referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Concursul de infractiuni, infractiunea unica si infractiunea continuata

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Pentru ca actele aparţinănd modalităţilor alternative să se poată integra într-o unitate naturală de infracţiune este necesar ca ele să fie săvârşite cu aceeaşi ocazie. Dar există situaţii când scurgerea unui interval de timp între faptele delictuale nu afectează unitatea infracţiunii...

Varianta Printabila 


1

Secţiunea I

Asemănări ntre concursul de infracţiuni,

infracţiunea unică şi infracţiunea continuată

 

1. Preliminarii şi terminologie

 

1.1. Preliminarii. Problema analizării comparate a unor instituţii juridice de drept penal se regăseşte relativ frecvent abordată n literatura de specialitate, lucru firesc dacă avem n vedere importantele consecinţe de ordin practic ce derivă din ncadrarea activităţii infracţionale a unei persoane ntr-o pluralitate de fapte penale sau ntr-o unitate infracţională.

Delimitarea dintre concursul de infracţiuni, infracţiunea unică şi cea continuată este importantă pentru aplicarea corectă a unor instituţii juridice, cum ar fi: pedeapsa, actele de clemenţă, aplicarea legii penale mai favorabile, soluţionarea conflictelor de legi n timp şi spaţiu, cauzele care nlătură caracterul penal al faptei sau răspunderea penală a făptuitorului, curgerea termenului de prescripţie sau de decădere etc.[1] Studiul comparat prezintă interes şi pentru asemănările dintre ele. Astfel, este important de ştiut că fiecare faptă poate fi săvrşită n farme de participare diferită, fără ca o atare situaţie să transforme infracţiunea continuată n concurs de infracţiuni. Un alt exemplu l reprezintă aplicarea sporului de pedeapsă după aceleaşi reguli pentru faptele concurente şi cele continuate etc.

Avnd n vedere că att concursul de infracţiuni ct şi infracţiunea unică sau continuată se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului penal – infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile dintre cele trei categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura infracţiunii, fără să excludă, nsă, şi alte aspecte la fel de importante. Datorită caracterului de cercetare ştiinţifică al acestei lucrări, s-au avut n vedere mai multe asemănări şi deosebiri posibile, chiar dacă acestea nu reprezintă trăsături definitorii ale celor trei categorii juridice. Totuşi, nu s-au reţinut aspecte inerente dreptului penal, fără de care nu poate fi concepută instituţia infracţiunii (de exemplu, toate cele trei categorii au latură obiectivă şi subiectivă, unul sau mai multe obiecte juridice, sunt reglementate de articole diferite din Codul penal etc.).

 

1.2. Terminologie. Conform prevederilor art. 33 C. pen. există concurs de infracţiuni n două situaţii: a) cnd două sau mai multe infracţiuni au fost săvrşite de aceeaşi persoană, nainte să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvrşirea sau ascunderea altei infracţiuni (această din urmă ipoteză fiind denumită n literatura de specialitate concurs real); b) cnd o acţiune-inacţiune săvrşită de aceeaşi persoană, datorită mprejurărilor n care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, ntruneşte elementele constitutive ale mai multor infracţiuni (numit n doctrină concurs ideal).

Conform art. 41 alin. 2 C. pen. infracţiunea este continuată cnd o persoană săvrşeşte la diferite intervale de timp, dar n realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărri) infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare n parte, conţinutul eceleiaşi infracţiuni. n mod obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar, din voinţa legiuitorului, ele sunt reunite n conţinutul unei singure infracţiuni.[2] Pot fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei sume de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantităţi mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantităţi mai mici[3], infracţiunea de nşelăciune prin inducerea n eroare a mai multor persoane la diferite intervale de timp[4] etc.

Codul penal nu defineşte infracţiunea unică sau simplă. Dar trăsăturile sale specifice rezultă din textele care definesc infracţiunea n general (art. 17-18), precum şi din cele ce caracterizează alte forme ale unităţii infracţionale.[5] n literatura de specialitate infracţiunea simplă este definită drept aceea la care este suficientă o singură acţiune sau inacţiune pentru realizarea conţinutului ei[6], adică atunci cnd ea se constituie dintr-un act unic[7]. Majoritatea infracţiunilor pot fi săvrşite n formă unică[8], de exemplu, omorul, violul, un singur furt etc.

 

2. Asemănări privind subiecţii infracţiunii

 

2.1. Unitatea de subiect activ. Att faptele concurente ct şi faptele continuate sunt săvrşite de acelaşi subiect activ, adică de acelaşi făptuitor.[9] Fără ndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de infracţiune, dar nici concurs de infracţiuni.[10] Pentru a fi ndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este importantă calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare (autor, coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie săvrşite n calitate de autori, iar altele de instigatori sau complici, ori să şi schimbe pe parcurs rolurile.[11] n ipoteza n care un subiect a participat la săvrşirea actelor componente n calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la contribuţia lui efectivă.[12]

n doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia nu poate exista infracţiune continuată n caz de participaţie intre autorii activi.[13] Se argumentează că trăsătura esenţială a infracţiunii continuate este unitatea de rezoluţie, din care rezultă că autorul tuturor acţiunilor componente trebuie să fie una şi aceeaşi persoană, avnd aceeaşi calitate. Nu este posibilă participaţia ntruct participantul nu face altceva dect sau să-l determine pe autorul acelei acţiuni la luarea unei rezoluţii infracţionale şi la infăptuirea acesteia, sau să contribuie la realizarea unei rezoluţii infracţionale ce nu i este proprie. ntr-o astfel de situaţie avem un concurs real de infracţiuni şi nu o infracţiune continuată.

Pentru infracţiunea simplă unitatea de subiect activ rezultă n mod evident. Neexistnd dect o singură faptă, nu poate exista dect un singur autor, ceilalţi ar putea fi doar participanţi. Infracţiunea unică şi unitatea naturală de infracţiune nu este afectată de participaţie[14] deoarece Codul nostru penal nu a adoptat teoria potrivit căreia fiecare participant săvrşeşte o infracţiune distinctă (teoria participaţiei delict distinct), ci a consacrat teza unităţii de infracţiune indiferent de numărul participanţilor.[15] Infracţiunea nu se va scinda n două activităţi infracţionale distincte, una săvrşită de autor singur, şi alta n participaţie, nici atunci cnd acţiunea infracţională este alcătuită din mai multe acte succesive, care se unesc n mod natural, indiferent dacă infracţiunea are un singur conţinut sau mai multe conţinuturi alternative, iar activitatea de coautorat sau complicitate a intervenit după ce autorul a executat unele acte ale elementului material al infracţiunii.[16]

 

2.2. Unitatea sau pluralitatea de subiect pasiv. Toate categoriile de fapte analizate aici pot viza acelaşi subiect pasiv (victima) ori subiecţi pasivi diferiţi. Dacă n cazul concursului de infracţiuni nu

[1] V. DONGOROZ ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal romn. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Romne, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 252; M. ZOLYNEAK, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 516-517; C. BULAI, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 467.

[2] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 252.

[3] C. BULAI, op. cit., p. 273.

[4] Tribunalul Suprem, Secţia militară, decizia nr. 68/1983 n C. BUTIUC, Instituţii de drept penal, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 178.

[5] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, Formele unităţii infracţionale n dreptul penal romn, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 35 şi urm.

[6] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 282.

[7] G. STEFANI, G. LAVASSEUR, B. BOULOC, Droit pnal gnral, 1987, n V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 35.

[8] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 282; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[9] T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 307; C. NICULEANU, Curs de drept penal. Partea generală, Editura Sitech, Craiova, 2003, p. 213.

[10] D. PAVEL, Caractere specifice ale formelor de unitate infracţională, Revista Romnă de Drept, nr. 10/1980, p. 21.

[11] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 539-541; C. NICULEANU, op. cit., p. 213; C. BULAI, op. cit., p. 474-475; M. BASARAB, Drept penal. Partea generală, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 93.

[12] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309.

[13] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 256; A. BOROI, Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 200, p. 154.

[14] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 52; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[15] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 52; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 149-151.

[16] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 53.

1

există dubii n acest sens, aceeaşi victimă putnd suferi mai multe vătămări din partea aceluiaşi agresor (de exemplu, viol şi furt) sau, dimpotrivă, faptele concurente pot viza victime diferite, n cazul unităţii de infracţiune, naturală sau legală, problema este controversată.

Potrivit unui prim punct de vedere, majoritar n doctrină şi jurisprudenţă, trebuie făcută distincţie ntre infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului. n cazul primei categorii existenţa infracţiunii unice şi continuate presupune n mod necesar unitatea de victimă, ca o excepţie de la regula generală a compatibilităţii unităţii de rezoluţie cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Excepţia se justifică prin faptul că n cazul acestor infracţiuni ocrotirea legii penale se adresează fiecărei persoane n individualitatea sa. n plus, textele care incriminează infracţiuni contra persoanei conţin elemente prin care se limitează cmpul incriminării la un singur subiect pasiv, de exemplu "uciderea unei persoane" (art. 174 şi 178 C. pen.). n cazul infracţiunilor contra patrimoniului pluralitatea subiecţilor pasivi nu determină un concurs de infracţiuni, căci legea ocroteşte relaţiile sociale privitoare la patrimoniu, privit ca entitate distinctă, iar nu cele privitoare la titularii patrimoniului. Mai mult, n acest caz, faptele nu vizează persoana titulară a patrimoniului, ci bunurile sau valorile economice n sine.[1]

Pe de altă parte, n situaţia unor infracţiuni contra persoanei care nu au subiect pasiv, există, totuşi, posibilitatea unei unităţi infracţionale. Este vorba despre infracţiunile de perversiuni sexuale şi incest, atunci cnd se comit cu acordul ambilor parteneri. n acest caz nu se mai poate reţine un concurs de infracţiuni, deoarece nu mai este vorba de rezultate distincte suportate de de diferiti parteneri, ei nefiind subiecţi pasivi.[2]

ntr-o altă opinie se consideră că unitatea de subiect pasiv este o condiţie generală de existenţă a infracţiunii unice şi continuate. Se argumentează că, n cazul infracţiunilor contra patrimoniului, e posibil ca elementul care a stat la baza hotărrii infracţionale să nu fie bunul care constituie elementul material al infracţiunii, ci persoana subiectului pasiv, ca n cazul distrugerii comise n scop de răzbunare. Pe de altă parte, legea penală nu are n vedere noţiunea de patrimoniu n sens general, ci n sensul unui drept subiectiv ce aparţine unei anumite persoane fizice sau juridice. De altfel, Codul penal conţine numeroase exprimări care arată legătura dintre o anumită persoană şi un bun: "luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţămntul acestuia" (art. 208), "nsuşirea unui bun al altuia" (art. 213) etc.[3]

 

3. Asemănări privind latura obiectivă a infracţiunii

 

3.1. Pluralitatea şi unitatea de fapte materiale. Criteriul pluralităţii de fapte penale constituie un element de asemănare numai ntre concurs şi infracţiunea continuată. E drept că şi infracţiunea unică presupune, uneori, o succesiune de fapte n timp. De altfel orice activitate umană presupune o curgere a timpului, motiv pentru care, din acest punct de vedere, şi infracţiunea unică presupune o pluralitate de acţiuni, ca de exemplu, cel care intră ntr-o ncăpere pentru a fura mai multe bunuri va efectua o serie de acte succesive de luare a bunurilor. nsă, datorită intervalelor foarte scurte de timp, unirea acestora n mod natural, producerea unui rezultat unic ce se consumă instantaneu, fără să se prelungească n timp, unitatea de rezoluţie, fapta rămne unitară chiar sub aspect obiectiv.[4] Din această cauză unitatea faptei materiale a infracţiunii unice este un element de deosebire fată de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată.

Din definiţiile legale prevăzute de art. 33 şi 41 alin. 2 C. pen. rezultă că att concursul de infracţiuni ct şi infracţiunea continuată se realizează printr-o pluralitate de fapte penale care, n cazul concursului de infracţiuni, sunt sancţionate ca fapte distincte, iar n cazul infracţiunii continuate ele sunt incluse, din voinţa legiuitorului, n conţinutul eceleiaşi infracţiuni nsă, n mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice. De altfel doctrina este unanimă n ceea ce priveşte pluralitatea de acţiuni materiale ca o condiţie de existenţă a celor două instituţii juridice.[5]

n ceea ce priveşte natura acestor acţiuni, ele pot fi de aceeaşi natură pentru faptele concurente, determinnd concursul omogen, sau de natură diferită, determinnd concursul eterogen. Acest lucru este posibil şi la infracţiunea continuată dar, avnd n vedere cerinţa legală ca fiecare acţiune, privită izolat, să ndeplinească condiţiile aceleiaşi infracţiuni, ipoteza este ntlnită doar atunci cnd conţinutul unei infracţiuni prezintă modalităţi alternative de realizare.

Cu toate că fapta materială unică a infracţiunii simple este criteriu de diferenţiere faţă de concursul de infracţiuni şi infracţiunea continuată, totuşi există o situaţie de asemănare ntre infracţiunea unică şi faptele concurente, aşa-zisa unitate naturală colectivă. Ipoteza presupune comiterea mai multor acte omogene, identice, şi cvasiconcomitente cu aceeaşi ocazie, n aceleaşi mprejurări, şi care sunt reunite n mod natural.[6] De exemplu, s-a considerat că există infracţiunea unică de omor n caz de lovire cu intensitate a victimei cu pumnii şi picioarele n torace şi cap, care a avut drept urmare fracturi costale, rupturi pulmonare şi hematom, leziuni care au dus la deces.[7] Dacă actele săvrşite n aceste condiţii, prin rezultatele produse, caracterizează o pluralitate de infracţiuni, nu se va mai putea reţine o infracţiune unică, ci un concurs real de infracţiuni, atunci cnd faptele, n concret, se pot autonomiza n raport cu rezultatele produse, stabilindu-se că unele dintre ele au produs un anumit rezultat, caracteristic unei anumite infracţiuni, iar altele au produs un alt rezultat, caracteristic altei infracţiuni, ori un concurs ideal de infracţiuni, atunci cnd actele nu se pot disocia, ele producnd simultan două rezultate distincte, caracteristice a două infracţiuni diferite.[8]

 

3.2. Modalităţi alternative de realizare. Se impun cteva precizări legate de semnificaţia noţiunii "conţinuturi alternative". Aşa cum s-a remarcat n doctrină[9] trebuie făcută distincţie ntre infracţiuni cu modalităţi alternative de realizare a laturii obiective şi infracţiuni cu conţinuturi alternative propriu-zise.

n prima categorie se regăsesc infracţiunile care au două sau mai multe modalităţi alternative de comitere sau chiar urmări alternative. Prin urmări alternative se nţelege nu doar urmările prevăzute la acelaşi paragraf al normei de incriminare, ci şi cele ce se găsesc n alte paragrafe ale aceluiaşi articol sau chiar n articole diferite, dacă ele sunt prevăzute alternativ.[10] Se pune problema dacă săvrşirea mai multor modalităţi constituie tot attea infracţiuni. Soluţia este dată de două criterii – unitatea incriminării şi echivalenţa juridică a diferitelor conţinuturi[11]. Din acest punct de vedere se poate afirma că toate modalităţile fac parte din ansamblul unei activităţi infracţionale unice şi că ele nu generează o pluralitate de infracţiuni. Aşa, de pildă, s-a decis n practica judiciară că există o singură infracţiune de violare de

[1] V. DONGOROZ ş.a., op. cit., p. 284; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 309; C. MITRACHE, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 246. La aceste opinii doctrinare se pot adăuga, cu titlu de exemplu, numeroase hotărri ale instanţelor. Astfel, s-a considerat că există nfracţiune unică de furt n cazul n care făptuitorul, patrunznd n camera n care locuiau două persoane, sustrage bunurile amndurora (Tribunalul Judeţean Hunedoara, decizia penală nr. 169/1976) sau cnd, cu aceeaşi ocazie, a furat de pe plajă obiecte de la mai multe persoane (Tribunalul Judeţean Constanţa, decizia penală nr. 121/1986; Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1321/2001) - C. BUTIUC, op. cit., p. 168. De asemenea s-a considerat că există infracţiune continuată n caz de ncheiere a unor contracte frauduloase cu persoane juridice diferite şi n perioade diferite (C. SIMA, Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969-1995, Editura atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 91) sau n caz de nsuşire repetată, prin aceleaşi mijloace, a obligaţiunilor CEC ieşite la sorţi de către casier (Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 942/1966 n T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 317).

[2] F. STRETEANU, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 204-205. A se vedea şi O. LOGHIN, T. TOADER, Drept penal romn. Partea specială, ediţia a IV-a, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti, 2001, p. 222-226 şi 229-231.

[3] F. STRETEANU, op. cit., p. 207 şi urm.; V. PĂTULEA, Diferenţierea infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni, Revista Romnă de Drept, nr. 3/1986, p. 52 şi 47-48; V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 45; C. BUTIUC, op. cit., p. 169.

[4] D. PAVEL, op. cit., p. 22; V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 36 şi urm.; C. TURIANU, Dificultăţi n legătură cu determinarea caracterului faptelor de sustragere repetată – unitate naturală de infracţiune şi infracţiune continuată, Dreptul, nr. 10/1992, p. 83-84.

[5] T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 307; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 525.

[6] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 297; C. BUTIUC, op. cit., p. 167.

[7] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 259/1993 n C. BUTIUC, op. cit., p. 168.

[8] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 297-299.

[9] M. BASARAB, op. cit., vol. I, p. 206; F. STRETEANU, op. cit., p. 215; T. VASILIU ş.a., op. cit., p. 310; M. ZOLYNEAK, op. cit., p. 531.

[10] De exemplu: infracţiunea de vătămare corporală gravă – art. 182; violare de domiciliu – art. 192; viol – art. 197; insultă – art. 205; tlhărie – art. 211; luare sau dare de mită – art. 254 şi 255 etc.

[11] V. PAPADOPOL, D. PAVEL, op. cit., p. 41; F. STRETEANU, op. cit., p. 215.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica