referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Protectia dreptului la un mediu sanatos

Categoria: Referat Drept

Descriere:


DREPTUL LA MEDIU – Aspecte generale. Conţinut. Titularii acestui drept.
Multiplele reglementări internaţionale şi regionale în materie de mediu folosesc formulări diferite pentru a determina generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului – „dreptul la mediu”...

Varianta Printabila 


untitled

PRINCIPALELE REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE N MATERIE DE MEDIU

 

 

La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului nconjurător a fost pusă n discuţie pentru prima dată n anul 1972, la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această temă, organizată la Stockholm. Prin Declaraţia asupra mediului nconjurător adoptată cu prilejul acestei conferinţe s-au stabilit o serie de principii privind drepturile şi obligaţiile statului n ceea ce priveşte protecţia mediului nconjurător precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale n materie de mediu.

Acest document a fost primul care a recunoscut explicit legătura dintre protecţia mediului şi drepturile omului, stabilind că „Omul are un drept fundamental de libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, ntr-un mediu de o calitate care să i permită să trăiască n demnitate şi bunăstare. El are datoria supremă de a proteja şi ameliora mediul nconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare”. Deşi importanţa acestui document nu poate fi contestată, trebuie remarcat faptul că el nu recunoaşte n mod direct un drept la mediu ca atare. Este vorba mai degrabă de o recunoaştere indirectă a acestuia[1], prin stabilirea legăturii ntre drepturile omului precum dreptul la viaţă şi libertate şi calitatea mediului nconjurător, subliniindu-se faptul că respectarea  dispoziţiilor n materie de mediu reprezintă o cerinţă pentru asigurarea unor condiţii de viaţă satisfăcătoare.

După adoptarea Declaraţiei de la Stockholm care a pus bazele dezvoltării dreptului internaţional la mediu, preocupările mondiale n acest domeniu s-au intensificat. Astfel, cu prilejul celei de-a doua Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare organizată n 1992 la Rio de Janeiro a fost adoptată o Declaraţie menită a o completa pe cea de la Stockholm, n condiţiile specifice sfrşitului de secol, motiv pentru care o atenţie deosebită a fost acordată „dezvoltării durabile”.

Nici o dispoziţie din Declaraţia de la Rio nu tratează explicit drepturile omului[2]. Articolul 1 al acestui document stabileşte: „Fiinţele umane sunt n centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă . Ele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă n armonie cu natura”.

Deşi nici un progres nu a fost realizat prin Declaraţia de la Rio n ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului material la un mediu sănătos, acest document este important prin faptul că el consacră dreptul de a avea acces la informaţiile privind mediul, participarea publicului la procesul decizional şi accesul la justiţie n materie de mediu – ca drepturi ce ar putea fi considerate drepturi procedurale derivate din dreptul material la mediu.

Trebuie remarcat faptul că a avut loc o inversare a raportului mediu-dezvoltare. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio se considera că dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate[3].

Primul document care consacră drepul la mediu[4] n mod explicit, este Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, care n art. 24 prevede: „Toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor.” Această consacrare expresă a dreptului la mediu este surprinzătoare prin faptul că provine din partea unor structuri de cooperare aparţinnd ţărilor lumii a treia care, datorită dificultăţilor economico-sociale, nu acordă, n general, un loc prioritar preocupărilor ecologice.

Tot ntr-un document regional – Protocolul adiţional din 14 noiembrie 1998 privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei americane a drepturilor omului este recunoscut expres dreptul la unu mediu sănătos, stipulnd că „fiecare are dreptul de a trăi ntr-un mediu sănătos şi de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului”.

Pe aceeaşi linie a accentuării preocupărilor n materie de mediu se nscrie şi dreptul european. Astfel, Tratatul de la Roma – fundamentul comunităţilor europene – nu făcea nici o referire la protecţia mediului. n 1986 prin Actul unic european a fost creat un cadru juridic pentru dreptul mediului, fiind consacrat n trei noi articole. Apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997 s-au adus amendamente importante n domeniul mediului, protecţia mediului devenind astfel o condiţie şi o componentă a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile.

Tratatul de la Maastricht a introdus conceptul de „creştere durabilă respectnd mediul” iar Tratatul de la Amsterdam a ridicat principiul dezvoltării durabile la rangul de scop al Uniunii, făcnd din protecţia mediului una din priorităţile sale absolute[5].

Un rol deosebit de important n materie de mediu l-a avut Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la jurisdicţie n probleme de mediu, adoptată n1998 şi ratificată de Romnia n anul 2000.

Preambulul Convenţiei de la Aarhus pune n evidenţă două concepte: dreptul la un mediu sănătos, privit ca un drept fundamental al omului precum şi importanţa accesului la informaţie, a participării publice şi a accesului la justiţie n ocrotirea acestui drept.

Articolul 1 al Convenţiei prevede: „Pentru a contribui la protejarea dreptului oricărei persoane, n generaţiile prezente şi viitoare, de a trăi ntr-un mediu corespunzător asigurării sănătăţii şi bunăstării, fiecare parte contractantă trebuie să garanteze dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul decizional şi accesul la justiţie n materie de mediu, n conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii ”.

Importanţa acestor dispoziţii rezultă din următoarele aspecte:

- se recunoaşte dreptul la mediu ca atare (n schimb nu i se precizează conţinutul şi este nfăţişat cu titlu de obiectiv care trebuie realizat) şi

- sunt recunoscute garanţiile procedurale prin care să se realizeze obiectivul - dreptul de acces la informaţie, dreptul publicului de a participa la procesul decizional şi accesul la justiţie n materie de mediu6.

Principalul dezavantaj al acestor reglementări constă n faptul că dreptul fundamental la un mediu sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală.

DREPTUL LA MEDIU – Aspecte generale. Conţinut. Titularii acestui drept.

 

Multiplele reglementări internaţionale şi regionale n materie de mediu folosesc formulări diferite pentru a determina generic noţiunea de drept individual la o anumită calitate a mediului – „dreptul la mediu”, „dreptul la un mediu sănătos”, etc şi, de cele mai multe ori, nu-i precizează conţinutul.

Iniţial, ntr-o concepţie primară, prin dreptul la mediu s-ar nţelege dreptul la existenţa unui mediu apt să ntreţină viaţa umană. Această concepţie a fost abandonată, pe măsură ce n diferite documente internaţionale era subliniată relaţia mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu numai un nivel al calităţii mediului care să asigure supravieţuirea biologică dar şi satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului. Apoi, prin folosirea sintagmei „mediu sănătos” s-a ajuns la a considera că dreptul la mediu implică nu numai absenţa condiţiilor de mediu direct prejudiciabile pentru sănătatea umană, dar şi un mediu care să permită individului să atingă cel mai ridicat nivel posibil de sănătate.

n stabilirea conţinutului dreptului fundamental la mediu un rol important l-a avut Proiectul de Declaraţie internaţională a drepturilor omului şi mediului, adoptat la Geneva n 1994. potrivit acestui document, dreptul la mediu presupune n principiu[6]:

- dreptul de a trăi ntr-un mediu nepoluat, nedegradat de ativităţi care pot afecta mediul, sănătatea şi bunăstarea oamenilor şi dezvoltarea durabilă;

- dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;

- accesul la resursele de apă şi hrană adecvate;

- dreptul la un mediu de muncă sănătos;

- dreptul la condiţii de locuit, de folosire a terenurilor şi la codiţii de viaţă  ntr-un mediu sănătos;

- dreptul de a nu fi expropriaţi ca urmare a desfăşurării activităţilor de mediu, cu excepţia cazurilor justificate şi dreptul celor expropriaţi, n codiţii legale, de a obţine reparaţii adecvate;

- dreptul la asistenţă n caz de catastrofe naturale şi produse de om;

- dreptul de a beneficia de folosinţa durabilă a naturii şi a resurselor acesteia;

- dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii ş.a.

Avnd n vedere faptul că n mod tradiţional, drepturile fundamentale formează conţinutul raporturilor dintre persoanele fizice şi stat, rezultă că obligaţiile corelative acestor drepturi revin statului care le recunoaşte şi le garantează. Prin urmare, dreptul la un mediu sănătos presupune n acelaşi timp şi ndeplinirea unor obligaţii referitoare la protecţia mediului nconjurător. Astfel, statele au obligaţia generală de a lua măsurile legale, administrative şi orice alte măsuri necesare pentru garantarea dreptului la un mediu sănătos[7]. Aceste măsuri trebuie să aibă scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. Acestei obligaţii a statului i se adaudă şi o serie de garanţii procedurale speciale care conferă acestui drept şi o dimensiune procedurală.

Trebuie remarcat faptul că n conţinutul acestui drept se poate identifica o dimensiune individuală – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, ncetarea activităţii care produce o poluare şi repararea pagubei suferite prin această poluare şi o dimensiune colectivă – care implică obligaţia statelor de a coopera n vederea prevenirii şi combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel regional şi internaţional. Tocmai datorită acestei duble dimensiuni a dreptului la mediu s-a ajuns la discuţii legate de faptul dacă putem considera acest drept ca un drept subiectiv individual – pe considerentul că numai omul poate fi considerat titular al acestui drept sau un drept de mediu ca „drept de solidaritate” (drept colectiv) – punnd dreptul la mediu pe acelaşi nivel cu dreptul la dezvoltare, dreptul la pace ş.a.

Este cert că nu poate fi contestat nici caracterul individual al dreptul la mediu, dar nici caracterul colectiv, n condiţiile n care mediul reprezintă n prezent un patrimoniu al umanităţii astfel nct titular al dreptului fundamental la un drept la mediu sănătos şi echilibrat devine chiar umanitatea n ntregul său.

 

n cuprinsul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se regăseşte sintagma „mediu nconjurător” şi nici aceea de „drept la un mediu sănătos”. Astfel,   s-ar putea susţine că acest drept nu face parte din categoria drepturilor şi libertăţilor pe care ea le garantează. De altfel, neincluderea acestui drept printre cele reglementate de Convenţie nu este surprinzătoare, avnd n vedere că dezvoltarea industrială de la momentul adoptării ei nu ridica probleme deosebite de mediu.

Chiar dacă dreptul la mediu a făcut obiectul a numeroase reglementări internaţionale, importanţa Convenţiei şi a jurisprudenţei C.E.D.O. n această materie este determinantă n a stabili n ce măsură dreptul la mediul nconjurător este transformat ntr-un drept subiectiv apărat de Convenţie şi n ce măsură indivizii pot invoca dreptul subiectiv la mediu nconjurător sănătos cu obligaţia corelativă ce revine statelor, n faţa organelor Convenţiei.

Avnd n vedere importanţa acestui drept şi necesitatea acoperirii lipsurilor determinate de faptul că el nu se bucură de o consacrare expresă n Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recurs la tehnica „protecţiei prin ricoşeu”[8] care a permis extinderea protecţiei unor drepturi garantate de Convenţie la drepturi care nu sunt expres prevăzute de aceasta. Astfel, prin „atracţie” de către şi sub acoperirea semnificaţiilor art. 8 paragraful 1, care recunoaşte dreptul oricărei persoane la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei şi ale art. 6 paragraful 1, care garantează dreptul la un proces echitabil, jurisprudenţa C.E.D.O. a ajuns la garantarea protecţiei mediului ca un drept individual sub trei aspecte principale:

-          apartenenţa sa la conţinutul dreptului garantat de art. 8 paragr. 1 din Convenţie;

-          existenţa unui drept la informare privind calitatea şi pericolele pentru mediu ;

-          existenţa unui drept la un proces echitabil n această privinţă.

Pe această linie, ncepnd cu anii 1970, Comisia a nceput să admită treptat şi din ce n ce mai explicit că poluările aduceau atingere dreptului la viaţă privată al persoanelor şi că „o poluare sonoră poate afecta nendoielnic bunăstarea fizică a unei persoane şi n consecinţă, aduce atingere vieţii private” şi că ea „poate, de asemenea, lipsi persoana de posibilitatea de a se bucura de liniştea domiciliului său”. Consecventă acestei direcţii, Curtea a admis ulterior că emanaţiile sonore puternice generate de exploatarea unui aeroport n apropierea locuinţelor reclamanţilor au avut drept consecinţă „reducerea calităţii vieţii private şi a afectat liniştea căminului”, fapte de natură a aduce atingere dreptului persoanelor la viaţa privată şi la domiciliu.

  Cauza care a făcut ca dreptul la un mediu sănătos să pătrundă pe calea interpretării art.8 paragr.1 n cmpul de acţiune şi de aplicare al Convenţiei a fost Lpez-Ostra contra Spanie[9] n care Curtea a statuat că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunnd vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă n pericol sănătatea şi că n toate cazurile trebuie avut n vedere echilibrul just care trebuie menţinut ntre interesele concurente ale persoanei şi ale societăţii n ansamblul său.

Concluzia Curţii n această cauză a fost că statul nu a reuşit să menţină un echilibru just ntre interesul bunăstării comunităţii care reclama nfiinţarea unei staţii de epurare şi interesele persoanelor constnd n dreptul de a se bucura de respect pentru domiciliu şi pentru viaţa sa familială şi privată.

Hotărrea pronunţată n această cauză prezintă importanţă şi prin faptul că se impune statelor-părţi la Convenţie o obligaţie pozitivă – de a lua măsurile necesare destinate a asigura protecţia efectivă a dreptului prevăzut de art. 8 paragraful 1 sub aspectul dreptului la un mediu sănătos, inclusiv contra acţiunilor negative ale terţilor, n alegerea măsurilor de punere n practică a acestei obligaţii statul bucurndu-se de o marjă de apreciere.

 

Pentru a asigura o protecţie efectivă a dreptului la mediu, jurisprudenţa C.E.D.O. a stabilit o serie de garanţii ale dreptului la mediu, respectiv: dreptul la informare privind riscurile de poluare şi calitatea mediului, dreptul la un proces echitabil şi obligaţia statelor de a lua măsurile care se impun pentru a asigura realizarea obiectivului – protecţia mediului nconjurător.

Dreptul la informare – ca o garanţie a dreptul la mediu – a fost invocat pentru prima dată n cauza Anna Maria Guerra şi alţii contra Italiei[10].

Reclamanţii au pretins că neluarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare asupra riscurilor şi a măsurilor care ar trebui luate n cazul unor accidente majore constituie un atentat la dreptul la libertate de informare, aşa cum este garantat de art. 10 al Convenţiei. Comisia consideră că pentru a stabili dacă un mecanism de acces la informaţiile menţionate de Guvern a fost efectiv realizat, este

[1] Emanoil Popescu – Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Trgu Jiu, 2003, p. 68

[2] Mircea Duţu – Dreptul internaţional al mediulu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, vol 1,

p. 71

[3] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – Protecţia juridică a mediului, Ed. Semn E, Bucureşti, 2002, p. 64

[4] Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, n Dreptul, nr.9-12/200, p.42.

   [5] Fuerea, Augustin – Drept comunitar european.Partea Generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 51

 

[6] Daniela  Marinescu – Tratat de dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.104

 

[7] Anghel Ion – Dreptul mediului nconjurător,Ed. Europolis, Constanţa, 2004, p. 46

[8] Corneliu Brsan - “Convenţia europeană a drepturilor omului”, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 602

 

[9] Berger Vincent, Jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Institutul romn pentru drepturile omului, Bucureşti, p.392.

[10] Corneliu-Liviu Popescu – Jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, Ed. All Beck, 2003, p. 177

untitled

necesar a se stabili care erau informaţiile ce puteau fi obţinute şi a se verifica dacă informaţiile la care fac referire reclamanţii fac parte din acestea.

Comisia consideră că: „informarea publicului reprezintă nendoielnic unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei n situaţiile de pericol pentru mediul nconjurător” şi că există două categorii de informaţii care trebuie comunicate publicului:

- cele privind măsurile preventive şi cele care trebuie luate n cazul producerii unui accident – aceste informaţii vizează protecţia directă a sănătăţii şi a vieţii persoanelor;

- informţii privind natura şi caracteristicile activităţii industriale sau de altă natură precum şi evaluarea riscurilor posibile pentru angajaţii şi muncitorii unei fabrici, pentru populaţie şi mediu. Acestea din urmă informaţii permit persoanelor interesate să se asigure că activitatea se desfăşoară conform normelor tehnice prin care se urmăreşte asigurarea compatibilităţii cu protecţia mediului nconjurător.

Importanţa acestei cauze rezidă n faptul că deşi s-a invocat ncălcarea art. 10 din Convenţie, Curtea a ales să examineze cauza sub aspectul art. 8.

Soluţionnd cauza, Curtea a reţinut că Italia a violat art.8 al Convenţiei prin aceea că autorităţile au omis să transmită informaţiile esenţiale privind riscurile majore la care erau expuşi reclamanţii prin funcţionarea fabricii.

Prin această hotărre s-a nregistrat o evoluţie a jurisprudenţei CEDO n ceea ce priveşte dreptul la mediu, n sensul că după ce s-a stabilit n cauza Lopez-Ostra contra Spaniei că statul are obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru a face să nceteze ori să reducă poluările, Curtea a mers mai departe, statund obligaţia statului de a furniza informaţii despre riscurile grave de poluare[1].

 

Consacrarea prin jurisprudenţa europeană a dreptului la informaţia de mediu ca o garanţie procedurală a dreptului fundamental la un mediu sănătos este n deplină concordanţă cu reglementarea acestei probleme prin Convenţia de la Aarhus din 1998. Aceasta garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să declare un anumit interes, precum şi dreptul publicului de a fi informat de autorităţile publice asupra problemelor de mediu.

Potrivit art. 5 paragraful1 al Convenţiei de la Aarhus: „n caz de pericol iminent pentru sănătatea sau mediul nconjurător, imputabil activităţilor umane sau datorat unor cauze naturale, toate informaţiile de natură a permite publicului să ia măsuri pentru a preveni sau limita eventualele pagube şi care sunt n posesia unei autorităţi publice trebuie difuzate imediat  persoanelor care riscă să fie afectate”[2].


REGLEMENTĂRILE INTERNE N MATERIE DE MEDIU

 

Evoluţia legislaţiei n materie de mediu n ţara noastră a fost determinată de numeroşi factori, precum: ratificarea documentelor internaţionale n acest domeniu, accesul Romniei la instituţii internaţionale cu preocupări majore n domeniul mediului, pregătirea aderării la Uniunea Europeană şi evoluţia jurisprudenşei C.E.D.O. n ceea ce priveşte dreptul fundamental la mediu.

Astfel, prima lege-cadru privind protecţia mediului – Legea nr. 9/1973 – nu cuprindea nici o referire la un drept fundamental la mediu[3].

Problema recunoaşterii şi garantării dreptului la un mediu sănătos s-a pus abia după anul 1990. De altfel, nici Constituţia din 1991 nu recunoştea expres un drept fundamental la mediu. n cuprinsul acesteia se regăseau unele dispoziţii care au permis aprecierea că legea fundamentală recunoaşte indirect dreptul la mediu. Astfel, n art. 41 alin. 6 privind dreptul proprietăţii private s-a statuat că: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului...”. De asemenea, n art.134 alin.2 lit.e se stabilea că: „Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului nconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Aceste reglementări constituţionale nu puteau fi echivalate cu o recunoaştere a unui drept fundamental la un mediu echilibrat ecologic ci mai degrabă cu simpla instituire a unei obligaţii n sarcina statului de a proteja mediul[4]. Prin urmare, protecţia de care se bucura acest drept era aceea a unui drept subiectiv, fără acces la procedurile specifice prevăzute pentru drepturile fundamentale deja constituţIonalizate.

Aceste dispoziţii n materie de mediu din Constituţia din 1991 au reprezentat punctul de plecare pentru adoptarea unei noi legi-cadru n acest domeniu – Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului[5].

Ordonanţa de Urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului a nlocuit Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului.

Ordonanţa consacră expres, ca un drept subiectiv, dreptul la un mediu sănătos, stabilind n art. 5 că: „Statul romn recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”. Totodată ea prevede garanţiile procedurale ale acestui drept: 

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia n vigoare;

- dreptul de a se asocia n organizaţii de apărare a calităţii mediului;

- dreptul de consultare n vederea luării deciziilor de mediu;

- eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu;

- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judiciare n vederea prevenirii sau n cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

n acelaşi timp, potrivit legii, protecţia mediului este consacrată ca o obligaţie şi o responsabilitate a autorităţilor administrative publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Punctul culminant al evoluţiei legislaţiei romneşti n materie de mediu l-a reprezentat consacrarea şi garantarea constituţională a dreptului fundamental la mediu. Prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003 a fost introdus art. 35 intitulat „Dreptul la mediu sănătos”[6], n capitolul consacrat drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Potrivit acestui articol:

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu nconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au ndatorirea de a proteja şi a ameliora mediu nconjurător.

Dreptului consacrat prin acest articol i corespunde obligaţia stabilită n sarcina statului prin art.135, alin.2 lit.e, de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului nconjurător şi menţinerea echilibrului ecologic.

Textul constituţional care consacră expres dreptul la mediu stabileşte şi ndatorirea oricărei persoane fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, aceasta avnd un caracter corelativ dreptului recunoscut. Concluzia care se poate desprinde este aceea că spre deosebire de celelalte ndatoriri fundamentale consacrate prin Constituţie care au o existenţă de sine stătătoare, aceea de a proteja şi ameliora mediul există numai n raport şi ca o garanţie specială a dreptului la un mediu sănătos.

n calitate de drept fundamental recunoscut constituţional, dreptul la un mediu sănătos se bucură de o serie de garanţii generale – aferente tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi de o serie de garanţii speciale cu caracter procedural.

Din prima categorie fac parte, de exemplu, caracterul excepţional şi condiţionat al măsurilor de restrngere a exerciţiului acestui drept, interdicţia categorică a suprimării sale şi nscrierea sa n rndurile domeniilor care nu pot forma obiectul revizuirii Constituţiei.

n ceea ce priveşte sistemul de garanţii procedurale pentru dreptul la mediu trebuie remarcat faptul că ntre cele două dimensiuni de existenţă şi de realizare a dreptului la mediu, cea materială şi cea procedurală – nu se poate trasa o linie de demarcaţie clară şi precisă ci se nregistrează o interdependenţă prin care se urmăreşte realizarea obiectivului general – protecţia dreptului la un mediu sănătos.

Astfel, O.U.G. nr. 195/2005 consacră o serie de garanţii procedurale printre care şi dreptul de acces la informaţia de mediu.

Un rol important n reglementarea acestei garanţii l-a avut ratificarea de către Romnia a Convenţiei de la Aarhus privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi accesul la justiţie n problemele de mediu cu precizarea că potrivit art.11 alin 2 din Constituţie: „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. n sensul realizării acestui drept de acces la informaţia de mediu, Constituţia garantează dreptul la informaţie, stabilind că: „Autorităţile publice, potrivit competenţelor care le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice...”. n acelaşi sens, art. 75  lit.e din O.U.G. nr. 195/2005 stabileşte: „Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are obligaţia de a crea sistemul de informare propriu şi stabileşte condiţiile şi termenii care permit accesul liber la informaţiile privind mediul şi participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul.

Pe baza Convenţiei de la Aarhus, Hotărrea de Guvern nr. 1115/2002 privind accesul liber la informaţiile de mediu prevede că solicitarea şi furnizarea informaţiilor referitoare la mediu se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public[7].

n acest sens, autorităţile publice sunt obligate să pună la dispoziţia publicului informaţiile pe care le deţin, din oficiu sau la cererea solicitantului, fără justificarea scopului şi să asigure n mod gratuit mediatizarea imediată a informaţiei privind mediul n cazul unor ameninţări iminente asupra sănătăţii populaţiei şi mediului, datorate unor activităţi umane sau unor cauze naturale, astfel nct să permită luarea unor măsuri de prevenire şi/sau ameliorare a daunelor provocate. n acelaşi timp, autorităţile publice pentru protecţia mediului furnizează publicului informaţii generale privind starea mediului prin anunţuri şi publicaţii periodice.

O altă garanţie procedurală a dreptului fundamental la mediu este accesul la justiţie n materie de mediu.

n acest sens, Legea protecţiei mediului recunoaşte calitatea procesuală activă oricărei persoane fizice precum şi organizaţiilor neguvernamentale n vederea conservării mediului, pentru această ultimă ipoteză indiferent cine a suferit prejudiciul, avnd la bază tocmai considerentul că dreptul la un mediu sănătos face parte din categoria „drepturilor de solidaritate”, care implică ideea de omenire, n ansamblul ei, ca titular al acestui drept. n plus, este stabilit dreptul celui care a suferit un prejudiciu să introducă acţiune n justiţie pentru a obţine despăgubiri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate avnd un caracter obiectiv şi solidar.


CONCLUZII

Actualul sistem legislativ din ţara noastră n materie de mediu, caracterizat prin consacrarea constituţională a dreptului fundamental la mediu, prin ratificarea  unor reglementări internaţionale importante n acest domeniu şi prin dezvoltarea reglementărilor interne astfel nct să se asigure o garantare efectivă a acestui drept, se nfăţişează, astfel, ca fiind unul care asigură o protecţie eficientă a dreptului la un mediu sănătos, răspunznd astfel exigenţelor europene privind dreptul la mediu.


[1] Corneliu Brsan – op. cit., p.602

[2] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – op. cit., p. 71

[3] Emanoil Popescu – op. cit., p. 113

[4] Daniela  Marinescu – op. cit., p. 88

[5] Publicată n M.Of. al Romniei nr.304 din 30/12/1995.

[6] Romiţan Raul Ciprian, Victor Voicu, Eleodor Tanislav, Mirela Romiţan – op. cit., p. 95

[7] Anghel Ion – op.cit., p. 87

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica