referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Parlamentul European

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali. La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din i ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518...

Varianta Printabila 


1

 

I.  1.  Scurt istoric al parlamentului din Europa

         n istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” n Rusia, “Sejm” n Polonia, “Riksdag” n ţările scandinave).

Prin denumirea de parlament astăzi nţelegem n primul rnd acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai naltă formă a manifestării de voinţă statală, avnd un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă avnd n compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rndul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau ntreaga populaţie, care acţionează teoretic n vederea influenţării deciziilor luate n parlament n interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii n domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, n cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau n procedura adoptării bugetului naţional.

Instituţia parlamentului ntr-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut n unele state din Vestul Europei n secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state n ornduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt nsă mpărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute n regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise nsă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute n 1162 n Aragonia, n 1169 n Castilia şi n 1188 n Leon[1].

Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă n 1183, dar această denumire folosită frecvent şi n secolul XIII, a nlocuit mult mai trziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut n secolul XIII n Anglia, n timp ce n Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată n 1302.  

 

I. 2. Scurt istoric al nfiinţării şi funcţionării Parlamentului european

Ideea unei uniuni ntre popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole n urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, mpăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrnul continent.

n 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) ntr-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.

n secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte n opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor.

La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea cnd vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mna peste oceanul care i mparte şi prin aceasta şi vor schimba stăpnul multe produse şi va nflori comerţul şi industria” şi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez[2].

n 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme n Europa, ntr-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmnd să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lngă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).

După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia nvechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au nceput să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au cte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.

Pe baza planului privind ănfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat n 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman mpreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, n 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul de nfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat  n viguare n 23 iulie 1952 şi marcheză nceputul comunităţilor europene.

Pe data de 25 martie 1957 n Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de nfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate n viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.

Tot n 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobndit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat n viguare n 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmnd ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.

După nfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care n 1962[3] şi-a schimbat denumirea n Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea n general a crescut, ntruct noul organ deservea trei organizaţii internaţionale.


[1] Gyula Fbin, Nicolae Mihu, Emd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 22

[2] Idem, pag. 22

[3] n varianta originală a Tratatului CEE, denumirea Adunării Comune n limba germană şi olandeză era Parlament European ncă de la nceputuri, de aceea deputaţii n 30 martie 1962 au hotarat ca şi n italiană şi franceză trebuie folosită această denumire.

1

ntre 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Pnă la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rndul parlamentarilor naţionali.

La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din i ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.

Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat n viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Pnă la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă n care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului nconjurător).

  Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht n 7 februiaie 1992 şi intrat n viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură n viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea n domeniile justiţiei şi afacerilor interne.

Acest tratat, n primul rnd a modificat n mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare preciznd, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost nzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona n instanţă celelalte instituţii comunitare, n masura n care acestea ar ncălca unele prerogative.

n afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării.

Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobndit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), dect moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.

Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia n viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi n cazul Parlamentului a adus schimbări importante.

n primul rnd, a fost reformulată procedura codeciziei n sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi ncheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată n timp şi nu n ultimul rnd Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor.

n al doilea rnd, mare parte din domeniile n care se aplică procedura cooperării au trecut n domeniul codeciziei.

n al treilea rnd, Parlamentul European a dobndit competenţe suplimentare n procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi n mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.

Tratatul de la Nisa a fost elaborat n decmbrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat n 26 februarie 2001 şi a intrat n viguare din 1 februarie 2003.

Prin acest tratat s-a ncercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a ncercat rempărţirea locurilor de parlamentari n aşa fel nct să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului.

O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate mpotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiaciare n materie civilă[1].

Ultima modificare relevantă este adusă n domeniu de tratatul de aderare ncheiat cu Romnia şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi pnă la nceputul legislaturii din 2009, Bulgaria avnd 18 , iar Romnia 35 de locuri de parlamentari.

Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmnd să intre n viguare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:

(1) Parlamentul European exercită, mpreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, n conformitate cu condiţiile

prevăzute n tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul

acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată n mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

Consiliul European adoptă n unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu

aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu

respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.

(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,

pentru un mandat de cinci ani.

(4) Parlamentul European şi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.



[1] Gyula Fbin, Nicolae Mihu, Emd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pag. 32

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica