referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Notiunea normei juridice

Categoria: Referat Drept

Descriere:

În viziunea lui Ion Dogaru, „norma juridică este o regulă de conduită generală, impresională şi obligatorie care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere”...

Varianta Printabila 


1

I Noţiunea normei juridice

 

Norma juridică şi norma juridică şi „regula juridică” n doctrina juridică are acelaşi nţeles. Literatura franceză, fără să nlăture cuvntul „normă” l-a consacrat pe cel de „regulă”. Din contra n doctrina romnă este consacrată denumirea de „normă juridică”.

Norma de drept este elementul primar al oricărui sistem de drept. Normele se grupează n instituţii de drept, instituţiile n ramuri, ramurile n părţi ale sistemului, iar părţile n sisteme.

Norma juridică este una categoriile centrale ale dreptului, att ca părticică fundamentală a sistemului de drept pozitiv ct şi ca obiect de cercetare a ştiinţei dreptului n general şi a teorii şi filosofii dreptului n social.

Obligatorie”. n concepţia lui J. Masguelin, „potrivit cu definiţia cea mai generală şi cea mai obiectivă, regulă de drept este orice punct investit cu forţa obligatorie şi care are ca obiect de a crea drepturi şi, corelativ, obligaţii, care sunt modurile de creare a acestui precept, puterea sa şi destinatorii săi” 1.

Regulile de drept nu iau naştere dect cu condiţia că oamenii să formeze un grup pe „baza unei societăţi veritabile care implică scop social specific, organizare şi ierarhie, explică Jean Dabin.

Normă juridică poate fi numită doar acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, n caz de necesitate, de forţă coercitivă a statului. 2

O altă definiţie este dată de Nicolae Popa, care consideră că norma juridică poate fi definită ca: „o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la ndeplinire pe cale statală, n caz de nevoie prin constrngere”.

__________________________________________________________________________________

1.    Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997, p. 61

2.    Boris Negru „Teoria generală a dreptului şi statului”, Chişinău 1999, p.144

Ioan Ceterchi defineşte norma juridică ca: „element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. 3

n viziunea lui Ion Dogaru, „norma juridică este o regulă de conduită generală, impresională şi obligatorie care exprimă voinţa electoratului nfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la ndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrngere”.

După părerea lui Dumitru Baltag „ norma juridică ca element constructiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată la nevoie prin forţa corectivă a statului”

Din analiza atentă a acestor definiţii putem degaja următoarele idei:

a) normele juridice snt stabilite sau autorizate de către organele competente ale statului.

b) norma juridică are un caracter general.

c) norma de drept are menirea de a reglementa o relaţie apare, singulară, ci nu un tip de relaţii.

d) norma de drept este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătură la care participanţii rezidă n drepturi şi ndatorii reciproce.

e) un incendiu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrgerea de stat.4

 

 

 

__________________________________________________________________________________

3.    Ioan Ceterchi „Ioan Craiova”. „Introducerea n teoria generală a dreptului”, editura ALL, Bucureşti 1993 p.35

4.    Boris Negru „Teoria generală a dreptului şi statului”, Chişinău 1999 p.145-146

 

II Trăsăturile caracteristice ale normei juridice.

 

Giorgio del Vecchio consideră că trăsăturile normei juridice sunt bilateralitatea şi generalitatea. Alex Will reţine caracterul coercitiv, statal şi abstract al normei al normei juridice, cel din urmă implicnd generalitatea, permanenţa şi impersonalitatea.

Nicolaie Popa dezvoltă patru caractere alei normei juridice: general şi impersonal, tipic, implicaţia unui raport intersubiectiv şi caracterul obligatoriu.

După părerea unor autori normei juridice i sunt inerente următoarele trăsături caracteristice, fără de care ea nu poate fi concepută:

a)      caracterul statal;

b)      caracterul coercitiv;

c)      generalitatea normei juridice

d)     caracterul obligatoriu.

a. Caracterul statal. Cunoaştem că fenomenul juridic nu poate separa de cel statal, şi invers. O regulă de conduită devine regulă de drept numai n măsura n care substanţa ei este voinţa statală, adică poartă pecetea autorităţii publice.

Caracterul statal al regulilor de drept rezultă n primul rnd din elaborarea lor de către stat, prin procesul de legiferare n special. Deci n acest caz ele constituie voinţa organului competent a le elabora, deci sunt opera acestuia. Dar unele reguli sociale pot fi recunoscute şi validate de către stat. Deci ele nu sunt create de organele componente ci numai recunoscute, act care le schimbă substanţa.

Aşadar o regulă de conduită socială poate deveni voinţă de stat, prin elaborarea ei de către organul component, prin recunoaşterea şi validarea sau prin acceptarea ei, ceea ce implică şi validarea.

b. Caracterul coercitiv. Dreptul se realizează n chip liber. Aceasta este regula. Constrngerea este o excepţie. Ea mbracă haina răspunderii juridice. n statul de drept ea se realizează numai pe baza regulii de drept şi n limitele ei.

Mijloacele de realizare a constrngerii sunt multiple şi aparţin administraţiei şi justiţiei n special: judecătorul, procurorul, poliţistul, instituţia penitenciară. n statul de drept ei reprezintă speranţa şi siguranţa cetăţeanului. Sunt stlpii democraţiei. n regimurile despotice sunt figuri demonice.

Caracterul coercitiv este inerent normei juridice.

mpreună cu substanţa statală a normei juridice, caracterul ei coercitiv o individualizează cel mai bine n cmpul social normativ şi o fac să se deosebească mai ales de norma morală.

c. Generalitatea normei juridice. Este o trăsătură care n literatura de specialitate adesea este tratată diferit. Generalitatea normei de drept rezultă din caracterul său abstract, tipic, impersonal şi permanent. Ea nu reglementează situaţii concrete şi creează tipare, n care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile n timp şi spaţiu

aplicarea normei juridice rămne deschisă tuturor persoanelor care se găsesc n situaţia diferită n prealabil de lege. Regula are un caracter permanent care i asigură generalitatea. Ea subzistă pne cnd este aprobat şi posedă o virtualitate de aplicare la un număr indeterminat de ipoteze viitoare.

d. Caracterul obligatoriu. Se traduce simplu n ideea că regula de drept trebuie respectată. Elaborată n vederea unui scop determinat ncălcarea ei ar contraveni finalităţii sale. ntreaga activitate umană se desfăşoară sub semnul unui ţel, care dă sens vieţii individuale ca şi vieţii colective.

Caracterul obligatoriu se asigură, dacă este cazul, prin constrngerea statală. Natura obligatorie a normei de drept asigură finalitatea ei.

n literatură de specialitate sunt reţinute şi alte trăsături alei normei juridice, cum ar fi caracterul „interubiectiv”, „prescriptiv”, clar şi precis”.

 

III Consideraţii generale privind clasificarea normei juridice

 

A clasifica –nseamnă a defini categorii ntr-un domeniu, respectiv a clasifica normele juridice nseamnă a le grupa pe categorii spre a li se recunoaşte ceea ce deosebeşte o categorie de nore juridice de altă categorie.

Problema clasificării normelor juridice prezintă interes att teoretic, ct şi un interes practic.

Interesul teoretic rezidă n ideea potrivit căreia prin clasificare se explică poziţia normei de drept n sistemul dreptului, dar şi ceea ca aceasta constituie o bază pentru generalizări n cadrul ştiinţelor de ramură.

Interesul practic –operaţiunea contribuie la stabilirea rolului diferitor reguli de drept n reglementarea relaţiilor sociale pe plan juridic, adică n prescrierea comportamentului ce trebuie urmat.

Plenitudinea şi corectitudinea clasificării depinde de alegerea corectă a criteriilor ce stau la baza acestui grup.

După părerea autorului rus S.S. Alexeev, factorii ce influenţează esenţial asupra acestui proces sunt: funcţiile dreptului şi reglementarea individuală a relaţiilor sociale. 5

Părerea savanţilor privind criteriile ce ar trebui să stea la baza clasificărilor este foarte diferită, iată de ce literatura distinge o sumedenie de criterii.

 

IV Criteriile folosite pentru clasificarea normelor de drept

 

Ramura de drept –constituie un criteriu important pentru clasificarea normelor juridice, datorită faptului că, la rndul său, ramura de drept are la bază drept criteriu fundamental domeniul relaţiilor sociale reglementate şi unele criterii auxiliare precum: metoda de reglementare, principiile de ramură etc.

_____________________________________________________________________________________________

5.      Алексеев С.С Теория государства и права Изд. Юрист, москва 1985

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi:

1.      Norme de drept constituţional;

2.      Norme de drept penal;

3.      Norme de drept civil;

4.      Norme de dreptul muncii etc.

Forţa juridică a actului normativ –n care sunt cuprinse normele juridice constituie şi aceasta un criteriu important. n dependenţă de forţa juridică a actului normativ n care sunt cuprinse, n legi care la rndul său se submpart n:

a)      Norme juridice cuprinse n Constituţie;

b)      Norme juridice cuprinse n legi organice;

c)      Norme juridice cuprinse n legi ordinare;

d)     Norme juridice cuprinse n hotărri;

e)      Norme juridice cuprinse n decrete;

f)       Norme juridice cuprinse n ordonanţe;

g)      Norme juridice cuprinse n alte acte normative.

Distincţia prezintă o mare importanţă mai ales atunci cnd o relaţie cade sub incidenţa mai multor norme cuprinse n acte normativ –juridice diferite. Astfel va fi aliate norma ce se conţine n actul forţă juridică mai mare.

Structură logică luată drept criteriu clasifică normele juridice n:

 

1. Norme juridice complete –sunt acele norme care conţin n textul lor cele trei elemente de structură logică:

 

2. Nore juridice incomplete –sunt acele ce se caracterizează prin lipsa unui element al structurii, element ce poate fi găsit sau n alt act normativ.

Sfera de aplicare tot constituie un criteriu de clasificare a normelor juridice.

1. Normele generale -au sfera cea mai largă de aplicare, cu tendinţă de a epuiza ntreaga arie a sistemului de drept. Uneori se spune că aceste norme formează dreptul comun. Multe norme din codul civil reprezintă dreptul comun unele relaţii din dreptul comercial sau din alte ramuri.

2. Normele speciale -sunt acelea cere şi limitează efectul la raporturi şi arii bine determinate. De exemplu, partea specială din dreptul penal se ocupă n mod concret de diferite categorii de infracţiuni. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre normele juridice care constituie partea specială din Dreptul civil sau despre procedurile speciale din Codul de procedură civilă etc.

3. Normele de excepţie -se abate de la regula generală. n acest sens n art.1191 al Codului civil din Romnia, sunt excepţiile n materia probei cu martori. Aici se ntlnesc şi excepţii la excepţii care duc la regula generală. 6

După criteriul conduitei pe care subiectele de drept trebuie să o aibă ntr-o anumită relaţie socială se disting:

1. Norme juridice imperative -care impun o anumită acţiune sau inacţiune şi de aceia se mai numesc şi categorice.

Ele sunt normele de la care nu se poate deroga şi ceea ce le este specific este faptul că odată mplinite condiţiile prevăzute de ipoteza normei –chiar dacă aceasta depinde de voinţa subiectului –comandamentul cuprins n dispoziţie se adresează destinatorului, n mod categoric. Dispoziţia normei intervine n mod necondiţionat. Odată ce contractul a fost ncheiat se aplică n mod necondiţionat norma legală sau cauza contractului. Actul juridic de drept public sau privat ncheiat cu ncălcarea unei norme imperative este nul. Sunt imperative normele care interesează bunele moravuri, normele de protecţie. Ele sunt destinate să asigure moralitatea. Este vorba de o morală medie, un minimum de morală. Normele care privesc capacitatea juridică a persoanei fizice sunt norme imperative. 7

 

___________________________________________________________

6. Maria Dvoracek, Gheorghe Lupu „Teoria generală a dreptului”, editura Fundaţiei Chemare Iaşi 1996

7. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000

 

La rndul lor normele imperative pot fi:

a) Norme onerative –care prescriu n mod expres obligaţia săvrşirii unei acţiuni. Drept exemplu ne poate servi aliniatul (4) al art.48 al Constituţiei Republicii Moldova prevede: „Copiii snt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor”.

b) Normele prohibitive –sunt acele care interzic săvrşirea unei acţiuni, a unei fapte. Acestei categorii de norme juridice i aparţin marea majoritate a normelor de drept penal, numeroase norme de drept administrativ ş.a.

Astfel de normă prohibitivă este cea prevăzută de Codul familiei, care arată că „este oprită căsătoria ntre rude n linie dreaptă, precum şi n linie colaterală pnă la al patrulea grad”.

mpărţirea normelor n onerative şi prohibitive nu trebuie văzută mecanic, ntruct depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă interzice sau obligă săvrşirea unei acţiuni. De exemplu, interzicnd căsătoria ntre anumite persoane, norma juridică dă dreptul organelor de stat să anuleze căsătoria ncheiată cu ncălcarea dispoziţiilor.

Deci fiind normă prohibitivă ea devine onerativă pentru organul de stat. Normele penale interzic săvrşirea unei acţiuni dar n acelaşi timp obligă organele de stat să urmărească şi să sancţioneze pe infractor.

2. Norme juridice dispozitive -sunt acele norme care acordă posibilitatea unui larg compartiment subiecţiilor de drept, adică normele care nici nu obligă nici nu interzic o acţiune.

Astfel dreptul de recurs al părţilor n proces este o normă dispozitivă pentru că lasă la aprecierea părţilor dacă vor uza s-au nu de această cale de atac.

La rndul lor aceste norme pot fi:

a). norme permise –sunt acele norme care permit o anumită conduită. Ele lasă la latitudinea subiectului de drept posibilitatea de a-şi alege singur comportarea şi de a-şi stabili singur poziţia ntr-un raport juridic.

Majoritatea autorilor drept exemplu dau declararea apelului mpotriva sentinţelor instanţelor judecătoreşti de apel, la contestaţiile n anulare a hotărrilor judecătoreşti irevocabile ori la cererile de revizuirea a hotărrilor judecătoreşti rămase definitive.

Deci normele permisive lasă la aprecierea părţii din proces posibilitatea de a declara sau nu apel mpotriva sentinţelor pronunţate de prima instanţă de judecată sau de a declara recurs mpotriva hotărrilor instanţelor de apel.

b) Normele supletive –sunt acele norme care acordă posibilitatea subiectului să aleagă una din variantele de conduită prevăzute de normă. Ca exemplu ne poate servi art.19 al Codului căsătoriei şi familiei „la ncheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor şi aleg numele de familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ şi păstrează numele de familie de dinainte de căsătorie”.

Mulţi autori susţin că normele suplitive nlocuiesc tăcerile, uitările, impreciziile voinţei private, că n cazul n care contractul este mult sau dispoziţiile sale sunt nesigure, părţile sau judecătorul recurg la norma legală.

Legiuitorul oferă celor interesaţi, sub forma unor norme supletive, contracte tip pregătite n ntregime, adoptate nevoilor curente ca de exemplu contractul de vnzare, mprumut, mandat, pentru că ncheierea actelor de drept privat să fie rapidă, părţile rezumndu-se să stabilească doar elementele esenţiale, ca de exemplu, cuantumul chiriei sau durata ncheierii. 8

Respectarea normelor supletive nu este nsă facultativă. n cazul n care norma juridică nu a fost nlăturată prin dispoziţia de voinţă contrară a celor interesaţi, norma supletivă obligă, n aceiaşi măsură, ca şi norma de la care nu poate deroga nici părţile, nici judecătorul.

 

 

_________________________________________________

8.    Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000 p. 196-197

 

După alte criterii normele juridice se clasifică n:

1. Norme juridice organizatorice –acele care privesc organizarea instituţiilor şi organelor sociale, n conţinutul normei fiind reglementate: modul de nfiinţare, scopurile, competenţele, relaţiile cu alte instituţii. Scopul primordial al acestei norme este acela de a fundamenta cadrul legal de funcţionare a instituţiilor şi organismelor respective. Ca exemplu ne poate servi: legile de organizare şi funcţionare a ministerelor, Curţii Constituţionale, Avocatului Popoului ş.a.

2. Norme juridice punitive –sunt cele prin care se aplică sancţiuni, potrivit procedurilor pe care legea le stabileşte.

3. Norme juridice simulative –sunt cele care prevăd mijloacele şi forme de cointeresare a subiecţilor; distincte, premii, decoraţii, recompense, titulaturi de onoare, ele precizează cu exercitate condiţiile n care acestea pot fi acordate de către instituţiile şi organele abilitate de lege.

4. Norme supletive –sunt cele care, cnd subiecţii tac, suplinesc voinţa acestora.

5. Norme de mputernicire sau de competenţă –sunt acele norme prin care se formează anumite drepturi şi obligaţii sau atribuţii ale subiecţiilor de drept.

Literatura de specialitate cunoaşte şi alte criterii snt afară de cele ce-au fost evocate n această lucrare, aşa criterii ca: conţinutul lor (se disting norme materiale sau de conţinut şi norme procedurale s-au de formă) sau durata acţiunii lor (n raport cu care avem norme stabile sau cu durată nedeterminată şi norme temporare sau cu durată determinată).

Norma juridică constituie unul din elementele primare ale sistemului de drept, celula principală din care se construieşte ntregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi nţeleasă de toţi subieţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită structură. 9

 

__________________________________________________________________________________

9.    Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997, p.64-67

De aceea la orice normă juridică se distinge o construcţie externă dată de modul de exprimare n cadrul actului normativ ori al altui izvor de drept numită şi structură tehnico-legislativă a normei şi o structură internă logică juridică, care alcătuieşte substanţa normei juridice, elementele care compun norma şi legătura reciprocă dintre ele.

Structura logico-juridică a normei.

Orice normă are o structură logică, care alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei. Indiferent de formularea ei textuală, norma de drept are o structură trihotomică: ipoteza, dispoziţia, şi sancţiunea.

Dar aceste trei elemente rar le ntlnim ntrunite la un loc, ntr-un articol al actului juridic normativ sau chiar n actul normativ luat n ansamblu. Pentru a reproduce norma juridică n completeţea ei deplină, de multe ori e necesar să luăm n consideraţie prevederile ce se conţin n mai multe articole ale actului normativ dat.

Ipoteza este partea normei juridice care descrie mprejurările n care se aplică dispoziţia ei. Ea prefigurează n abstract, faptele sau actele juridice. Astfel toate infracţiunile prevăzute n partea specială a dreptului penal sunt ipoteze puse de legiuitor.

Ipotezele se clasifică după mai multe criterii:

a) după modul n care sunt determinate mprejurările n prezenţa cărora operează dispoziţia, ipotezele pot fi strict determinate, relativ determinate şi nedeterminate. 10

Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se numesc ipoteze strict determinate.

Ipotezele sunt relativ determinate atunci cnd mprejurările de aplicare a normei sunt circumscrise cu relativitate, nefiind descrise n toate detaliile lor.

 

 

_________________________________________________

10. Carmen Popa „teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000

Ipotezele nedeterminare sunt acelea n care mprejurările n prezenţa n care se aplică dispoziţia nu sunt circumstanţiale, nici măcar n mod relativ.

b) După gradul de complexitate al mprejurărilor avute n vedere la incidenţa normei, ipotezele pot fi simple şi complexe.

O ipoteză este simplă cnd se are n vedere o singură mprejurare n care se aplică dispoziţia şi este complexă atunci cnd se are n vedere o multitudine de mprejurări n care toate sau fiecare n parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.11

Ipoteza complexă poate fi la rndul ei, cumulativă şi alternativă.

Este ipoteza complexă cumulativă aceea care sunt prevăzute două sau mai multe mprejurări care trebuie să existe mpreună pentru ca norma juridică să fie aplicată. Este ipoteza complexă alternativă aceea n care sunt prevăzute două sau mai multe mprejurări, iar pentru aplicarea normei juridice este necesară existenţa fie a unei mprejurări, fie a celeilalte sau a celorlalte. 12

c) după modul de enunţare a condiţiilor de aplicare ipoteza poate fi generică, cnd prevede un anumit gen sau tip de mprejurare prin a cărei realizare se aplică legea şi cauzală cnd enumera limitativ sau exemplificativ mprejurările n care este incidenţă legea.

Dispoziţia normei juridice stabileşte conduita ce trebuie urmată n prezenţa stării descrise de ipoteză, sau astfel spus, este elementul norme juridice care precizează care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de normă sau care arată ce conduită să urmeze acestea. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice. Ea poate să prevadă obligaţia de a comite acţiuni, de a se abţine de la săvrşirea acestora, după cum ea poate să permită, să recomande, să stimuleze o anumită conduită prescrisă.

 

 

___________________________________________________________

11. Gheorghe Lupu Gheorghe Avornic „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina, Chişinău 1997 p.69

12. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.188-189

Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei; avnd caracter dinamizator şi un rol att de important nct, nu este de conceput ca o normă juridică să fie eliptică de dispoziţie.

a) Ţinnd seama de modul cum este formulată, prescrisă conduită de urmat, dispoziţia poate fi determinată şi relativ determinată.

Ea este determinată cnd stabileşte strict, categoric conduita subiectelor, fără vre-o posibilitate de derogare.

1

Dispoziţia relativ determinată prevede mai multe variante posibile de conduită sau limite ale conduitei de urmat, iar subiecţii pot să aleagă una dintre aceste posibilităţi, ori n cadrul acestor limite, să aleagă conduita dorită.13

Uneori dispoziţia poate fi nţeleasă. Astfel, spre exemplu, n cazul cnd pentru exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen. Deşi nu se spune expres de legiuitor, dispoziţia acestei norme ar fi putut fi formulată de maniera „partea are obligaţia de a respecta termenul stipulat de lege”, lucru nerealizat, nsă subnţeles.

b) După criteriului modului de conformare a subiecţiilor faţă de conduita prescrisă, sau după caracterul acestei conduite, dispoziţiile pot fi imperative sau categorice şi dispoziţii permise.

Normele imperative sunt norme care impun un respect absolut şi de la care se poate deroga, şi ceea ce le este specific este faptul că odată mplinite condiţiile prevăzute de ipoteza normei, comandamentul cuprins n dispoziţie se adresează destinatorului, n mod categoric. Dispoziţia normei intervine n mod necondiţionat.

Astfel, sunt de exemplu, normele care reglementează efectele contractului –a cărui ncheiere depinde de voinţa contractanţilor. Odată ce contractul a fost ncheiat, se aplică n mod necondiţionat norma legală sau clauza contractuală.

 

___________________________________________________

13. Carmen Popa „teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 200, p.95

Sancţiunea este al treilea element structural al normelor juridice care conţine, indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate mpotriva voinţei celui care a ncălcat norma de drept de către organele mputernicite de stat şi prin care se urmăreşte att restabilirea ordinii juridice ncălcate ct şi prevenirea unor noi violări a normelor juridice.

La nevoie aceste măsuri sunt ndeplinite prin forţe de constrngere a statului.

Sancţiunea reprezintă răspunsul pe care societatea l dă conduitei ilicite, este modalitatea de reacţie mpotriva celor care au nesocotit prescripţia normei de drept.

Prin aplicarea de sancţiuni se urmăreşte de asemenea ndreptarea subiectului vinovat de ncălcarea normei juridice şi reinserţia acestuia n societate.

Dreptul violat se exercită pe calea specială a acţiunii n justiţie, care nu este altceva dect recursul la autoritatea competentă, potrivit unor proceduri determinate, n vederea pronunţării sancţiunilor care duc la respectarea lui. Regula de drept nu poate să rămnă n stare de principiu moral, ideal. Oamenii trebuie să aibă o conduită conformă cu regulile de drept. n caz contrar ei pot şi trebuie să fie constrnşi, prin aplicarea de sancţiuni, de către organele competente, care reprezintă forţa de constrngere a statului.

Cea mai mare parte a populaţiei respectă de bună voie regulile de drept, chiar dacă nu le nţeleg sau nu le aprobă. Ei le respectă fie din virtute, fie din disciplină, din obicei sau de frică de sancţiune, care rămne totuşi excepţie.

Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate adică se explică numai n conformitate cu legile n vigoare conform dictonului „nulla poena sine lege” şi reprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative.

Deşi este o latură a importantă a normei juridice, sancţiunea ţine de domeniul general al constrngerii de stat, dar nu trebuie confundată, identificată cu coerciţia statală. Sunt acţiuni care, nu implică exercitarea vreunei constrngeri şi care se execută de bună voie. Sunt de asemenea expres prevăzute sancţiuni pentru a căror aplicare se cere, alături de actul de putere statal, o condiţie a manifestării voinţei subiectului ale cărui drepturi au fost ncălcate.

Sancţiunile apar sub diverse forme, n funcţie de ramura de drept şi de natura ncălcării dispoziţiei legale. Sancţiunea poate consta n anularea unui act, plata unei sume de bani, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate. Astfel ea apare ca o măsură de ordin juridic care atinge o persoană n drepturile juridic care atinge o persoană n drepturile şi libertăţile sale sau un act eficace pronunţat de autoritate competentă n vederea nestabilirii ordinii juridice care a fost tulburată.

Odată aplicată sancţiunea, ca rezultat juridic al cercetării unei acţiuni, efectul ei este se asigură prin executare, care de cele mai multe ori se realizează pe cale silită, fie asupra patrimoniului unei persoane, fie chiar asupra libertăţii ei.

Se ntmplă, ca el care trebuie să fie supus unei sancţiuni pentru executarea regulii de drept să scape de constrngere şi să persiste n violarea dreptului. Acest fenomen poate surprinde şi nemulţumiri. El nu stabileşte nsă forţa morală a dreptului. Regula de drept şi păstrează valoarea sa, cu toate că nu poate fi riguros respectată. O sancţiune care se aplică, fără intervenţia directă a statului o constituie deci, rezilierea de plin drept a contractului, ca urmare a nendeplinirii obligaţiei de către una dintre părţi. Sau, dreptul de a ţine un bun al datornicului pe care legea l acordă n anumite cazuri aceluia care l deţine. Legitima apărare este şi ea o sancţiune aplicată de o persoană particulară, n virtutea legii care prevede că legitima apărare constituie o cauză de exonerare de răspundere penală. 14

 

 

 

__________________________________________________________________________

14. Sofia Popescu „Teoria generală a dreptului”, editura Lumina Lex, Bucureşti 2000, p.202

 

n dreptul civil sancţiunea nu se manifestă printr-o acţiune directă asupra unei persoane, ci numai asupra bunurilor ei.

n dreptul penal nsă sancţiunea se manifestă printr-o acţiune directă asupra autorului faptei ilicite, deoarece faptele susceptibile de aplicare sancţiunii penale sunt considerate cele mai de societate a fi cele mai grave, leznd cele mai importante interese ale societăţii.

La momentul actual scopul pedepsei penale este apărarea societăţii mpotriva unor acte sociale care pun pericol pacea, ordinea sau existenţa societăţii. Ceea ce se urmăreşte este restabilirea autorităţii legale.

După natura lor juridică determinată de regula ncălcată, sancţiunile se mpart n constituţionale „administrative, penale fiscale, civile, etc. fiecare ramură de drept conţine sancţiuni specifice.

Aceeaşi categorie de norme juridice cuprinznd sancţiuni de aceiaşi natură poate fi divizată, la rndul ei, n mai multe subgrupe.

Sancţiunile civile pot fi mpărţite n:

1.      Sancţiuni referitoare la actele private care sunt:

a)        Nulitatea;

b)        Inopozabilitatea;

c)        Rezoluţiunea;

d)       Rezilierea.

2.      Sancţiuni referitoare la actele patrimoniale;

3.      Sancţiuni referitoare la obligaţii;

4.      Sancţiuni referitoare la drepturile personale;

5.      Sancţiuni convenţionale.

Normele de drept al muncii, pot prevedea sancţiuni disciplinare care au un caracter nepatrimonial, ca mustrarea, avertismentul sau sancţiuni disciplinare cu caracter patrimonial.

 

 

Sancţiunile penale pot consta n:

1.    Pedepse corporale;

2.    Pedepse private de libertate;

3.    Pedepse pecuniare sau amenzile;

4.    Pedepse accesorii.

Sancţiunile administrative constau n:

1. Amenzi;

2. nchiderea unor unităţi industriale sau comerciale;

3. Interdicţia de exercitare a unei profesii etc. Dreptul internaţional este deficitar n ceea ce priveşte sancţiunile organizate şi eficace.

Se aplică din partea statelor:

1.      Sancţiuni unilaterale ca:

a)      ruperea relaţiilor diplomatice şi economice;

b)      blocada;

c)      intervenţia armată, pnă la război şi represalii.

2.      Sancţiuni colective.

După gradul de determinare sancţiunile se mpart n:

1. Sancţiuni determinate sunt formulate precis şi nu pot fi micşorate sau mărite.

Ele se aplică ntocmai n măsura exactă prevăzută de lege.

De exemplu, n materia contractului de vnzare: „Dacă n momentul vnzării, lucrul vndut era pierdut n tot, vinderea este nulă.” art. 1311 Codul civil.

2. Sancţiunii relativ determinate sunt acelea care se stabilesc ntre o limită inferioară şi una superioară, precum n partea specială, precum n partea specială a codului penal. De exemplu cu uciderea unei persoane se pedepseşte cu nchisoare de la 10 la 20 de ani.

3. sancţiuni alternative sunt acelea lăsate la opţiunea organului competent să aplice una sau alta. Sunt de asemenea alternative sancţiunile ntre pedeapsa cu nchisoarea şi amendă.

Sancţiuni cumulative sunt n cazul n care regula de drept stabileşte pentru unul şi acelaşi fapt juridic mai mult sancţiuni obligatorii. Ca exemplu ne pot servi cele din dreptul penal: nchisoarea şi interzicerea unor drepturi, nchisoare, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.

 

Structura tehnico-juridică a normei juridice.

 

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar ntr-o formă distinctă, de sinestătătoare, ci snt cuprinse ntr-un act nominativ, la rndul său, este structurat pe capitole, secţiuni, articole. Articolul este capitale, secţiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine prevederi de sinestătătoare, dar nu orice de lege coincide cu o regulă de conduită.

ntr-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită sau, dimpotrivă, un articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru fregvent ntlnit.

Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar să corelăm texte din articole şi chiar legi diferite.

Codificarea şi sistematizarea normelor juridice constituie un domeniu deosebit de important al practicii legislative, care priveşte tehnica elaborării actelor normative.

 

 

VI Acţiunea normelor juridice n timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

 

1. Privire generală.

Normele juridice sunt elaborate n scopul aplicării lor, urmărindu-se satisfacerea intereselor sociale majore, protejarea valorilor ocrotite şi dezvoltarea relaţiilor interurbane prin asigurarea realizării lor, prin garanţii eratice.

Coordonatele pe care şi desfăşoară acţiunea normele juridice sunt „timpul”, „spaţiul” şi „persoana”. n general, regula este ca normă juridică acţionează pe timp determinat, ntr-un spaţiu dominant de naţiunea de teritoriu stata şi asupra unor subiecte angrenate n circuitul civil, n cadrul acestui teritoriu.

Naşterea, modificarea sau stingerea oricărui raport juridic se ncadrează n timp şi spaţiu. Din punct de vedere al timpului, normele juridice se succed, iar din punct de vedere al spaţiului, coexistă. ntre legi şi diverse situaţi juridice există raporturi de concomitenţă sau anterioritate, n ceea ce priveşte vectorul timp şi raporturi interne ori externe, dacă ne raportăm la spaţiu.

Cunoaşterea şi delimitarea acţiuni dreptului pe aceste trei coordonate, prezintă importanţă n procesul de aplicare a dreptului, pentru a corecta şi justa ncadrarea n lege a multitudinii de situaţii juridice şi sociale.

Sunt autori care vorbesc de aplicarea legii, iar alţii despre aplicarea sau acţiunea actelor normative. Vorbind despre aplicarea dreptului, se are n vedere att aplicarea legii ct şi a celorlalte acte normative emise n baza şi n vederea executării acestora, n general aplicarea tuturor normelor juridice.

2. Acţiunea normelor juridice n timp.

Durata de timp n care norma juridică este n vigoare este şi intervalul de timp n care ea produce efecte juridice.

Există două momente principale referitoare la aspectul acţiunii normelor juridice n timp:

1.      momentul iniţial (intrare n vigoare a actului normativ)

2.      momentul final (momentul ncetării acţiunii normei juridice).

Actul normativ intră n vigoare:

1.      Din momentul publicării lui oficiale, de exemplu n „Monitorul Oficial”.

2.      Din momentul adoptării actului normativ sau din momentul indicat nemijlocit n textul actului normativ ori al altui act.

Dacă legiuitorul este de părerea că pnă la intrarea n vigoare a unui act normativ este necesară o perioadă de timp pentru asigurarea pregătirii organizatorice sau altă natură, n vederea introducerii noilor reglementări, atunci se stabileşte data intrării n vigoare după o perioadă considerată necesară pentru aducerea la ndeplinire a acestor măsuri.

Nicolae Popa este de părerea că intrarea n vigoare a normei juridice este nemijlocit legată de mprejurarea ca orice nouă locit legată de mprejurarea ca orice nouă reglementare, adresndu-se oamenilor, trebuie să fie cunoscută de către aceştia. Principiu: „nemo consetur ignorare legem (jus)” presupune că nimeni nu se poate scuza invocnd necunoaşterea legii. Iată de ce norma juridică intră n vigoare de la data aducerii la cunoştinţa publică.

Excepţie fac actele normative n conţinutul cărora se prevede intrarea n vigoare la o altă dată dect cea a publicării normei.

Din momentul intrării sale n vigoare norma juridică guvernează deplin relaţiile sociale: din acest moment nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei juridice pe motiv că nu o cunoaşte.

Autoritatea normei juridice, obligativitatea ei ar fi puse n ignoranţă. n baza acestei prezumţii toţi cetăţenii trebuie să cunoască Legile. Ignoraţia juris nocet. 15

 

 

 

__________________________________________________________

15. Nicolaie Popa „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1992 , p.111

Există totuşi două excepţii de la această regulă:

1. atunci cnd o parte din teritoriul ţării rămne izolat, printr-o cauză de forţă majoră, de restul ţării, situaţia n care necunoaşterea poate fi obiectivă, ea nu se datoreşte unei cauze particular, unei ignorante personale.

2. n materie de convenţii, atunci cnd o persoană ncheie un contract, necunoscnd conştiinţele pe care norma juridică le face să decurgă din contract. Ea poate cere anularea contractului invocnd faptul ca sa aflat n eroare de drept, care viciază voinţa.

Norma juridică acţionează numai n prezent şi viitor. Iată de ce unul din principiile sale de bază este principiul neretroactivităţi lor.

Legea nu reacţionează nu se aplică faptelor săvrşite nainte de ntrarea ei n vigoare, că activează numai din momentul intrării n vigoare şi pnă la ieşirea ei din vigoare. Excepţiile de la această regulă sunt unele dispoziţii normative să fie aplicate cu caracter retroactiv.

n conformitate cu legislaţia n vigoare sunt prevăzute următoarele excepţii:

1.      dacă este adaptată o lege penală mai blndă;

2.      dacă sunt adoptate legi interpretative;

3.      dacă este prevăzut expres că legea se aplică şi unor fapte petrecute anteriori.

Aplicarea oului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admis dect n interesul statului, pentru apărarea unor interese politice a cetăţenilor.

Argumentul care impune principiul neretroactivităţii normei juridice ţin de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei de naţiunea prezentei norme n viaţa socială.

Legiuitorul nu poate obliga subiectul să aibă o anumită conduită atta timp ct această conduită nu este prescrisă ntr-o normă juridică.

 

 

ncetarea acţiunii normei juridice are loc prin:

1. Abrogarea

Poate fi definită ca procedeul tehnico-juridic prin care actele normative fără termen şi ncetează activitatea prin renunţarea la ele.

Abrogarea cunoaşte mai multe forme:

a) expresă care la rndul ei este divizată n abrogare expresă-direct şi indirect.

Abrogarea expresă –indirectă este atunci cnd noul act normativ prevede, n mod expres că vechiul act normativ se abrogă.

Abrogarea expresă –indirectă este atunci cnd noul act normativ se numeşte, n mod expres, actul normativ care se abrogă, dar se limitează la prevederea că se abrogă toate actele normative anterioare care contravin noii reglementări.

b) Abrogarea tacită este atunci cnd n noul act normativ nu se prevede nimic n legătură cu acţiunea vechilor normei juridice. ntruct nsă norma juridică nouă dă o reglementare, organul de aplicare nţelege implicit că n mod tacit legiuitorul a dorit să scoată din vigoare vechea reglementare.

c) Arogarea totală este atunci cnd toate dispoziţiile cuprinse ntr-un act normativ sunt abrogate.

d) Abrogarea parţială este atunci cnd numai o parte din dispoziţiile unui act normativ sunt abrogate, iar celelalte continuă să rămnă valabile.

La cele relatate de mine Ion Dogaru adaugă:

1. n cazul unuia şi celuia-şi act normativ pot opera mai multe feluri de abrogare.

2. Un act normativ nu poate fi abrogat dect printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică sau cu forţă juridică mai mare dect a celui abrogat.

Abrogarea nu trebuie confundată cu derogarea şi suspendarea. Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existenţă pe care nu o abrogă, ci i ngustează sfera de aplicare.

Suspendarea acţiunii n timp a unei norme juridice are loc, n cazuri excepţionale pentru cauze determinate.

2. Exprimarea termenului prin care ea a fost edicată.

3. Căderea n desuitudine.

O normă juridică se consideră căzută n desuitudine, atunci cnd, deşi, formal ea este n vigoare, doar n rezultat al dezvoltării relaţiilor sociale, schimbărilor social-politice şi economice survenite n societate, faptului că stările de lucruri care au determinat necesitatea elaborării acestui act normativ au ncetat să mai existe.

Acţiunea normelor juridice n spaţiu.

Normele juridice produc efecte juridice pe un anumit teritoriu. După acest criteriu normele juridice pot fi divizate n două grupe:

1) Norme juridice internaţionale.

Ele reglementează relaţiile dintre state, n conformitate cu principiul teritorialităţii. Aceste norme juridic sunt obligatorii şi produc efecte juridice n măsură n care se acceptă cu respectarea principiului suveranităţii statului asupra teritoriului şi populaţiei.

Dacă statul a aderat la unele acte normative internaţionale ele devin prioritare faţă e cele interne.

2). Norme juridice interne.

Referitor la actele normative interne un rol important l are fora ornduirii de stat. n statele cu o structură compusă, actele normative ale organelor federale creează efecte juridice asupra teritoriului tuturor statelor federative iar actele normative ale unui stat membru sunt valabile n limitele sale teritoriale.

n cazul unei contradicţii ntre ele prioritate are norma juridică federală.

n statele simple aplicarea normelor juridice n spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii. Ele se mpart n două grupe:

a)      centrale;

b)      locale.

Normele juridice centrale produc efecte juridice pe ntreg teritoriul statului. Normele juridice locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială sau economică asupra căreia se extinde autoritatea organului de stat respectiv.

Actele normative locale trebuie să fie adoptate pe baza şi i corespunde cu cele centrale. Dacă normele juridice locale contravin celor centrale ele snt declarate nule şi nu produc efecte juridice.

3. Acţiunile normelor juridice asupra persoanelor

Destinatorul oricărui act normativ este omul privit individual, ca persoană fizică sau colectiv, ca persoană juridică. n unele cazuri ca subiect apare statul sau organele de stat.

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor are mai multe criterii de clasificare

a) După cercul de subiecţii ai raportului juridic distingem:

-   individuale

-   colective

b) După caracterul normelor juridice se disting:

-   norme juridice cu caracter general de aplicare pentru toţi subiecţii de drept;

-   norme juridice care se aplică numai persoanelor fizice;

-   norme juridice care se aplică numai persoanelor juridice;

-   norme juridice speciale, care se aplică numai unor categorii de persoane;

-   norme juridice cu un caracter individual, care se aplică unei singure persoane.

c) După satul juridic al persoanelor fizice se deosebesc:

-   cetăţenii statului propriu –zis;

-   cetăţenii străini;

-   persoanele fără cetăţenie;

n republica Moldova actele normative se aplică n mod egal tuturor cetăţenilor, fără n mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitatea sau sex.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica