoare . n acest ultimo caz , randamentul ntreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul ntreprinderii creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, să nu mai fie de dorit menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui număr mare de mici ntreprinderi ) care atestă existenţa climatului de concurenţă pură şi perfectă.

Rezultă că aceste ntreprinderi de talie mare sunt primele vizate de către politică n domeniul concurenţei. Ele reprezintă monopoluri sau ntreprinderi cu comportament temporar/conjunctural monopoliste.

Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a ncălca regulile concurenţei perfecte, nu se mai poate  acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul uniunii.

Astfel, avem răspunsul şi la cea de a doua ntrebare care fundamentează principiile politicii comunitare n domeniul concurenţei.

O justificare analitică a principiului intervenţiei de la nivelul Uniunii, n scopul menţinerii climatului de concurenţă liberă, o găsim n lucrarea lui J. D. HANSEN, H: HEINRICH şi J. U. NIELSEN.

Autorii citaţi folosesc exemplul a două ţări , A şi B, care formează o uniune economic. Fiecare dintre ţări are o structură de ntreprinderi monopol care acţionează pe piaţa unică  (se accept ipoteza conform căreia ntreprinderile de monopol din ţara A acţionează ntr-o ramură de activitate, iar cele din ţara B ntr-o ramură de activitate diferită).

n măsura n care ntreprinderile monopol din ţara A export la un preţ ridicat (de monopol) n ţara B iar ntreprinderile monopol din ţara B export tot la un preţ ridicat (de monopol)  n ţara A, nici una dintre ţări nu are interesul să aplice o politică n domeniul concurenţei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste ) deoarece şi-ar diminua profitul rezultat din export.

Mai precis , dacă ţara A ar aplica o astfel de politică n absenţa unei politici similar şi n ţara B, atunci ţara A ar fi n pierdere. Situaţia  ar putea găsi o rezolvare prin ncheierea ntre cele două ţări a unui “acord cooperativ”, prin care s-ar angaja reciproc să aplice politici n domeniul concurenţei. Piaţa ar redeveni concurenţială şi preţurile ar cunoaşte o tendinţă de scădere. Realitatea arată , nsă, că un astfel de acord, este greu de realizat n absenţa unui arbitraj. Iată de ce, este necesar ca legislaţia antitrust (politica n domeniul concurenţei) să fie aplicată n mod central, de către instituţiile comunitare, pe ansamblul ntregii uniuni.

Această politică a jucat şi joacă un rol fundamental n procesul de creare şi consolidare a uniunii Europene. E a este expresia n plan practic a postulatului conform căruia o economie de piaţă funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor Uniunii europene.

Politica comunitară n domeniul concurenţei a realizat şi realizează un echilibru ntre  dinamica pieţii interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică . Astfel, n planul pieţii interne politica n domeniul concurenţei are ca obiectiv

Eliminarea tuturor barierelor dina cale liberei circulaţii are ca obiectiv eliminarea acelor structuri şi comportamente care ar urmări utilizarea n scopuri monopoliste a oportunităţii oferite de o piaţă  de mari proporţii.

 

1

1.       Orientări şi contradicţii ale politicii comunitare

 

Politica comunitară n domeniul concurenţei a cunoscut Io permanent evoluţie conceptuală, fiind influenţată de importante dezbateri teoretice, ca şi de poziţiile pe care unele state membre le-au avut n diferite moment ale procesului de integrare.

Se pot distinge două mari orientări n conceperea politicii din domeniul concurenţei: o orientare care priveşte concurenţa ca pe an scop n sine şi o orientare care priveşte concurenţa doar ca pe un instrument al atingerii obiective.

La rndul său, orientare care priveşte concurenţa ca pe un scop n sine reprezintă, şi ea două abordări diferite.

-          Prima abordare consider că politicele din domeniul concurenţei nu trebuie să aibă ca obiectiv doar eficienţa sau rentabilitatea, ci şi un obiectiv de natură politică. Aceasta ar consta n asigurarea condiţiilor de exprimare nelimitată a libertăţii şi iniţiativei ntreprinzătorilor mici şi mijlocii.

-          A doua abordare, de sorginte ultra liberal, exacerbează libertatea de acţiune pe piaţă a ntreprinzătorilor pnă la renunţarea la orice tip de politică n domeniul concurenţei. Absolutiznd “mişcarea natural ” a pieţei, această abordare a fost utilizată n analiza teoriei inovaţiei enunţată de către J. A. Schumpeter, conform căreia mecanismele pieţei determină, n mod natural, ntreprinderile să ocupe poziţii dominante, n funcţie de gradul n care achiziţionează şi folosesc inovaţii tehnice.

Aceste poziţii dominante sunt nsă tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar , n mod constant, ntre ntreprinderi, ca urmare  constantei cu care evoluează tehnica şi tehnologia. Astfel, poziţia de monopol a unor ntreprinderi se erodează n favoarea altor ntreprinderi  care reuşesc să depăşească dotarea tehnică a celor două precedente.

Concluzia este că poziţia de monopol nu este veşnică şi nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurenţei dacă piaţa, prin propriile ei mecanisme , reuşeşte să anihileze perenitatea poziţiilor monopoliste. Reglarea spontană a raportului de forţe pe piaţă este astfel considerată mai eficientă dect orice reglementare birocratico administrativă

O altă orientare general este aceea conform căreia concurenţa nu este concepută dect ca un instrument necesar realizării unor obiective economice, sau chiar sociale. Şi această orientare poate fi prezentată prin două abordări diferite:

-          Prima abordare consider concurenţa un instrument esenţial, dar nu unic, al procesului de creştere a eficacităţii muncii sociale şi al creşterii bunăstării populaţiei. Transpunerea n practică a acestei abordări prin politic bazate pe evaluarea capacităţii de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurenţei, este dificilă şi contradictorie datorită nu numai lacunelor metodologice, dar şi lipsei de informaţie coerentă la interval regulate de timp.

-          A doua abordare caută, prin intermediul politicilor din domeniul concurenţei, să satisfacă şi alte interese de ordin public , de la cele alea eficienţei  şi rentabilităţii activităţii economice. n acest caz, politicele din domeniul concurenţei  sunt concepute n paralel cu politici industriale de promovare a unor activităţii cu rezonanţă socială la nivel local sau naţional; cu politici sociale destinate reconversiei forţei de muncă sau cu politici agrare şi de protecţie a mediului nconjurător.

Politicile comunitare din domeniul concurenţei apar ca fiind nucleul organizării şi funcţionării pieţei unice, dare le nu pot face abstracţie de posibilitatea apariţiei unor efecte negative (perverse) datorate tendinţelor contradictorii pe care le manifestă, pe de o parte , dezvoltarea structurilor de piaţă, şi pe de altă parte , dezvoltarea procesului de concentrare şi centralizare a producţiei şi a  capitalului.

Să explicăm această situaţie:

Aşa după cum s-a văzut, principiile politicilor din domeniul concurenţei au la bază ideea conform căreia “efectele pozitive ale unei economii de piaţă nu apar dect n condiţiile unui climat concurenţial .”

n cadrul teoriei economice tradiţionale , climatul de concurenţă pură I perfectă se caracterizează prin faptul că ntreprinderile nu au o influenţă individual asupra formării preţurilor ( sunt doar “price taker” ) ceea ce face ca preţurile să tindă spre un nivel minim (punctual unde preţul mediu este minim), reprezentnd un orizont de optimizare al  ansamblului economic.

Un preţ mai mare dect acest nivel ar conduce la obţinerea de supra profit , iar unul mai mic la pierderi. n realitate, o astfel de analiză intră n contradicţie cu realitatea concurenţei dintre firme, care presupune că o firmă are tendinţa normal de a se impune pe piaţă prin costuri şi preşuri mai mici, ca şi prin inovarea şi modernizarea produselor.

Acceptnd această realitate, trebuie să admitem că o politică n domeniul concurenţei care are ca obiectiv instaurarea unui adevărat regim de concurenţă perfectă, va avea ca efect tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor ntreprinderi care au reuşit să se impună pe piaţă prin costuri şi preţuri mai mici (un nivel mai mare de eficacitate şi rentabilitate).

Cu alte cuvinte , ncercarea de reglementare a concurenţei are ca efect pervers pierderea de eficacitate a producătorului şi reducerea posibilităţii de consum a cumpărătorului.

Nu putem să nu luăm n calcul şi situaţia unei structuri economice n care acţionează n paralele att ntreprinderi mici şi mijlocii, ct şi mari ntreprinderi. Avantajele economiei de scară nu pot fi accesibile ntreprinderilor mici şi mijlociii, ci doar marilor ntreprinderi, care, devin principalele generatoare de profit prin acest “monopol natural ” al utilizării avantajelor economiei de scară. Iată de ce devine posibil ca n situaţia industriilor n care costurile de intrare a factorilor de producţie sunt mari şi se acţionează pe economia de scară (exemplu: industria aeronautică ), preţurile produselor marilor ntreprinderi (monopoluri )sunat mai mici dect preţurile produselor marilor ntreprinderi (monopoluri ) sunt mai mici dect preţurile ce rezultă ca urmare a unei perfecte lupte de concurenţă ntre ntreprinderile mici şi mijlocii ale aceleiaşi ramuri industriale.

Astfel, pe o piaţă reală, caracterizată de imperfecţiuni ale concurenţei (economia de scară, costuri nerecuperabile, efectul inovării, informaţie asimetrică ) apare necesitatea unor măsuri de protecţie a procesului de concentrare a producţiei şi a proprietăţii.

Politicile comunitare din domeniul concurenţei relevă, astfel , o tendinţă contradictorie: pe de o parte, concentrarea producţiei şi a capitalului ridică nivelul de raţionalitate şi eficacitate prin mărirea dimensiunilor ntreprinderilor, stimulnd procesul de scădere a preţurilor prin mărirea dimensiunilor ntreprinderii, stimulnd procesul de scădere a preţurilor ; pe de altă parte, concentrarea producţiei şi a capitalului conduce la deteriorarea climatului concurenţial, stimulnd procesul de creştere a preţurilor.

 

 

 

 

 

2.      Dispoziţiile Tratatului de la Roma.

 

Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei sunt cuprinse n articolele (de la 85 la 94) Tratatului de la Maastricht. Principalele elemente ale acestor dispoziţii sunt următoarele:

-          Interzicerea oricăror tipuri de acorduri sau nţelegeri (fixarea preţurilor, mpărţirea pieţei, limitarea producţiei etc.) ntre ntreprinderi cu scopul limitării concurenţei pe piaţa unic europeană. Comisia Europeană este mputernicită să ia măsuri mpotriva unor astfel de acţiuni prin aplicarea de amenzi şi penalizări;

-          Controlul şi eliminarea poziţiilor dominante.

Comisia Europeană defineşte poziţia   dominantă ca fiind capacitatea unei ntreprinderi de a acţiona, ntr-o măsură importantă, independent de cerinţele concurenţei m ale clienţilor şi ale consumatorilor. Comisia consideră că există o prezumţie de poziţie dominantă atunci cnd o ntreprindere deţine 50% sau mai mult de 50% dintr-o piaţă specifică.

Se consideră a fi acţiuni , comportamente şi măsuri bazate pe poziţia dominantă:

-          impunerea unor preţuri de cumpărare sau de vnzare diferite de cele care rezultă din comportamentul concurenţial;

-          existenţa unor contracte prin care se impune altor ntreprinderi contingentarea producţiei, limitarea sortimentelor sau interzicerea folosirii unor tehnologii sau procedee de fabricaţie;

-          discriminarea prin preţ a clienţilor, refuzul de a vinde.

Controlul fuziunilor. Tratatul de la Roma nu cuprinde dispoziţii privind fuziunile. Acestea au fost introduse prin reglementări din decembrie 1989şi din septembrie 1990. Comisia europeană a introdus termenul de „fuziune la nivel european” care defineşte procesul de fuziune prin care o ntreprindere atingea cifra de afaceri de 2 miliarde de ECU pe piaţa unică. Toate fuziunile la nivel european trebuie să beneficieze de un acord prealabil al Comisie Europene. Acest acord este dat numai după ce s-a constat că fuziunea nu aduce prejudicii climatului concurenţial efectiv la dat naintării cererii de acord.

Ajutorul guvernamental acordat ntreprinderilor. Ajutorul guvernamental acordat ntreprinderilor poate mbrăca forma: subvenţiilor, credit cu dobndă preferenţială, eşalonarea datoriilor reducere de impozit, comenzi guvernamentale. Toate acest forme  de ajutor guvernamental au fost interzise prin articolul 92 al tratatului de la Roma şi prin Tratatul de la Maastricht, fiind considerate obstacol n cale formări şi consolidării climatului concurenţial.

Comisia Europeană consideră nsă că se pot accepta unele excepţii atunci cnd ajutorul guvernamental are ca scop : rezolvarea unor probleme cu caracter social, eliminarea efectelor catastrofelor naturale, stimularea dezvoltării economice a unor zone cu nivel de viaţă inferioara mediei europene sau cu un şomaj superior mediei europene. n orice situaţie, nsă, ajutorul guvernamental nu poate fi acordat dect cu acordul Comisiei Europene. Este important de subliniat şi faptul că ntreprinderile publice nu beneficiază de nici un privilegiu faţă de cele private şi că, acestea din urmă,  dacă se simt discriminate de guvernele naţionale, pot depune  plngere la Comisie.

Pnă n 1990, se considera că a existat o politică permisivă n ceea ce priveşte aprobarea unor ajutoare guvernamentale, ceea ce reflectă dificultate pe care  Comisia a avut-o de a face faţă presiunii guvernelor diferitelor ţări membre )din 527 de cererii de acordare a dreptului de ajutor guvernamental nu au fost aprobate dect 440). După 1990, se remarcă o ntărire a poziţiei Comisiei care aplică principiul „one time, last time”, ceea ce nseamnă că fiecare acord asupra ajutorului guvernamental a fost nsoţit de precizarea că nu va fi rennoit.

n lipsa posibilităţii de a rennoi acordul de ajutor guvernamental, unele ntreprinderi publice importante, dar aflat n dificultate au fost obligate să recurgă şa privatizare totală sau parţială.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica