referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Conceptul de participatie penala

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În materia participaţiei penale în literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii de infracţiune, a complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct...

Varianta Printabila 


1

SECŢIUNEA I

 

CONCEPTUL DE PARTICIPAŢIE PENALĂ

 

1. Pluralitatea de făptuitori

 

Infracţiunea poate fi săvrşită de o persoană sau de mai multe. Explicaţia cooperării mai multor persoane la săvrşirea unei infracţiuni poate fi, printre altele, aceea că se creează posibilităţi pentru o executare mai sigură, cu mai multe şanse de reuşită, se asigură nlăturarea mai uşor a piedicilor, inclusiv a victimei şi a persoanelor care s-ar opune infractorilor.[1] Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infracţiuni se numeşte pluralitate de făptuitori, care poate fi de trei feluri: naturală, constituită şi ocazională (participaţia penală).

Pluralitatea naturală există atunci cnd prin specificul unei infracţiuni săvrşirea ei nu poate fi concepută fără concursul activităţilor a două sau mai multe persoane, pluralitatea fiind absolut necesară, indispensabilă pentru realizarea infracţiunii; de aici şi numele de infracţiuni bilaterale[2]. Asemenea infracţiuni sunt, de exemplu, incestul – art. 203 C. pen. sau bigamia – art. 303 C. pen. Alte infracţiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat – art. 162 C. pen. Se observă nsă că nu este necesar ca toţi făptuitorii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie, cum ar fi cazul căsătoriei putative[3].

Pluralitatea constituită sau organizată[4] constă n simpla asociere a unor persoane n vederea săvrşirii de infracţiuni. Ca şi n cazul pluralităţii naturale, pluralitatea constituită este necesară, indispensabilă pentru o anumită infracţiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul social al faptei este determinat de ceea ce se săvrşeşte concret, n cazul pluralităţii constituite pericolul rezultă din ceea ce şi propun să săvrşească persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituită este ntotdeauna o nfracţiune de sine stătătoare care există indiferent dacă s-a comis ori nu delictele dorite şi urmărite, şi este ntotdeauna prevăzută n partea specială a Codului penal, de exemplu: complotul – art. 167 şi asocierea pentru săvrşirea de infracţiuni – art. 323. Fiecare persoană asociată se consideră că a săvrşit infracţiunea n persoana sa şi va răspunde penal pentru calitatea de autor[5], fără a putea exista şi calitatea de coautor la acest tip de pluralitate[6].

Pluralitatea ocazională (participaţia penală) există atunci cnd fapta prevăzută de legea penală deşi putea fi săvrşită de o singură persoană, ea a fost realizată totuşi prin cooperarea mai multor persoane cu acte de aceeaşi natură sau de natură diferită. Cooperarea este determinată de nevoia de a nlesni executarea faptei, mai ales atunci cnd ea necesită operaţii multiple şi complexe.[7] Dacă n cazul celorlalte două forme de pluralitate fiecare dintre făptuitor este considerat că a realizat n propria-i persoană conţinutul faptei săvrşite, n cazul pluralităţii ocazionale fiecare făptuitor contribuie cu o anumită parte din aceeaşi infracţiune. Iată de ce dacă acţiunile făptuitorilor ntrunesc şi conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni dect cele săvrşite n comun, aceştia vor răspunde pentru un concurs de infracţiuni iar nu pentru o singură infracţiune – cea comisă individual.

n ceea ce priveşte coexistenţa formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală şi cea constituită, reprezentnd infracţiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participaţia, aceasta din urmă se va reţine ori de cte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane dect cel necesar, n raport cu natura ei.[8] n sens contrar, s-a susţinut că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvrşirea infracţiunilor urmărite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituită[9], ar pentru pluralitatea naturală nu este posibilă participaţia[10].

 

2. Noţiunea de participaţie

 

1. Participaţia penală este reglementată n mod expres n art. 23-31 ale Codului penal.

Participaţie penală există atunci cnd mai multe persoane, ntre care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu acte materiale sau intelectuale la săvrşirea aceleiaşi infracţiuni, cooperare care nu este cerută de conţinutul legal al acesteia.[11] O infracţiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit naturii sale, poate fi săvrşită uneori, n mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al contribuţiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanţi.

Participaţia penală, nainte de a fi o categorie juridică, este o realitate obiectivă ce presupune prezenţa unei pluralităţi de făptuitori. Pentru ca pluralitatea de făptuitori să aibă relevanţă juridică trebuie ca fapta săvrşită de către aceştia să fie susceptibilă de a produce consecinţe juridice, iar pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală.[12]

2. Art. 23 C. pen. se refreră n mod expres la „participanţi”, nţelegnd prin aceştia persoanele care contribuie la săvrşirea unei fapte prevăzute de legea penală n calitate de autor, instigator sau complice. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la participanţi, n realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la săvrşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea acestor articole ntr-un capitol denumit „Participaţia”, situat n titlul II care se ocupă de infracţiune. O asemenea aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.[13]

Enumernd cele trei categorii de participanţi, textul legii menţionează primul pe autor, deşi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioară celei autorului, ntruct instigatorul are iniţiativa faptei penale. Explicaţia este aceea că autorul condiţionează existenţa celorlalte forme de participaţie. Fără autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovăţie ale participanţilor pot fi diferite, n sensul că autorul poate fi mai puţin vinovat, sau deloc, faţă de instigator sau complice (participaţia improprie).[14] Aşa se explică de ce, n partea specială, legea penală a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate n cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infracţiuni, cum ar fi cel al determinării sau nlesnirii sinuciderii (art. 179). Fără activitatea autorului celelalte activităţi ale participanţilor nu au relevanţă juridică penală, nu sunt forme ale participaţiei penale, putnd constitui infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele nsele realizează conţinutul unei infracţiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevăzute expres de lege, cum ar fi n cazul instigării neurmate de executare.[15]

3. Una dintre problemele importante pe care le ridică participaţia penală este dacă activitatea participanţilor trebuie raportată la fapta prevăzută de legea penală (art. 23 C. pen. romn) sau ar trebui

[1] I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 385.

[2] V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal romn. Partea generală, vol. I, Editura Academiei Romne, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 162; C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal romn. Partea generală, ediţia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 310.

[3] T. Vasiliu ş.a., Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 142; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 310; V. Papadopol, Condiţiile generale ale participaţiei penale, Revista Romnă de Drept, nr. 5/1970, p. 38.

[4] I. Oancea, op. cit., p. 385.

[5] C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 311; T. Dima, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 422; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 394.

[6] M. Basarab, op. cit., p. 394.

[7] V. Dongoroz, op. cit., p. 162; T. Dima, op. cit., p. 423.

[8] V. Dongoroz, op. cit., p. 163; T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 143; V. Papadopol, op. cit., p. 39; T. Dima, op. cit., p. 423.

[9] M. Basarab, op. cit., p. 396.

[10] C. Niculeanu, Curs de drept penal. Partea generală, ediţia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003, p. 124.

[11] M. Basarab, op. cit., p. 395.

[12] V. Dongoroz, op. cit., p. 169.

[13] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 142; V. Papadopol, op. cit., p. 39.

[14] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 142; V. Papadopol, op. cit., p. 39; M. Zolyneak, Concepţia unităţii de infracţiune n materia participaţiei şi implicaţiile ei n cazul succesiunii n timp a legilor penale, Revista Romnă de Drept, nr. 10/1971, p. 84.

[15] M. Zolyneak, op. cit., p. 84.

1

definită prin raportare la infracţiune (modelul german, francez, italian).[1] n doctrină nu există un punct de vedere unitar n acest sens.

Soluţia adoptată de legiuitorul romn, de a raporta activitatea participanţilor la fapta prevăzută de legea penală iar nu la infracţiune, are ca argument necesitatea de a separa participanţii care nu cad sub incidenţa legii penale (neinfractorii) de cei care au săvrşit fapta cu vinovăţie (infractorii), precum şi de a separa participaţia propriu-zisă (proprie), cnd toţi participanţii au aceeaşi formă de vinovăţie, de participaţia improprie, n care participanţii acţionează cu forme de vinovăţie diferite. Astfel se poate asigura o ncadrare juridică corectă a contribuţiei fiecărui participant, n funcţie de aportul concret al fiecăruia la comiterea faptei, fără a se aduce atingere unităţii faptei săvrşite.[2]

Pe de altă parte[3], n concepţia dominantă asupra participaţiei penale, se subliniază legătura indisolubilă ntre contribuţia participanţilor şi infracţiunea pe care aceştia o au n reprezentare. Instigatorul şi complicele răspund penal numai dacă determină sau ajută pe autor să comită o infracţiune consumată sau o tentativă pedepsibilă, altfel fapta lor trebuie incriminată prin normă specială. Dacă participanţii ar fi definiţi ca persoane care determină sau ajută numai la o faptă prevăzută de legea penală, adică o faptă ce nu constituie infracţiune, ei nu ar putea ocupa o asemenea poziţie n cadrul participaţiei penale. Apoi trebuie subliniat că participaţia improprie (n care autorul beneficiază de o cauză care nlătură caracterul penal al faptei iar ceilalţi participanţi nu au acest beneficiu), argumentul soluţiei adoptate de legiuitorul romn, constituie doar excepţia de la regulă. Or, definirea participaţiei penale n raport de fapta prevăzută de legea penală nseamnă definirea conceptului de participaţie penală plecnd nu de la ceea ce este caracteristic acestei instituţii – participarea la o infracţiune –, adică de la ceea ce are caracter de regulă, ci de la o situaţie de excepţie. n sfrşit, raportarea participaţiei la infracţiune ar permite sancţionarea participanţilor n calitate de autor mediat (soluţia germană) sau imediat (soluţia franceză şi italiană), ceea ce n viziunea Codului penal romn nu este posibil. nsă, conform legislaţiei noastre, limitele de pedeapsă ntre care va fi evaluată răspunderea penală a autorului sau a participanţilor sunt aceleaşi.

Aşadar ntre cele două teorii nu există deosebiri esenţiale cu privire la tratamentul juridic aplicat participanţilor, poziţiile diferite fiind de ordin teoretic şi principial.

4. Codul penal actual enumeră n categoria participanţilor şi autorul. Dar, potrivit definiţiei date autorului de către art. 24, acesta nu contribuie la săvrşirea unei fapte prevăzute de legea penală ci o săvrşeşte n mod nemijlocit. Apare următoarea problemă: atunci cnd autorul se foloseşte de participanţi comite fapta nemijlocit şi n ntregime, n calitate de autor conform art. 24 C. pen., ori numai o parte din aceasta, n calitate de participant conform art. 23 C. pen.? mprejurarea că autorul se serveşte de ajutorul complicelui ori se lasă determinat de instigator nu nseamnă că el nu mai comite fapta nemijlocit. Negndu-se acest punct de vedere s-ar anula deosebirile calitative care există ntre activitatea autorului n raport cu cei care doar contribuie la fapta comisă nemijlocit de către autor. n acest sens trebuie interpretat raporul parte-ntreg, iar nu n sens cantitativ.[4]

Deşi legea penală nu enumeră şi coautorul printre participanţi, existenţa acestuia este unanim acceptată de doctrină şi practica judiciară. Se consideră că orice faptă, poate, eventual, să fie săvrşită, n mod nemijlocit, de către mai multe persoane. Toate aceste persoane sunt autorii faptei, iar intre ei au calitatea de coautori. Fiecare coautor fiind autor al faptei, situaţia lui juridică este cea stabilită de lege pentru autor (art. 24 C. pen.), de aceea nu a mai fost necesară prevederea expresă a coautorului n textul legii.[5]

5. n doctrină, uneori, a fost contestată necesitatea de a reglementa n mod expres şi autonom instituţia participaţiei. Principalul argument este acela că oricine contribuie obiectiv şi cu vinovăţie la o infracţiune va fi respunsabil pentru ea.[6] Totuşi, reglementarea autonomă a participaţiei se justifică prin cele două funcţii ale acesteia: funcţia de a stabili n ce condiţii contribuţia la săvrşirea unei infracţiuni are relevanţă penală, şi funcţia de a stabilii dimensiunile represiunii penale.[7]

 

3. Natura juridică a participaţiei

 

n materia participaţiei penale n literatura de specialitate s-au conturat două opinii cu privire la natura juridică a participaţiei: teza monistă sau a unităţii de infracţiune, a complicităţii – delict unic şi teza pluralistă sau a autonomiei participaţiei penale, a complicităţii – delict distinct.

 

3.1. Teza monistă sau a unităţii infracţionale, a complicităţii – delict unic[8]. Expresie a şcolii clasice,[9] concepţia monistă consideră că actele participanţilor nu au autonomie proprie, ele nu reprezintă infracţiuni distincte ci elemente ale aceleiaşi infracţiuni. Actele de participaţie, oricare ar fi numărul şi modalitatea lor, formează o unitate care constituie chiar fapta prevăzută de legea penală, unică, ce s-a săvrşit. Pluralitatea de infractori nu contrazice şi nu afectează unitatea faptei, fiind vorba de o unitate de rezultat şi o pluralitate de efort.[10] Cu alte cuvinte participaţia nu este o formă de infracţiune ci o formă de săvrşire a unei singure infracţiuni de mai multe persoane, avnd de a face cu o unitate de infracţiune şi o pluralitate de infractori, de aici şi deosebirea ntre participaţie şi pluralitatea de infracţiuni.[11]

Participaţia penală se caracterizează prin două trăsături esenţiale: o pluralitate de făptuitori şi o singură faptă, deci o unitate infracţională obiectivă. Această unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală, se răsfrnge asupra tuturor făptuitorilor sub aspectul calificării faptei, al determinării timpului şi locului săvrşirii acesteia, al urmărilor sale. Unitatea obiectivă nu aduce atingere situaţiei subiective a fiecărui participant n funcţie de contribuţia lor la comiterea faptei. Contribuţia fiecărui participant are caracterul de antecedent cauzal al faptei săvrşite, aceste contribuţii regăsindu-se toate, ntr-o măsură mai mică sau mai mare, n conţinutul raportului de cauzalitate al faptei comise. Din această caracterizare se naşte consecinţa că principial, adică privită n mod abstract, fapta săvrşită este rezultatul activităţilor conjugate ale tuturor făptuitorilor şi deci, tratamentul juridic trebuie să fie, pe planul individualizării legale, similar, diferenţierile urmnd să fie făcute n concret, cu ocazia individualizării judiciare. Ca un corolar al acestui tratament juridic similar rezultă că toate cauzele obiective (reale) care au ca efect nlăturarea sau excluderea răspunderii penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (de exemplu, lipsa pericolului social, lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, abrogarea incriminării, prescripţia acţiunii penale, amnistia etc.).[12] Dimpotrivă cauzele subiective (personale) vor opera numai asupra făptuitorilor care au fost afectaţi de ele, şi asta pentru că asemenea cauze nu privesc fapta ci individul (de exemplu, eroarea de fapt, beţia, minoritatea făptuitorului etc.).[13]

Cu toate acestea fapta săvrşită poate fi calificată n mod diferit faţă de participanţi, n baza unor texte legale  diferite ale Codului penal. Astfel, n caz de furt autorul poate fi tras la răspundere penală pentru forma calificată a acestei infracţiuni, n timp ce complicele poate să răspundă numai pentru forma simplă a infracţiunii de furt. Această deosebire sub aspectul ncadrării juridice a faptei nu influenţează

[1] P. Dungan, Conceptul de participaţie penală, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 67-71.

[2] V. Dongoroz, op. cit., p. 168-169.

[3] P. Dungan, op. cit., p. 68 şi urm.; G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 13-14.

[4] P. Dungan, op. cit., p. 70-71; G. Antoniu, op. cit., p. 14-15.

[5] V. Dongoroz, op. cit., p. 173; C. Niculeanu, op. cit., p. 129.

[6] F. von Liszt, Lehrbuch, şi F. Carrara, Programma. Parte speciale, n I. Molnar, Participaţia penală. Fundamente teoretice, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, p. 26.

[7] I. Molnar, op. cit., p. 27.

[8] T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 149; V. Papadopol, op. cit., p. 48.

[9] I. Molnar, op. cit., p. 27-28.

[10] R. Garraud, Trait thoretique et pratique du droit pnal franais, n T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 149.

[11] I. Oancea, op. cit., p. 387; M. Basarab, op. cit., p. 404-405.

[12] V. Dongoroz, op. cit., p. 163; L. Biro, Drept penal. Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii „Babeş-Bolyai” – Cluj, Cluj, 1971, p. 127-128; T. Vasiliu ş.a., op. cit., p. 147; V. Papadopol, op. cit., p. 45.

[13] I. Molnar, op. cit., p. 31.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica