Principiile fundamentale ale dreptului penal

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Primul act legislativ în care găsim formulat principiul legalitătii contra abuzurilor statului feudal a fost Magna Charta Libertatum, adoptata de regele Ioan fară de tară, în Anglia, în anul 1215. Prima analiza filosofică si stiintifica a principiului legalitatii o găsim la juristul german Anselm Feuerbach, reprezentant ilustru al iluminismului german (1775-1833)...

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

1. Notiune si consideratii generale

Prin principii fundamentale ale dreptului penal întelegem acele reguli cu caracter general care călăuzesc si străbat întreaga reglementare juridică penală si care îsi găsesc reflectarea în institutiile si normele de drept penal. Au fost denumite principii fundamentale sau de baza, întrucât aceste reguli cu character general sunt direct si intim legate de institutiile cele mai importante ale dreptului penal: infractiunea, raspunderea penală si sanctiunile de drept penal. Pe baza acestor reguli cu caracter general, denumite principii fundamentale, este construit întreg dreptul penal. Aceste principii de bază sau fundamentale sunt urmatoarele:

principiul legalitătii

principiul democratismului;

principiul umanismului;

principiul egalitatii in fata legii penale;

principiul caracterului  personal al răspunderii penale;

principiul individualizării răspunderii penale si a pedepsei penal;

principiul echitatii sociale;

principiul internationalizmului;

principiul apararii sociale;

Distinctia dintre principiile fundamentale si alte principii speciale ale dreptului penal.Principiile enumerate, denumite de baza sau fundamentale, nu trebuie confundate cu alte principii, denumite speci răspunderii ale, ale dreptului penal, care privesc si se referă la un cadru problematic mai restrîns. Sunt considerate principii speciale cele referitoare la aplicarea legii penale în spatiu (al teritorialitătii, al personalitătii, al realitătii, al universalitătii), la aplicarea legii penale în timp (al activitătii, al neretroactivitătii, al retroactivitatii, al aplicarii legii penale mai favorabile, al aplicarii legii penale temporare). În doctrină, nu există o delimitare fixă, matematică a principiilor fundamentale. Unii autori concep si tratează ca principii fundamentale numai unele dintre principiile mai sus enuntate, alti autori admit si tratează ca principii fundamentale si altele decît cele enuntate[1].Trebuie remarcate însă nu numai existenta incontestabilă a acestor principii fundamentale, dar si faptul că aceste principii alcătuiesc un adevărat sistem care stă la baza intregului drept penal. Această realitate a unui sistem al principiilor de bază ale dreptului penal este unanim admisă în doctrina de specialitate. În conceptia noastră, acest sistem este alcatuit din principiile fundamentale mai sus enumerate. Totalitatea acestor principii, constituite în sistem, exprimă si reflect  politica penală a statului nostru si delimiteaza dreptul penal de celelalte ramuri ale dreptului. Studiul si cunoasterea acestor principii fundamentale sunt de mare interes teoretic si practic. Interesul si importanta teoretică rezidă în aceea că aceste principii caracterizează dreptul penal ca o ramura distinctă a stiintelor juridice si oferă grija unor criterii stiintifice de cunoastere si apreciere a dreptului penal, precum si de diferentiere a acestuia în raport cu alte ramuri de drept. Sub aspect practic, studiul si cunoasterea principiilor de baza ale dreptului penal răspund necesitătii unei corecte si juste orientări în activitatea de interpretare si aplicare în viată de zi cu zi a normelor penale. Realizarea scopului de bază al dreptului penal al Republicii Moldova – ocrotirea vieţii şi sănătăţii persoanei, a drepturilor şi libertăţilor cetătenilor, apărarea proprietăţii, a orînduirii sociale a statului, a sistemului politic şi a celui economic, precum şi între­gului sistem de drept contra atentatelor criminale – se asigură în baza principiilor dreptului penal, adică în baza acelor elemente fundamentale în corespundere cu care se constitute întregul sistem de drept penal şi se promovează politica juridico-penală. Principiile juridice sînt corelate, de regulă, cu ideile, orientările de bază, cu ajutorul cărora se stabilesc relaţiile sociale. Desigur, orice principii juridice se deduc iniţial din conştiinţa  juridică, deoarece conştiinţa juridică serveşte drept bază pentru elaborarea normelor de drept. Ulterior, fiind fixate în normele dreptului, ele devin juridic viabile şi pline de conţinut.

Principiile dreptului nu numai reflectă ideile care domină în societate cu privire la problemele dreptului, dar şi formulează unele cerinţe adresate participanţilor la relaţiile juridice: judecatori, pro­curori, anchetatori, avocaţi, inculpaţi, victimă, reclamant, răspunză­tor. În legătură cu aceasta, principiile dreptului nu sînt o reprezen­tare pasivă a relaţiilor şi nu sînt nişte doctrine abstracte, ci un mij­loc important de reglementare a relaţiilor de drept.

În noua lege penală a Republicii Moldova, întrată recent în vigoare, pentru prima data au fost întroduse cinci articole (3-7) în care sînt formulate principiile dreptului penal al ţării: principiul lega­lităţii, principiul  umanismului, principiul democratismului, princi­piul caracterului personal al răspunderii penale, principiul indivi­dualizării răspunderii penale si a pedepsei penale.

Examinarea principiilor fundamentale

Principiul legalitătii incriminării si a sanctiunilor de drept penala art 3 C.P a RM, revizuit, Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală.     (2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt  interzise[2].

Esenta acestui principiu fundamental constă în aceea că: o faptă, pentru a fi infractiune, trebuie să fie prevăzută de lege; nimeni nu poate fi tras la răspundere penala pentru o faptă care în momentul săvărsirii nu era prevăzută ca infractiune; pedepsele si măsurile ce se pot lua în cazul savărsirii infractiunilor nu pot fi decat cele prevăzute de lege. Referitor la continutul notiunii de lege, trebuie să ne raportam la explicatia dată în art1 din actualul Cod penal, care arata ca "prin lege penala se intelege orice dispozitie cu caracter penal cuprinsa in legi sau decrete". Sub acest aspect, trebuie subliniat ca, potrivit art.1 C.P a RM , legile privitoare la infractiuni, pedepse si regimul executarii acestora pot fi adoptate numai de Parlament si numai prin legi organice.

 Unele cerinte ale principiului legalitătii au fost identificate încă în Codul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea i.e.n.), în sensul că trebuie să existe legi clare care să definească faptele ce se pedepsesc si sanctiunile. Principiul legalitătii a fost cunoscut si de jurisconsultii , în sensul ca nimeni nu trebuie pedepsit fară ca mai înainte să existe o lege care să descrie faptele ilicite[3]. Primul act legislativ în care găsim formulat principiul legalitătii contra abuzurilor statului feudal a fost Magna Charta Libertatum, adoptata de regele Ioan fară de tară, în Anglia, în anul 1215. Prima analiza filosofică si stiintifica a principiului legalitatii o găsim la juristul german Anselm Feuerbach, reprezentant ilustru al iluminismului german (1775-1833). In lucrarea sa Lehrbuch des Peintlichen Recht, este caracterizat pentru prima data principiul legalitatii, prin formulele latine cunoscute: nullum crimen sine poena legali; nulla poena sine lege. Este meritul lui Feuerbach de a fi precizat ca normă de incriminare are o functie de preventie generala, prin constrîngerea psihologică pe care o exercita asupra destinatarilor legii penale, pe care îi determină să respecte legea si să nu savarseasca fapte antisociale. El subliniaza ca, pentru ca legea să poată realiza aceasta constrîngere, destinatarii legii trebuie să cunoască dinainte care sunt faptele interzise si consecintele lor. În prezent, principiul legalitătii este consacrat în toate constitutiile statelor si în toate legislatiile penale. El este consacrat si în Declaratia Universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), în Pactul international cu privire la drepturile politice si civile (15 decembrie 1966) si în Conventia Europeana a drepturilor omului (5 decembrie 1950).

poate lua o masura de siguranta ori o masura educativa neprevazuta de lege la data comiterii faptei." Dintr-o succinta analiza, rezulta urmatoarele: Primul alineat al art.2 reproduce, cu mici modificari neesentiale, prevederile textului art.2 din actualul cod in vigoare. Al doilea alineat este nou introdus si precizeaza anterioritatea legii penale si a sanctiunilor de drept penal, in raport cu momentul comiterii faptei, a aplicarii pedepsei si a luarii masurii de siguranta sau educative. O alta observatie este ca denumirea marginala a textului este mai cuprinzatoare decat in actuala reglementare in vigoare, pentru ca priveste nu numai legalitatea incriminarii si a pedepselor, dar si a celorlalte sanctiuni de drept penal (masurile educative si de siguranta). in concluzie, este de observat ca noul Cod penal, a carui punere in aplicare, cum am aratat, a fost amanata, formuleaza mai precis si mai complet principiul legalitatii penale.

Principiul democratismului

Acest principiu, desi nu are o consacrare expresă, rezultă implicit din intreaga reglementare a institutiilor cu care operează dreptul penal. În esentă, principiul democratismului poate fi exprimat prin formularea ca  toata reglementarea juridică penală exprimă si reflectă vointa si constiinta societătii romînesti si serveste interesele întregii colectivităti. În baza acestui principiu, societatea, prin reprezentantii ei, alesi în puterea legiuitoare, vor incrimina numai acele fapte pe care membrii societatii, prin acesti reprezentanti, le califică drept infractiuni si tot ei vor stabili prin lege acele pedepse si măsuri care exprimă vointa si constiinta juridică a societătii. Sub acest aspect, în doctrina s-a subliniat, în mod justificat, că "intregul drept penal constituie o tabelă de valori sociale care sunt apărate impotriva infractiunilor printr-o gamă de masuri dictate de interese colective si de constiinta morala a intregii societati". Ca este asa rezulta chiar din art.2 din actualul Cod penal, care, prevazand scopul legii penale, enumera tocmai aceasta tabela de valori sociale, care reprezinta valori ale democratiei ce se referă la interese de ordin public, de ordin social, precum si la interese individuale legitime ale tuturor cetatenilor.

Principiul democratismului este declarat în Constitutia Republicii Moldova:”Toti cetătenii Republicii Moldova sînt egali în fata legii, fără deosebire de rasă nationalitate, apartenentă politică, censul de avere sau starea socială”.

Conform art.5 CP care stipulează” Persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.”.[4] Potrivit acestui principiu  , persoanele care au săvîrsit infractiuni sînt egali în fata legii penale care nu prevede imunităti sau privilegii pentru vreo categorie aparte de personae. Ei sunt supusi răspunderii penale fără deosebire de rasă, sex, cularea,origine natională sau social, limbă, religie, opinii politică

Principiul umanismului

Principiul umanismului nu rezultă nici el în mod expres din formularea unor texte ale Codului penal, ci, în mod implicit, din întreaga reglementare a institutiilor dreptului penal. Acest principiu poate fi formulat în sensul că întreaga activitate de reglementare penală, precum si cea de aplicare a legilor penale privesc omul, ca valoare supremă, chiar si atunci cînd acesta ajunge să fie infractor. Umanismul dreptului penal este reflectat în: –valorile sociale, materiale si morale aparate prin normele de drept penal. Sub acest aspect, din enumerarea făcută de art. 4 din actualul Cod penal,” Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.

[1] V. Papadopol, Principii de baza, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1958, p. 531; Maria Zolyneak, Drept penal, Partea generala I, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1992, p. 36-60.

[2] Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002

[3] Codul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea i.e.n.) în lucrarea Digeste

[4] Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002; art5

[5] Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002; art4

Principiul egalitatii in fata legii penale

Sursa acestui principiu este de ordin constitutional. Astfel, potrivit Constitutia,  "Cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari. Nimeni nu este mai presus de lege". Evident ca acest principiu are valabilitate cu privire la toate ramurile de drept. El are insa o certa si reala aplicare si in materia dreptului penal in ambele planuri: in activitatea de reglementare a legii penale, precum si in activitatea de aplicare a legii penale. Conform acestui principiu, nici in opera de legiferare si nici in cea de aplicare concreta a legii penale si, respectiv, de infaptuire a justitiei penale, nu pot exista imunitati sau privilegii care sa permita "inegalitati de tratament nejustificate de imprejurarile concrete ale cauzei penale si neintemeiate pe dispozitiile legii" [1]in concret, toti cetatenii sunt egali in fata legii penale, iar atunci cand savarsesc infractiuni, toti infractorii raspund potrivit faptei si vinovatiei si nici unul nu este exceptat de la aplicarea legii penale. Situatiile de exceptie trebuie sa se intemeieze numai pe dispozitiile legii si sa fie bazate, in fiecare caz, pe imprejurari reale, cert dovedite si aratate expres de lege. Principiul potrivit caruia infractiunea este unicul temei al raspunderii penale Acest principiu este consacrat expres in Cod penal. Astfel, textul enuntat prevede ca infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Raspunderea penala, ca forma a raspunderii juridice, presupune obligatia persoanei care a savarsit o fapta ce prezinta pericol social, cu vinovatie si care este prevazuta de legea penala, sa suporte sanctiunile de drept penal prevazute de lege, precum si celelalte consecinte ce decurg din condamnare pentru fapta comisa, care constituie infractiune. Asadar, premisa raspunderii penale o reprezinta infractiunea. Dar, infractiunea este o categorie complexa, in structura careia se afla atat elemente obiective, materiale, constand in actiunea sau inactiunea prin care se realizeaza fapta, in urmarea produsa si in legatura de cauzalitate dintre actiune sau inactiune si rezultatul produs, cat si elemente subiective sau morale care demonstreaza atitudinea psihica a autorului, cu privire la fapta si urmarile ei. Din textul actualul Cod penal, strans si intim legate de aceluiasi text, rezulta cateva consecinte ale principiului potrivit caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Acestea sunt urmatoarele: –raspunderea penala nu poate fi antrenata daca se constata numai existenta vinovatiei. Concret, daca se dovedeste prin probe ca o persoana a luat hotararea de a savarsi o infractiune, ea nu poate fi trasa la raspundere penala, pentru ca simpla hotarare infractionala, care nu se materializeaza intr-o fapta periculoasa, nu se pedepseste. Pentru a interveni raspunderea penala, hotararea infractionala trebuie sa se concretizeze intr-o actiune sau inactiune, care sa produca un rezultat sau sa aiba aptitudinea de a produce un rezultat ori o stare de pericol; de asemenea, atunci cand este dovedita savarsirea unei fapte prevazute de legea penala (suprimarea vietii unei persoane, luarea unui bun din proprietatea altuia etc.), nu poate fi antrenata raspunderea penala decat daca din probe rezulta ca ea a fost savarsita cu forma de vinovatie prevazuta de lege (intentie sau culpa).Este posibil ca omorul sa fi avut loc in conditiile unei legitime aparari, iar bunul sa fi fost luat din proprietatea altuia fara intentia de insusire pe nedrept. Neexistand vinovatie, fapta nu mai are caracter penal sau nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii.

Codul lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea i.e.n.)Acest principiu nu este consacrat expres printr-un text special, dar el rezulta din economia altor texte ale Codului penal. Codul penal prevede ca "pedeapsa se aplica infractorilor". De asemenea, Cod penal arata ca "la stabilirea pedepsei se va tine seama de persoana infractorului", text care impune aplicarea pedepsei numai autorului infractiunii. Potrivit acestui principiu, raspunderea penala are caracter personal. Ea incumba si revine exclusiv persoanei care, nesocotind obligatia de a respecta legea penala, prin savarsirea cu vinovatie a faptei prevazute de norma incriminatoare, a devenit subiect pasiv al raspunderii penale. in momentul savarsirii infractiunii, ia nastere raportul juridic de conflict dintre stat si infractor, in cadrul caruia statul are dreptul, dar si obligatia de a constata infractiunea, de a identifica autorul acesteia si de a-l trage la raspundere potrivit legii, iar infractorul are obligatia de a se supune constrangerii si de a raspunde, potrivit legii, pentru fapta comisa. Asadar, caracterul personal al raspunderii penale, spre deosebire de alte genuri de raspunderi (civila, comerciala, administrativa etc.), decurge din specificul acestui raport juridic penal, in care statul, in calitate de titular al ordinii de drept si de reprezentant al societatii, este mandatat cu obligatia constatarii infractiunilor care vatama sau pun in pericol valorile sociale fundamentale, cu identificarea autorilor acestora si cu tragerea lor la raspundere, iar infractorul este titularul obligatiei de a raspunde fata de stat pentru incalcarea legii penale, prin savarsirea infractiunii. Faptul ca raspunderea penala este personala si ca ea nu poate fi transmisa asupra altei persoane o demonstreaza imprejurarea ca decesul autorului infractiunii stinge raportul juridic penal.

Principiul  caraeterului  personal  al rasputuderii penale

La art.6 CP esenţa acestui principiu este formulată după cum urmează: persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie, adică la răspundere penală poate fi trasă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din im­prudenţă o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală.

Aceasta înseamnă că nici o faptă, săvîrşită cu nevinovăţie, oricît de grave consecinţe vor surveni, nu poate fi examinată ca infracţiune.

Principiul "nu există infracţiune fără vinovaţie" exclude incrimina­rea răspunderii pentru oricare, chiar şi pentru cele mai grave, urimările ale faptei săvîrşite de persoana, dacă ea nu este vinovată. Acest principiu presupune de asemenea responsabilitate personală, strict individuală a persoanei fizice, responsabile, care a atins vîrsta de la care legea prevede cî ea poate fi trasă la răspundere penală.

Încriminarea faptei, al cărui pericol social persoana nu l-a pre­văzut, nu putea şi nici nu trebuia să-1 prevadă, ar fi lipsită de orice scop educativ şi preventiv şi ar insemna de fapt trecerea pe poziţii de incriminare obiectivă, ceea ce şi are loc într-un şir de state din Occident (de exemplu, în § 15.10 din Codul penal al statului New York se declară că dacă infracţiunea sau uncle particularităţi ale ei insemnate nu dovedesc starea de vinovăţie a persoanei care a săvîrşit infracţiunea, o astfel de faptă se califică ca infracţiune şi pedeapsa survine fără vinovăţie). Însă această modalitate de incriminare este străină teoriei şi practicii noastre de combatere a criminalităţii. Incriminarea subiectivă este cea mai elementară condiţie pentru aprecierea politico-social  justă a comportamentului uman în genere şi a celui infracţional în parte. Principiul caracterului personal al răspunderii penale a fost inaintat impreună cu alte principii (egalităţii în faţa legii şi judecăţii, umanismului, echitătii sociale), în perioada revoluţiei burgheze din Franţa. Fiend o cucerire democratiă, acesta are şi o mare în­semnătate politică, pentru că el exclude posibilitatea represiunilor în masă. Acest principiu a fost încălcat grosolan în anii '20-40 ai seco­lului al XX-lea în fosta URSS, cînd măsurilor represive erau supuşi şi membrii familiei celor condamnaţi pentru infracţiunile politice. Răspunderea personală presupune, de asemenea, nu numai indi­vidualitatea fizică, ci şi individualitatea psihică a persoanei. Adică, tinînd seama de acest principiu, persoana poate fi trasă la răspun­dere penală cînd fapta prejudiciabilă este nu numai rezultatul acţiu­nilor "mîinilor ei", dar şi produsul conştiinţei, al dorinţei ei. Este imposibil a asigura justeţea fără a respecta principiul caracterului personal al răspunderii. Totodată, nu putem vorbi despre răspunde­rea personală în cazul în care persoana, prin acţiunea (inacţiunea) sa, a cauzat un prejudiciu socialmente periculos, însă fără a-şi da seama de caracterul infracţional al faptei sale sau nu era capabilă să conştientizeze consecinţele ei (din cauza factorilor obiective ori din cauza iresponsabilităţii sau vîrstei fragede). Pedeapsa pentru o astfel de persoană nu are nici un rost şi este o absurditate (nonsens)

Principiul individualizarii sanctiunilor de drept penal

Acest principiu este impus de scopul pedepsei, care este cel de prevenire a savarsirii de noi infractiuni si, totodata, de reeducare a infractorului. Pentru realizarea acestui scop, este necesara o justa individualizare a pedepsei, in asa fel incat ea sa fie in masura sa descurajeze si sa previna savarsirea altor infractiuni si, totodata, sa fie apta sa-l corijeze pe infractor si sa-l redea reeducate societatii. Operatia de individualizare a sanctiunilor de drept penal este acea operatie de adaptare a sanctiunii in raport de fapta si persoana infractorului. Ea consta in alegerea sanctiunilor ca natura si durata, astfel incat sanctiunile sa fie in concordanta cu gradul de pericol social al faptei, cu persoana infractorului si cu circumstantele savarsirii infractiunii.

Principiul individualizarii sanctiunilor de drept penal opereaza si functioneaza in cele trei faze: –elaborarea normelor penale de catre legiuitor (prin stabilirea in Partea generala a Codului penal a categoriilor si limitelor generale ale pedepselor –Codul penal actual si prin stabilirea limitelor minime si maxime ale pedepsei in cazul fiecarei infractiuni in Partea speciala a Codului penal si in legile cu dispozitii penale);

–aplicarea normelor penale de catre instantele judecatoresti cu ocazia judecarii

fiecarei cauze penale;

–executarea sanctiunilor de drept penal (prin mijloacele de individualizare administrativa cu care se opereaza in timpul executarii pedepsei, ca, de exemplu, prin institutia liberarii conditionate).

Principiul instituirii unui regim sanctionator special pentru minorii infractori

Acest principiu raspunde necesitatii impuse de realitatea ca minorii, prinparticularitatile lor psiho-fizice, prin lipsa de maturitate si experienta, dar si prinposibilitatile lor mai mari de a fi educati si reeducati, trebuie sa beneficieze deun regim diferentiat de tratament penal, fata de cel al infractorilor majori. Aceasta realitate este recunoscuta de toate legislatiile si ea se reflecta in plan legislativ prin norme penale derogatorii in ceea ce priveste regimul sanctionator pentru minorii care savarsesc infractiuni. in legislatia noastra penala, regimul diferentiat este concretizat prin urmatoarele dispozitii derogatoriiCod penal, care stabileste limitele in care intervine raspunderea penala a minorilor infractori (pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, iar intre 14 si 16 ani, raspund penal numai daca se dovedeste ca au savarsit fapta cu discernamant); Cod penal, care reglementeaza consecintele raspunderii, aratand ca fata de minorul care raspunde penal se poate lua o masura educativa ori i se poate aplica o pedeapsa, cu precizarea expresa ca pedeapsa se aplica numai daca se apreciaza ca luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minoruluiCod penal, care reglementeaza masurile educative: mustrarea; libertatea supravegheata; internarea intr-un centru de reeducare si internarea intr-un institut medical-educativ; Cod penal, care prevad pedepsele pentru minori, cu mentiunea expresa ca limitele acestor pedepse se reduc la jumatate in cazul infractorilor minori. Regimul special diferentiat de tratament penal al minorilor se rasfrange si in randul altor institutii ale dreptului penal. Astfel, de exemplu, o condamnare pentru o infractiune savarsita in timpul minoritatii nu atrage starea de recidiva; termenele de prescriptie a raspunderii penale si a executarii pedepsei se reduc la jumatate pentru cei care, la data savarsirii infractiunii, erau minori; liberarea conditionata pentru minori are conditii mai avantajoase decat pentru majori.

Alte principii ale dreptului penal

În literatura de specialitate sînt specificate şi alte principii ale dreptului penal, ca:

Principiul echităţii sociale. Dreptatea, ca categorie etică, pre­supune distribuirea echitaăiţi a "bunului" şi a "răului" între indivi­zii umani, fiind respectată coraportul dintre rolul oamemlor şi stared lor socială, dintre infracţiune şi pedeapsă, dintre drepturi şi obliga­ţiuni. Dacă există o oarecare corelaţie între caracteristicile de ordi­nul unu şi doi, ea poate fi estimată ca dreptate, echitate, iar incoin­cidenţa lor – ca nedreptate socială.

Principiul echltătii sociale absoarbe în sine şi alte principii de bază ale dreptului penal: legitatea, egalitatea cetăţenilor în faţa legii penale, individualizarea răspunderii şi pedepsei penale, inevitabili­tatea răspunderii şi pedepsei, principiu) umanismului etc. Însă fie-care principiu în parte caracterizează un anumit aspect al dreptăţii în dreptul penal, fară de care nu există şi nice nu poate exista dreptatea în sensul deplin al euvîntului. Nu poate exista dreptate dacă se incalcă legea penală, principiile egalităţii cetăţenilor în faţa legii, al individualizării răspunderii şi pedepsei penale etc. Pedeapsa se aplică numai în bază legii, insă ea nu trebuie să depăşească limitele stabilite (să fie mai grea, mai severs sau, dimpotrivă, mai blindă, mai uşoară); răsplata trebuie să fie dupd "merite".[2]

Principiul internaţionalismului. Referitor la dreptul penal, acest principiu presupune stabilirea răspunderii penale pentru aten­tatul la orinduirea socială, sistemul politic şi economic al unui stat strain.

Aşa, de exemplu, în Capitolul I din Partea Specials a Codului penal se prevede răspunderea şi pedeapsa penală pentru un şir de infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, pentru infracţiuni de război, cum ar fi genocidal (art. 135), tratamente inumane (art. 137), incălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138), propaganda războiului (art.140), activitatea mercenarilor (art. 141), atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţio­nală (art.142); în Capitolul X – pentru fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236), pentru contrabandă (art.248) şi altele.

La alin.(2) art.1 CP se declară nemijlocit că dispoziţiile Codului penal "se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Repub­licii Moldova şi ale actelor internaţionale (cursiv – LM.) la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prio­ritate şi se aplică direct reglementările internationale".

Principiul juridico-penal al internaţionalismului presupune, de asemenea, dreptul de azil, care, potrivt articolului 19 al Constituţiei Republicii Moldova, se acordă şi se retrage cetăţenilor străini şiapatrizi.

[1] V.Dongoroz, op. cit., p.11.

[2] . Macari I. Drept penal al Republicii Moldova