referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Istoria gandirii politice

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Timpul istoric se va transforma în timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiază sensul în toate direcţiile, atât către trecut cât şi spre viitor, prin care se explică continua retroacţiune a prezentului faţă de trecut şi anticiparea profetică...

Varianta Printabila 


1

Istoria gandirii politice

 

Relaţia gnditorului politic faţă de istorie este in funcţie de realitatea social-politică a timpului său, n sensul că nici un fapt istoric nu apare ca aparţinnd numai trecutului. Istoria, ca spaţiu ce uneşte evenimentul şi conştiinţa, reprezintă unitatea dintre eveniment şi sens, n măsura n care conştiinţa istoricităţii poate trăi cu adevărat realitatea acestei duble limite; ea este locul evenimentelor sau cmpul de desfăşurare a istoricităţii, spaţiul temporal care circumscrie prezenţa a ceva trăit, devenit sau imemorial.

Legat astfel de conştiinţă şi de prezenţa evenimentului, centrul de greutate a istoriei politice se va deplasa ntotdeauna dinspre prezent spre trecut. Ea nu va fi ştiinţa despre un trecut n sine, eleatic, obiect de pură memorie. Căci acest trecut n sine nu ar putea fi dect locul evenimentelor absolute; or legătura dintre conştiinţa istoricităţii şi a libertăţii ia naştere tocmai din despărţire acestui trecut n sine.

Aşadar, nu va exista eveniment trecut, dect raportat la prezentul conştiinţei, şi nu la momentul punctiform şi fără relief care marchează prezentul unui timp liniar. Prezentul devine mai dens prin conştiinţa istoriticităţii, formă subtilă a prezenţei şi prin evenimentul ce ni se impune prin prezenţa sa, fie cotidiană, fie a unui trecut reluat mereu de către conştiinţă; n acest ultim caz, evenimentul trecut păstrează n prezent o putere de iradiere şi de modelare permanentă, care determină conştiinţa să-l recunoască n continuare şi să-l perceapă ca un eveniment. Tot ceea ce omul poate retrăi din trecutul său ca un adevărat eveniment, tot ceea ce va fi n măsură să reia, să-şi reprezinte, să “repete”, constituie istoria sa şi realitatea istoriei. Această istorie, fără a fi o realitate substanţială, transcedentală omului, va avea totuşi exact atta “realitatea” obiectivă ca şi evenimentul al cărui caracter esenţial este de a irupe n conştiinţă.

Evenimentul cel mai real este acela care se impune cel mai mult conştiinţei ca un centru organizator al devenirii istorice. Forţa sa de irupţie nseamnă nsăşi propagarea sa, care ordonează istoria pentru noi şi i conferă semnificaţia sa. ntr-adevăr, evenimentele reprezintă realitatea istoriei, i suportă raţionalitatea şi i dau sensul. Semnificaţia istoriei nu este n afara evenimentelor, şi dacă istoria are un sens, aceasta are loc cnd unul sau mai multe evenimente centrale configurează o tendinţă n succesiunea lor, dau un sens istoriei.

Astfel, evocarea istorică mpinge sensul unui eveniment dincolo de simpla successiune a generaţilor n timp. Antinomia prezent – trecut, cu accentul pus cu precădere pe calitatea unui trecut exemplar n imaginea lui mitică, mprumută cadrul existenţial al epocii memoriale, pe care l umple cu sensul evenimenţial urmărit pe plan subiectiv.

Dacă n general istoria capătă pentru noi o semnificaţie unică, este pentru că o realitate centrală recunoscută ca eveniment o domină şi o polarizează, fie că este vorba de domnia lui Ludovic al XIV-lea, de victoria lui Napoleon la Tilsit sau de prăbuşirea unui regim politic. Dacă, n schimb, sensul şi păstrează valoarea de şoc pentru conştiinţă, el va fi mereu reluat, pentru că neincetat el va manifesta asupra noilor evenimente şi asupra prezentului o forţă organizatoare nouă, un sens rennoitor. Astfel, se ntmplă ca evenimentul organizator să rămnă acelaşi de-a lungul secolelor; el se relevă purtătorul şi dătătorul de sens inepuizabil: noile evenimente ale prezentului i vor trimite apeluri, căror le va răspunde totodeauna prin noi semnificaţii. Acestea vor fi nencetat reintrepretate sau reconfirmate, mereu reluat, ca şi evenimentul ce le conţine.

Timpul istoric se va transforma n timp psihologic cu nucleuri dense, cu un centru sau cu mai multe centre: acestea vor fi tocmai evenimentele cruciale din care iradiază sensul n toate direcţiile, att către trecut ct şi spre viitor, prin care se explică continua retroacţiune a prezentului faţă de trecut şi anticiparea profetică. Istoria socială este locul acestor sensuri ntretăiate (interferenţa lor determinată relativa lor contingenţă), care nu se unifică automat ntr-un sens global dat sau definitiv.

Istoria gndirii politice este văzută astfel ca mişcarea dialectică ntre eveniment şi istoricitatea umană şi ca dialog al evenimentelor ntre ele, reliefnd sistemele politice şi structurile sociale, şi prin aceasta determinnd fundamentul şi sensurile evoluţiei.

Prin urmare, istoria gndirii politice nu este o succesiune lineară de idei şi evenimente, adunete pe axa continuă a duratei pe epoci, perioade, domnii, popoare, etc. Ea nu este un muzeu imaginar al istoriei, unde ideile şi evenimentele să se ordoneze n răcliţe frumos mpodobite, după criterii de clasificare străine de spiritului imanent al devenirii.

Dacă procesul gnoseologic al evocării ţine de datele de mai sus, inerpretarea personală a evenimentelor plăteşte şi ea tribut situaţiei contemporane scriitorului sau istoricului. Ambii caută n continuitatea evenimentelor, nţelegerea determinismelor comlexe ale progresului cu toate ramificaţiile lor: schimbare, dezvoltare, devenire, evoluţie şi maniera n care acestea se structurează n cmpurile semnificative ale doctrinelor politice. Există o acţiune reciprocă ntre substanţa rarităţilor evocate şi lumea contemporană n care trăieşte şi simte istoricul inspiraţia fecundndu-le deopotrivă. Pentru că istoria gndirii politice, variantă a istoriei sociale, nu poate evolua şi construi dect n strnsă legătură cu ceea ce autorul simte şi aspiră n lumea lui, n idealurile, suferinţa şi zbuciumul ei, ceva din aceste convulsii se vor fi cristalizat n ntoarcerea spre lumea ideală a unui trecut reprezentati. Procesul pshihologic al nţelegerii gndirii politice se explică la fel de bine ca şi n cazul istoriei umane generale: trecutul nu este un trecut pitoresc, mort n sine ci trăieşte n perspectiva istorică a evoluţiei de la individual la legităţile existenţiale ale colectivităţii, ntr-un spaţiu nţeles ca antropologie culturală, creatoare de istorie.

Contradicţia dintre concepţia teoretică şi interpretarea evenimentelor şi proceselor istorice din cadrul unei epoci ţine de efortul de a oferi o explicaţie raţională valorii istrorice a evenimentului, de a-i sacrifica contngenţa pentru a-l absorbi n antemporalitatea unei ordini raţţionale şi eterne. Viznd permanenţele unor valori sacial-politice, această contradicţie validează, de pildă, contradicţia din istoria culturii europene, dintre filozofia greacă păgnă şi creştinism. Filosofia greacă, anistorică n esenţă, preocupată să descopere raţiunea, necesitatea şi ordinea, s-a ciocnit de eveniment şi a ncercat să-i anuleze valoarea istorică. Cu creştinismul eternitatea nu mai deţine monopolul asupra istoriei, pentru că sensul istoric nsuşi s-a ncarnat ntr-o istorie ca va deveni reală de-acum nainte (istoria mntuirii oamenilor prin apariţia Fiului lui Dumnezeu). De-abia n secolul Luminilor, filosofia istorie va ncerca să reconcilieze contingentul istoric n zeificarea raţiunii. Ea nu va anula evenimentele ntr-o eternitate atemporală ci, ordonndu-le pe axa unui progres linear, le va reabsorbi n unitatea ipostaziată a unei istorii totalizatoare, pe care o va invoca pentru justificarea faptelor umane.

Ceea ce uneşte timpul fizic de timpul istoric este o anumită sensibilitate intuitivă a istoricului de a se transporta prin ipoteze ntr-un alt prezent; epoca pe care o evocă este considerată de el prezentul referitor, centrul perspectivei temporale. Există un viitor al acestui prezent, compus din speranţa, ignoranţa şi teama oamenilor de atunci şi nu din ceea ce noi ştim că s-a ntmplat. nsă există şi un trecut al acestui prezent, compus din amintirile oamenilor de altădată şi nu, din cea ce ştim noi despre trecutul lor. Or, acest transfer ntr-un alt prezent, care aparţine subiectivităţii scriitorului, nu este altceva dect o imaginaţie vizionară, cnd un alt prezent va fi nfăţişat din nou, readus din străfundurile istoriei, din alte vremuri. Este o qualite matresse, posedarea capacităţii de apropiere a trecutului istoric, rednd n acelaşi timp distanţa istorică, mai mult, constituind n sufletul cititorului conştiinţa unei distanţări, de profunzime n timp.

1

Ceea ce politologul vrea să explice şi să facă nţeles n ultima instanţă este instituirea politicului. Trecutul de care ne-am ndepărtat este trecutul uman. La distanţa n timp se adaugă şi perspectiva specifică ştiinţelor antroplogice. Caracterul uman inepuizabil al trecutului impune sarcina cunoaşterii lui posibile şi prin modalităţi specifice gndirii politice. Trecutul, anticipat printr-un efort de simpatie, este mai mult dect un simplu transfer imaginar ntr-un alt prezent, este un transfer ipotetic ntr-o altă viaţă a omului. Această simpatie atrage imaginaţia istoricului printr-o afinitate electivă faţă de lumea evocată. Momentul n care statutul gnoseologic şi axiologic al gndirii politice capătă un contur relevant, este atunci cnd, n ciuda distanţării n timp, evocarea att de specifică face să apară sistemul de valori al comunităţilor de altădată. Această evocare a valorilor, care n cele din urmă rămne singura posibilitate de cunoaştere a oamenilor accesibilă nouă, n lipsa posibilităţii de a retrăi ceea ce au simţit şi gndit ei, nu este posibilă fără ca gnditorul să nu fie interesat vital de aceste valori şi să aibă faţă de ele o profundă afinitate. El a trebuit să admită n mod ipotetic idealurile lor, ceea ce a constituit o premisă a nţelegerii acestei problematici. Această necesitate gnoseologică de transfer n timp ntr-o altă subiectivitate adoptată ca centru al perspectivei se datorează şi situaţiei speciale a gnditorului. Aparţinnd aceleiaşi culturi, n care trecutul este acela al epocii contemporane lui, dar şi n care oamenii din trecut fac parte din aceiaşi umanitate, gndirea politică reprezintă una din formele culturale n care ei repetă aparteneneţa lor la aceeaşi cultură, umanitate şi comunitate. fiind un dialog al comunicării dintre conştiinţe, animată n aceeaşi măsură de o voinţă a nţelegerii şi a cunoaşterii, gndirea politică a adus, aduce şi va aduce o contribuţie remarcabilă la cunoaşterea fenomenului uman.

 Dintre toate senzaţiile timpului, paramnezia este sentimentul unei mari intensităţi a memoriei afective, care combină convingerea de a fi fost martor sau autor al unui eveniment cu certitudinea contradictorie de a nu fi fost niciodată prezent la faţa locului. Efectul paramneziei cauzează o emoţie intensă, care pare să conste n perceperea unei schimbări bruşte n poziţia relativă a trecutului şi prezentului, da şicum cele două dimensiuni ale timpului, de obicei sepatate n reprezentările noastre, s-ar vedea dintr-o dată simultane fără a pierde, totuşi, nimic din calitatea lor proprie. Resurecţia imaginilor sensibile propriu-zise despre timp este invariabil asociată cu un fenomen mnemonic de un tip diferit, dar complementar, memoria emoţiilor ssau amintirea afectivă. Memoria simţurilor păstrează aspectul lucrurilor, n detaliul lor, n structura lor aparentă.

 La istoricul politic, un lanţ de cinestezii şi sinestezii mbină pnă la organic sentimentul trecutului şi al devenirii prin intermediul unor mobiluri sublimate prin medierea, n special, a intereselor. Fiecare spaţiu, cu componentele sale calitative, sacrale, este şi el, n mare parte, produsul unui timp care a lucrat ntr-nsul. Implicnd ideea ontologică de sinteză, factorul temporal poate fi acum mutat n perspectivva trecutului şi sub formă de noi spaţii, ca urmare a interacţiunilor probabiliste n cunoaşterea realităţii. Iar acel timp ntipăreşte concomitent n noul spaţiu amintiri de demult care leagă trecutul cu prezentul unei determinări spaţiale date.

 Examinarea coordonatelor lumii istorice: spaţiu, timp, şi memorie afectivă ne relevă trecerea de la prezentul situaţie la prezentul integrator al totalităţii numit cultură naţională. Timpul, raportat la nevoile prezentului, devine istorie. Spaţiul de extinde şi el ca viziune tridimensională a mişcării grandioase a materiei surprinsă ntr-o dialectică cosmică. Nu este vorba de o extindere n sens newtonian, ci einsteinian, de o amplificare n adncire a semnificaţiilor unor viziuni mitice, care depăşesc graniţele evocării propriu-zise. La prima vedere, ele par, fără nici o legătură cu subiectul evocat; or, ceea ce le uneşte este tocmai ncororarea lor afectivă la un model al lumii şi al vieţii, pe baza unor diverse moduri specifice de a percepe timpul şi schimbarea n destinele lor.

 Este surprinzător că şi concepţia marxistă consideră cunoaşterea trecutului şi viitorului dependente de “exacta nţelegere a prezentului”. Marx situează n interiorul gndirii istorice momentul antiistoric; “de fapt, oamenii fac propria lor istorie, dar nu o fac din propria lor voinţă, deşi n condiţii deja imediat date şi transpuse. Tradiţia tuturor generaţiilor planează ca o obsesie asupra gndirii celor vii. “ Deschiznd o breşă n studiul formaţiunilor social-economice, Marx şi Engels de vor opune tendinţelor menite să menţină o separare absolută sau antinomie ntre natură şi istorie, şi deci ntre modalităţile respective ale cunoaşterii lor. Ambele aparţin mai curnd aceleiaşi lumi, a cărei unitate cognitivă se bazează pe practică: “atta timp ct există oameni, istoria naturii şi istoria oamenilor se condiţionează reciproc” . Lui Feuerbach, Marx şi Engels i reproşează “că lumea sensibilă (...) nu este un lucru ddat imediat de eternitate, mereu egal cu sine nsuşi, ci produsul istoric (...) , rezultaatul activităţii unei ntregi serii de generaţii dintre care fiecare s-a sprijinit pe spatele precedentei”.

 Explicaţia valorică a acestei evoluţii nu mai poate fi satisfăcută prin succesiunea unor entităţi de complexitate descrescndă, ntr-o cronologie nudă. n procesul cunaşterii diacronice, momentul logic şi momentul temporal se succed şi se ntrepătrund simultan: transformarea ntregului este studiată la nivel sincronic şi coroborată cu celelalte tipuri de pe scara evolutivă.

 Ruptura dintre teorie şi istorie o constituie punctul de plecare al interpretărilor structuraliste contemporane n ştiinţele umaniste. Transferul metodei structuraliste din lingvistică n ştiinţele sociale a readus n discuţie eficienţa metodologiilor de cercetare analitico-structurală şi istorico-genetică din domeniul istorire cu fertile sugestii de muncă pentru capitolul de faţă. Pe de o parte, Louis Althusser, Claude Levy Strauss, Michel Foucault, adepţi ai metodei analitico-structurale, pe de alta, reprezentanţii şcolii de la Frankfurt, Max Horkheimer, Th. W. Adorno, H. Marcuse, A. Schmidt, partizanii metodei istorico-genetice, au confruntat exigenţele gnoseologice n cunoaşterea proceselor istorice, studiate retrospectiv, plecnd de la niveluri dince n ce mai avansate. Reelaborarea rezultatelor pnă la zi, oferită de procesul gndirii, le face “mai concrete” n sens hegelian, mai bogate n conţinut.

După Althusser, unitatea dialectică dintre structură şi procesul creativ se rezolvă n realitatea obiectivă n favoarea structurii. Fundanentnd o interpretare structuralistă a lui Marx, Althusser afirmă că poate deduce din Capitalul “abolirea oricărei origini şi a oricărui subiect” iar ntr-un alt loc, ntr-un loc şi mai explicit, precizează: “De la Marx ncoace ştim că subiectul uman, eul economic, politic şi filozofic nu este “centrul istoriei or, spre deosebire de filozofii iluminişti şi chiar de Hegel, ştim că istoria nu are un “centru”, ci o structură”(...). nsă prioritatea metodologică a sincroniei (structurii) asupra diacroniei (istoriei) nseamnă cu necesitate că problemele concrete suferă din principiu o reducere şi o depreciere. Este evident că n Capitalul Marx se serveşte de o metodă simultan istorico-genetică şi analitico-structurală. El analizează structura societăţii capitaliste, dar demonstrează n acelaşi timp că este rezultatul unui proces istoric rezultat el nsuşi destinat să fie depăşit la rndul lui de dezvoltarea istorică. Marx defineşte materialismul istoric “produs conştient al mişcării istorice”, ceea ce nu nseamnă că cunoaşterea coincide cu descrierea obiectului său ntr-un proces cronologic linear. Combătnd ontologia hegeliană atemporală, Marx evidenţiază istoricitateea lumii materiale prin studiul multiplelor mediaţii istorico- naturale şi istorico-sociale din totalitatea datelor concrete.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica