referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Procurorul - parte in procesul civil

Categoria: Referat Drept

Descriere:

Spre această opinie înclină şi profesorul Ion Deleanu, precizând că procurorii sunt supuşi ierarhiei ca şi funcţionarii administrativi, ministrul justiţiei fiind şeful ierarhiei şi îndeplinind o acţiune continuă, căutând să descopere infracţiunile la legea penală, pentru a cere aplicarea legilor faţă de cei vinovaţi, fără a fi nevoie să fie sesizaţi, acţiunea lor fiind spontană ca şi a administratorilor...

Varianta Printabila 


untitled

Capitolul I. Natura juridică a Ministerului Public

 

            Definirea naturii juridice a Ministerului Public este dificilă deoarece acesta este situat n structura unui minister, dar are şi un rol n activitatea de distribuire a justiţiei, precum şi unele elemente de independenţă funcţională.

Potrivit diferitelor opinii doctrinare, Ministerul Public ar face parte fie din autoritatea judecătorească, fie din autoritatea executivă. O a treia opinie[1]  susţine că Ministerul Public constituie o „instituţie de putere unică n felul ei, de natură executivă şi judecătorească”. Această calificare se arată, rezultă din statutul procurorilor, care e parţial diferit, fiind neconform cu realitatea să se susţină că procurorii nfăptuiesc justiţia. n realitate, ei participă printr-o serie de atribuţii şi n mod specific la nfăptuirea justiţiei[2].

ntr-o primă opinie[3],  frecvent exprimată n literatura de specialitate se susţine că Ministerul Public face parte din autoritatea executivă. Teza enunţată este motivată pe considerente desprinse din atribuţiile procurorului de a fi un apărător al intereselor generale ale societăţii, al ordinii de drept şi libertăţilor cetăţenilor.

O altă opinie[4] arată că Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească. n favoarea acestei teze pledează argumentul formal al situării problematicii Ministerului Public n partea privitoare la „Autoritatea judecătorească”, fiind definit, astfel, ca una dintre cele trei autorităţi ale puterii judecătoreşti, alături de instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii se prezintă argumentul că procurorul se poate afla pe o poziţie contrară celei exprimate de Guvern, n acte individuale, de administraţie sau chiar n raport cu caracterul normativ al acestuia. Un exemplu este acela cnd n faţa Curţii Constituţionale se judecă excepţia de neconstituţionalitate a unei ordonanţe emise de Guvern şi cnd procurorul are libertatea să pună concluziile pe care le crede de cuviinţă, eventual de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei Guvernului. n finalul argumentaţiei sale, Cochinescu declară că nu poate adera la teza dublei naturi a Ministerului Public pentru motivul că n sistemul separaţiei puterilor n stat este vorba despre structuri de natură diferită. Un alt autor[5] susţine că, n sensul larg al termenului, „instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi consiliul superior al Magistraturii formează puterea judecătoreacă”.

Conform autorilor E. Horovanu[6],  şi P. Vasilescu[7], procurorii fac parte din „Autoritatea judecătoreacă”, exercitnd o „magistratură specială” pe lngă instanţele judecătoreşti, fără a ndeplini nsă atribuţii de natură jurisdicţională. Spre această opinie nclină şi profesorul Ion Deleanu, preciznd că procurorii sunt supuşi ierarhiei ca şi funcţionarii administrativi, ministrul justiţiei fiind şeful ierarhiei şi ndeplinind o acţiune continuă, căutnd să descopere infracţiunile la legea penală, pentru a cere aplicarea legilor faţă de cei vinovaţi, fără a fi nevoie să fie sesizaţi, acţiunea lor fiind spontană ca şi a administratorilor[8].

Conform autorului E. Poenaru, „legislaţia n acest domeniu a evoluat ntr-un singur sens, şi anume acela al unei tot mai evidente subordonări a procurorului faţă de Ministerul Justiţiei, respectiv faţă de un organ al administraţiei de stat”[9].

Curtea Constituţională, prin una din deciziile sale[10] a decis că, deşi Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei din „Autoritatea judecătorească”, totuşi Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu ndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. De asemenea, Curtea Constituţională mai remarcă, n cuprinsul aceleiaşi decizii, că n sensul prevederilor constituţionale, procurorii şi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”, organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei nşişi agenţi ai autorităţii executive[11].

Deşi s-ar părea că există un raport de subordonare a Ministerului Public faţă de ministrul justiţiei, Legea nr. 304/2004 precizează că „Ministerul Public este independent n relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice”.

Consideraţiile exprimate anterior conduc la concluzia că Ministerul Public nu poate fi ncadrat n categoria clasică a „puterilor statului”, ntruct nu ndeplineşte acte de jurisdicţie. El apare ca o instituţie autonomă cu atribuţii conexe att activităţii judiciare, ct şi celei administrative.

 

Capitolul II. Poziţia procesuală şi rolul procurorului n procesul civil

2.1.            Calitatea n care procurorul participă n procesul civil

 

n dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului n procesul civil este determinat n art. 45 şi 45 C. proc. Civ., care stabilesc atribuţiile procurorului n materie civilă, constituind totodată, temeiul determinării calităţii n care participă Ministerul Public la activitatea judiciară.

ntruct dispoziţiile procedurale nu conţin precizări referitoare la calitatea procurorului n procesul civil, n literatura de specialitate s-au formulat diferite opinii.

ntr-o primă opinie, s-a susţinut că procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al părţilor n proces. mpotriva acestei opinii s-au formulat obiecţiuni, deduse din mprejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică[12]. Pe de altă parte, o reprezentare comună a două părţi cu interese contrarii este de neconceput, după cum reprezentantul apără ntotdeauna intersele părţii pe care o reprezintă, ceea ce nu s-ar verifica n cazul procurorului.

Alţi autori au considerat că procurorul participă n procesul civil n calitate de reprezentant al societăţii. Dacă n procesul penal, o asemenea poziţie ar avea o justificare temeinică, n cadrul procesului civil, soluţia trebuie să fie cu totul diferită, ntruct aici se confruntă interese private.[13]

Opinia dominantă este aceea care recunoaşte procurorului calitatea de parte n procesul civil[14]. n cadrul acestei opinii, au fost formulate două teze. Astfel se făcea distincţie ntre cazurile n care procurorul participă la procesul civil ca parte principală[15] şi cazurile n care procurorul participă ca parte alăturată. Deşi, n unele texte de lege se mai foloseşte noţiunea de parte principală, distincţia nu mai prezintă utilitate practică. Cu att mai mult cu ct această distincţie nu acoperă cazul recursului n interesul legii, ntruct legitimarea procesuală activă aparţine numai procurorului general al Parchetului de pe lngă nalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

O a doua teză, n cadrul concepţiei potrivit căreia procurorul are calitatea de parte n procesul civil, susţine că procurorul este parte n sens procesual, dar nu şi n sens material, pentru a se sublinia că procurorul nu este titularul dreptului subiectiv şi, deci, hotărrea nu se pronunţă n persoana sa[16].

Nici un autor, nsă, nu a contestat faptul că procurorului nu-i sunt recunoscute acele drepturi procesuale pe care le poate avea numai titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii. Astfel, procurorul nu dispune de drepturile procesuale care revin numai părţilor, precum achiesarea, renunţarea, tranzacţia. Efectele hotărrii obţinute n procesul la care procurorul a participat nu se răsfrng asupra acestuia, ci asupra părţilor din raportul de drept material. De asemenea, chiar şi atunci cnd procurorul exercită acţiunea civilă, titularul dreptului la care această acţiune se referă va fi introdus n proces, ceea ce conduce la concluzia că el are n proces un statut distinct care contrazice ideea de „parte”, ntocmai ca şi faptul că procurorul poate exercita căile de atac şi mpotriva unor hotărri judecătoreşti date n procese la care el nu a participat. n acest sens, art. 65 din Legea nr. 304/ 2004 prevede că „procurorii exercită, n condiţiile legii, căile de atac mpotriva hotărrilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.

 Considerăm că procurorul nu este adversarul vreunei părţi litigante, el fiind străin de pretenţiile acestora. Rolul său este acela de a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public există şi atunci cnd procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

Faptul că procurorul poate fi recuzat şi este dator să se abţină, n cazurile prevăzute de lege, constituie un argument n plus n a considera că procurorul este un participant la procesul civil, cu un rol special: acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii.

Procurorul apără ordinea de drept, iar n felul acesta nu dezechilibrează procesul n favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor deduse judecăţii.

 

2.2.            Independenţa procurorului n raporturile sale cu instanţa de judecată

 

Art. 59 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti. Pe de altă parte, concluziile procurorului nu neagă judecătorii care soluţionează cauza, deoarece aceştia sunt, potrivit art. 124 alin. 3 din Constituţie, independenţi şi se supun numai legii.

n procesul civil, procurorul acţionează potrivit regulilor stabilite n procedura civilă, care statornicesc un regim de egalitate ntre participanţii la procesul civil, conferindu-i instanţei o poziţie suverană şi independentă.

Participarea obligatorie a procurorului n procesul civil este prevăzută n mod expres de anumite reglementări speciale, n timp ce n toate celelalte cazuri, procurorul este cel n măsură să aprecieze asupra oportunităţii şi utilităţii sale n procesul civil. Instanţa de judecată ar putea, nsă, să-l informeze pe procuror despre existenţa unui proces civil n curs de judecată n care sunt n discuţie şi interese generale ale societăţii, n raport de care procurorul ar urma să aprecieze dacă este cazul să intervină, aşa cum se ntmplă, de altfel, n procedura franceză[17].

 

Capitolul III. Formele participării procurorului la faza judecăţii procesului civil

3.1.            Aspecte introductive şi sediul actual al materiei

 

De-a lungul timpului, atribuţiile procurorului n materie civilă au fost mai extinse sau mai restrnse n raport cu diferitele momente legislative. n scopul determinării formelor de participare a procurorului n procesul civil, n literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite n legătura cu tema analizată.

ntr-o opinie[18], se arăta că procurorul putea:

-       să pornească procesul civil n cazurile anume prevăzute de lege;

-       să participe la judecarea oricărui proces civil dacă găseşte necesar;

-       să exercite orice cale de atac n condiţiile stabilite de lege, cu dreptul pentru Procurorul General de a folosi calea de atac a recursului n supraveghere;

-       să supravegheze activitatea organelor de punere n executare a hotărrilor judecătoreşti. Acelaşi autor arată că, n ce priveşte intentarea acţiunii civile acesta devine un drept general, iar n ce priveşte executarea silită, procurorul este nvestit cu un drept general de a o cere.

Potrivit unui alt autor[19], activitatea procurorului n procesele civile putea fi divizată n patru forme procesuale şi anume: pornirea acţiunii civile, intervenţia n proces, exercitarea căilor de atac şi atribuţii n faza executării silite.

            ntr-o altă opinie[20], sunt enumerate şapte forme de particpare a procurorului la procesul civil: introducerea acţiunii civile, intervenţia n procesul civil n curs de judecată, punerea de concluzii n cauze civile precum şi n acţiunile pornite şi n intervenţiile făcute de procuror ntr-un litigiu n curs de judecată, folosirea căilor de atac prevăzute de lege mpotriva ordonanţelor, hotărrilor şi altor acte judiciare nelegale sau netemeinice, punerea de concluzii de către procuror n procesele penale n care sunt constituite părţi civile anumite persoane, precum şi cele cu privire la cererile accesorii şi incidentale cu caracter civil din procesele penale, supravegherea legalităţii n executarea hotărrilor judecătoreşti, supravegherea activităţii birourilor de notariat de stat.

Potrivit altui autor[21], dispoziţiile art. 45 C. proc. civ. consacră doar două forme de participare a procurorului n procesul civil şi anume: ca parte principală, atunci cnd procurorul promovează acţiunea şi ca parte alăturată, atunci cnd el intervine ntr-un proces declanşat de partea interesată. Această concepţie a rezultat din vechea reglementare a Codului de procedură civilă din anul 1948, care consacra n mod expres participarea procurorului n proces ca „parte principală”. Aceste dispoziţii procedurale aveau, nsă, n vedere nu att formele de participare a procurorului n procesul civil, ct calitatea procesuală diferită pe care acesta o dobndea n cazul promovării acţiunii şi n cazul n care era chemat să pună concluzii.

ntr-o altă opinie[22], s-a considerat că legea noastră procesuală prevede următoarele forme de participare a procurorului la procesul civil:

-       pornirea procesului civil;

-       punerea de concluzii n procesul civil pornit de titularul dreptului;

-       exercitarea căilor de atac prevăzute de lege;

-       cererea de executare a hotărrii civile.

Aceasta este opinia care a fost nsuşită de marea majoritate a autorilor.

Au fost, nsă, şi autori[23] care au realizat o serie de distincţii ntre diferitele forme de activitate a procurorului n procesul civil.

Astfel, s-a făcut o primă distincţie ntre activitatea procurorului desfăşurată n procesele civile şi activitatea ce se desfăşoară n acţiunile civile ce se judecă alăturat celor penale, n cadrul procesului penal. Pornindu-se de la etapele procesului civil, se poate distinge ntre activitatea de intentare a acţiunii civile, activitatea desfăşurată n diferitele etape de judecare n fond a pricinii, activitatea depusă n vederea exercitării căilor de atac şi aceea care se depune n etapa executării silite a hotărrii.

Avnd n vedere caracterul facultativ sau obligatoriu al activităţii procurorului n cauzele civile se făcea distincţie ntre activitatea obligatorie, desfăşurată n temeiul unor prevederi legale imperative şi cea facultativă, pe care procurorul o nfăptuia numai atunci cnd aprecia că acest lucru este necesar.

De asemenea, s-a mai făcut distincţie ntre activitatea procurorului efectuată n temeiul unui text de lege prevăzut expres pentru o anumită categorie de litigii şi activitatea depusă n temeiul unui text de aplicaţiune generală, valabil pentru o multitudine de cauze.

Cea mai importantă distincţie, nsă, porneşte de la deosebirea dintre activitatea desfăşurată de procuror atunci cnd exercită acţiunea civilă şi aceea efectuată atunci cnd participă doar la judecarea procesului civil declanşat de titularul dreptului material subiectiv.

n prezent, cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat n art. 131 alin. 1 din Constituţie, „n activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”.

Făcnd aplicarea dispoziţiilor constituţionale, art. 60 din Legea nr. 304/2004 precizează atribuţiile Ministerului Public, care n procesul civil sunt:

-       exercitarea acţiunii civile, n cazurile prevăzute de lege;

-       participarea, n condiţiile legii, la şedinţele de judecată;

-       exercitarea căilor de atac mpotriva hotărrilor judecătoreşti, n condiţiile prevăzute de lege;

-       apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale altor persoane, n condiţiile legii.

Art. 45 C. proc. civ. – n formularea sa anterioară, amendată prin controlul de constituţionalitate – prevedea că „Ministerul Public poate introduce orice acţiune, n afară de cele strict personale şi să participe la orice proces, n orice fază a acestuia, n cazurile n care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi n alte cazuri prevăzute de lege” (alin. 1); procurorul poate, n condiţiile legii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea n executare a hotărrii (alin. 3).

Textul actual al art. 45 C. proc. civ. este n sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/04.01.1995[24] prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 C. proc. civ., considerndu-se că este constituţional n ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a participa numai la procese privind apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdiciţie, precum şi n alte cazuri prevăzute de lege, urmnd ca n privinţa acestei atribuţii să se aplice direct art. 131 alin. 1 din Constituţie.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 26/21.03.1995[25] a fost respins recursul declarat mpotriva Deciziei nr. 1/1995. De asemenea, prin Decizia nr. 52/19.03.1998[26] a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C. proc. civ.

Urmare modificărilor aduse Codului de procedură civilă, prin Decizia nr. 71/2002[27], Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a art. 45 alin. 1 C. proc. civ., apărnd evidentă voinţa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil să fie atributul persoanei interesate, de vreme ce art. 21 din constituţie face referire numai la persoana interesată, n ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizării instanţei.

De asemenea, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 184/20.06.2002[28] a fost respinsă ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. 1 C. proc. civ..

n consecinţă, formele n care procurorul participă n procesul civil sunt:

-       pornirea procesului civil;

-       participarea la judecata procesului civil;

-       exercitarea căilor de atac;

-       cererea de punere n executare a hotărrilor.

 

n literatura juridică[29], s-a ridicat problema unei ierarhizări a formelor de participare a procurorului n procesul civil, n funcţie de importanţa acestora. Unii autori[30] au susţinut că cea mai importantă formă o reprezintă dreptul procurorului de a exercita căile de atac ordinare şi extraordinare, n vederea restabilirii legalităţii.

 

3.2.            Pornirea procesului civil

                   3.2.1.Natura juridică a dreptului la acţiune al procurorului

 

Codul de procedură civilă nu defineşte acţiunea, nsă, n literatura de specialitate[31], s-a arătat că aceasta cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese ce nu se pot realiza dect pe calea justiţiei. Acţiunea este, aşadar, uniformă, adică, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale, indiferent de dreptul care se valorifică.

Elementul de legătură dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă este „ dreptul la acţiune”, n legătură cu care, literatura juridică nu este unanimă n ceea ce priveşte natura sa juridică.

Astfel, s-a arătat că „dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanţie a realizării sale”[32] sau că este „acea putere intrinsecă şi specifică dreptului subiectiv, n virtutea căruia titularul poate face apel, cnd dreptul este ncălcat, la constrngerea de stat”[33].

ntr-o altă opinie[34], se consideră că dreptul la acţiune este un drept subiectiv general, nediferenţiat, nelegat de fiecare drept subiectiv şi care nu apare, nu se naşte odată cu ncălcarea drepturilor subiective, ci preexistă acestora n conţinutul capacităţii fiecărei persoane, fiind exercitat numai atunci cnd un anumit drept subiectiv civil i-a fost ncălcat.

Alţi autori[35] au considerat că dreptul la acţiune este un drept subiectiv procesual, ce reprezintă sinteza altor drepturi subiective procesuale, prin care se realizează, se obiectivează n procesul civil, mijloacele procesuale care alcătuiesc acţiunea.

n literatura noastră juridică, majoritară este opinia care consideră că dreptul la acţiune prezintă două laturi: una procesuală şi alta materială. Pe această distincţie se ntemeiază şi deosebirea dintre dreptul la acţiune, n sens procesual, care presupune dreptul de a se adresa instanţei şi dreptul la acţiune, n sens material,  care presupune dreptul reclamantului de a cere de la prt, prin intermediul instanţei, executarea obligaţiilor sale[36].

Concepţia privind natura juridică a dreptului la acţiune are influenţă şi asupra naturii juridice a dreptului la acţiune al procurorului.

Şi sub acest aspect au fost exprimate mai multe opinii n literatura de specialitate.

Astfel, ntr-o primă opinie[37] s-a susţinut că procurorul beneficiază de un drept subiectiv procesual de a exercita acţiunea n toată plenitudinea sa, drept care nu diferă cu nimic de dreptul la acţiune recunoscut fiecărui subiect de drept civil. Faptul că procurorul nu poate face tranzacţii sau renunţări la drepturi nu nseamnă că el nu ar beneficia de dreptul la acţiune n toată plenitudinea sa, ci doar că nu poate nfăptui asemenea acte.

Alţi autori[38], consideră că procurorul are drept la acţiune numai n sens procesual.

ntr-adevăr, dreptul la acţiune de care se bucură procurorul diferă de dreptul la acţiune care revine titularului dreptului material, cu toate că ambele drepturi la acţiune au drept scop realizarea unuia şi aceluiaşi drept subiectiv. Efectele materiale ale acţiunii se răsfrng direct asupra titularului dreptului subiectiv, iar nu asupra procurorului.

Concluzia care se impune este aceea că procurorul nu exercită dect drepturi pur procesuale, activitatea sa n procesul civil neavnd nici o legătură cu drepturile subiective civile.

 

 

 

3.2.2. Exercitarea acţiunii civile potrivit art. 45 alin. 1 C. proc. civ

 

Potrivit art. 45 alin. 1 C. proc. civ. ”Ministerul Public poate porni acţiune civilă ori de cte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi n alte cazuri expres prevăzute de lege”.

ntruct n actuala reglementare nu se mai face referire la interdicţia exercitării acţiunilor cu caracter strict personal, nseamnă că procurorul poate exercita şi asemenea acţiuni, dar numai cu privire la drepturile şi interesele legitime ale celor trei categorii de persoane. Cererea de chemare n judecată intentată de judecător va trebui să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.. El va trebui să anexeze la cererea de chemare n judecată attea copii de pe cerere cţi părţi sunt, precum şi cte o copie de pe nscrisuri pentru fiecare prt, n vederea comunicării către aceştia. Ca şi titularul dreptului, procurorul este obligat să intenteze acţiunea n termenul de prescripţie prevăzut de lege.

n doctrină[39] s-a exprimat şi opinia potrivit căreia dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidentală, deci n situaţia existenţei unui proces pendinte ntre părţi. Astfel, procurorul ar putea acţiona pe calea intervenţiei principale, care se nfăţişează ca o modalitate de exercitare a dreptului la acţiune. Se mai susţine că aceleaşi considerente justifică şi dreptul la acţiune al procurorului prin intermediul altor cereri incidente care ntrunesc condiţiile unor veritabile acţiuni civile, cum sunt chemarea n garanţie şi chemarea n judecată a altor persoane. n ceea ce ne priveşte, considerăm că opinia anterioară nu ar putea fi reţinută pe motiv că n situaţia existenţei unui proces pendinte ntre părţi, o eventuală intervenţie a procurorului n proces, indiferent de forma acesteia, se ncadrează n cea de-a doua modalitate de participare a procurorului la procesul civil şi anume, participarea la judecata procesului civil.


[1] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 65; M. Ruja, Natura juridică a Ministerului Public, n revista „Dreptul”, nr. 4/1995, p. 45

[2] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 66

[3] I. Vida, Constituţia Romniei, comentată şi adnotată, p. 289; D. Brezoianu, Locul Ministerului Public n sistemul organelor statului, n revista „Dreptul”, nr. 6/1997, p. 4

[4] N. Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti n Romnia. Instanţele judecătoreşti. Ministerul Public. Jurisdicţiile speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 183-194

[5] A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Ed. Hercules, p. 76

[6] Principiile procedurii judiciare, Bucureşti, 1932

[7] Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Bucureşti, 1935

[8] Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995

[9] Procurorul – parte n procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

[10] Curtea Constituţională, decizia nr. 73/04.06.1996 n M. Preda, V. Anghel, Decizii şi hotărri ale naltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi ale Curţii Constituţionale privind probleme ale administraţiei publice şi ale agenţilor economici, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 37

[11] Curtea Constituţională, dec. nr. 339/18.07.1997, Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărri, 1997, Ed. Naţional, Bucureşti, p. 56-57

[12] I. Leş, Comentariile codului de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 147

[13] N. Cochinescu, Totul despre Ministerul Public. Organizarea Parchetelor. Statutul Procurorilor. Atribuţiile procurorilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,  p. 403

[14] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Universitatea Bucureşti, 1973, p. 328; V.M. Ciobanu, op. Cit., p. 349; E. Poenaru, Rolul procurorului n procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 196; I. Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 138.

[15] n situaţiile expres prevăzute de lege cnd procurorul putea exercita dreptul la acţiune pentru punerea n valoare a unor interese particulare sau generale, cazuri n care procurorul se găsea ntr-o poziţie procesuală asemănătoare cu orice parte litigantă, avnd aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale.

[16] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 295; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 350

[17] Art. 427-429 C. proc. civ. francez prevăd că „judecătorul, prin diligenţa sa, poate decide din oficiu comunicarea despre un proces n curs, către Ministerul Public, cu indicarea termenului de judecată”

[18] A. Hilsenrad, Pe marginea ultimelor modificări aduse Codului de procedură civilă prin Decretul nr. 38/ 16 februarie 1958, L. P. nr. 6/1958, p. 14

[19] A. Silvan, Cu privire la atribuţiile procurorului n cauzele civile, J. N. nr. 6/956, p. 952

[20] Al. Velescu, Participarea procurorului la procesul civil, S. C. J. nr. 1/1958, p. 105

[21] Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 147

[22] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 327

[23] E. Poenaru, Rolul procurorului n procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,  1964, p. 33-47

[24] Publicată n M. Of., partea I, nr. 66/11.04.1995

[25] Publicată n M. Of., partea I, nr. 66/11.04.1995

[26] Publicată n M. Of., partea I, nr. 171/05.05.1998

[27] Publicată n M. Of., partea I, nr. 309/10.05.2002

[28] Publicată n M. Of., partea I, nr. 562/31.07.2002

[29] E. Poenaru, op.cit, p. 61

[30] Al. Silvian, op. Cit., p. 953

[31] V. M. Ciobanu, Trata teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 250

[32] P. A. Szabo, Probleme legate de acţiunea civilă a procurorului, J. N. nr. 7/1956, p. 1131; V. M. Ciobanu, op.cit., p. 252

[33] J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 21

[34] E. Poenaru, op. cit., p.25

[35] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, p.113

[36] I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 230

[37] E. Poenaru, op. cit., p. 71

[38] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil n R. P. R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 87; Gr. Porumbescu, op. cit., p. 150

[39] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 132

untitled

3.2.3 Raportul dintre procuror şi titularul dreptului material subiectiv

 

n toate cazurile n care procurorul a declanşat acţiunea civilă este obligatorie introducerea n cauză a titularului dreptului dedus judecăţii. Această cerinţă este prevăzută de art. 45 alin. 2 C. proc. civ., ca o garanţie esenţială a respectării principiului contradictorialităţii, disponibilităţii şi a relativităţii lucrului judecat, ştiut fiind că efectele hotărrii judecătoreşti se vor produce numai faţă de acesta. Introducerea n proces a titularului dreptului material subiectiv se va face prin citarea sa de către instanţă. Odată cu citarea este necesar să i se comunice şi o copie de pe cererea de chemare n judecată sau după ntmpinarea depusă de prt. Procurorul are obligaţia de a-l indica n cuprinsul cererii de chemare n judecată pe titularul dreptului subiectiv şi aceasta pentru ca instanţa să poată dispune citarea lui, ntruct din formularea imperativă a textului de lege rezultă că introducerea n proces a titularului dreptului este obligatorie nefiind lăsată la latitudinea instanţei.

Promovarea acţiunii civile de către procuror nu mpiedică pe titularul dreptului de a renunţa la judecată, de a renunţa la nsuşi dreptul subiectiv pretins sau de a se nvoi cu cealaltă parte printr-o tranzacţie.

n literatura de specialitate, s-a pus problema dacă procurorul se poate opune la actele de dispoziţie ale titularului dreptului subiectiv. Soluţia ar fi aceea că o atare opunere s-ar justifica doar n cazul nesocotirii  de către părţi a unor prevederi legale de ordine publică. n lipsa unor asemenea situaţii, procurorul nu se poate opune actelor de dispoziţie făcute de titularul dreptului subiectiv, o soluţie contrară reprezentnd o imixtiune n domeniul libertăţii de dispoziţie a titularului asupra dreptului său.

n afara acestei situaţii de excepţie, procurorul va putea ndeplini toate actele procesuale pe care le crede de cuviinţă chiar mpotriva voinţei titularului dreptului. Concluziile puse de procuror trebuie să fie conforme cu rolul său de apărător al interesului general, chiar şi n situaţia n care a pornit procesul civil. Iar dacă, pe parcursul soluţionării cauzei, procurorul ajunge la concluzia că acţiunea nu este ntemeiată, el va trebui să renunţe la ea sau dacă titularul dreptului a cerut continuarea procesului, să pună concluzii n conformitate cu dispoziţiile legale.

 

3.1.            Participarea la judecata procesului civil

                   3.3.1.Consideraţii generale

 

Ce-a de-a doua formă de participare a procurorului la procesul civil, punerea de concluzii este reglementată de art. 45 alin. 3 C. proc. civ..

Potrivit art. 45 alin. 3 C. proc. civ., procurorul poate pune concluzii n orice proces civil, n orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Participarea procurorului la activitatea de soluţionare a unui proces civil este, n princpiu, facultativă.

Legislaţia noastră cunoaşte, nsă, şi cazuri n care participarea procurorului n procesul civil este obligatorie. De altfel, art. 45. alin. 4 C. proc. civ. prevede că „n cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii”.

Referitor la această formă de participare a procurorului n procesul civil, n literatura de specialitate[1] s-a discutat dacă participarea procurorului ar putea fi determinată de instanţa de judecată. n doctrină[2] s-a exprimat opinia potrivit căreia procurorul nu ar avea posibilitatea să refuze participarea n acele procese n care este solicitat să intervină de către instanţa de judecată. Faţă de opinia exprimată, considerăm că n sistemul nostru legislativ sunt cunoscute doar două modalităţi de participare a procurorului la judecata procesului civil: participarea facultativă şi participarea obligatorie. Invitaţia adresată procurorului de către instanţă, nu poate avea un caracter obligatoriu, procurorul apreciind n mod liber n legătură cu cauzele n care este necesară participarea sa. n schimb, dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

 


                 3.3.2. Participarea facultativă a procurorului n procesul civil

 

Procurorul poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, n orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

n consecinţă, participarea facultativă a procurorului este posibilă şi cu ocazia judecării procesului n căile de atac iniţiate de părţi, chiar dacă nu a fost prezent la judecata n prima instanţă.

Instanţa nu poate cenzura aprecierea procurorului, acesta nefiind ţinut să justifice motivele care l determină să particpe la un anumit proces şi nici părţile nu au posibilitatea să formuleze obiecţii cu privire la necesitatea participării procurorului n procesul respectiv. Părţile l pot, nsă, recuza, iar procurorul este obligat să se abţină să participe la judecată n astfel de cazuri.

n cazul participării facultative, procurorul nu este obligat să participe la ntreaga activitate procesuală desfăşurată ntr-o cauză civilă concretă, el fiind n măsură să aprecieze asupra eventualei ntreruperi sau reluări a activităţii sale n instanţă. De asemenea, nu este necesar ca unul şi acelaşi procuror să fie prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedură n cadrul aceluiaşi proces civil, pot fi ndeplinite de mai mulţi procurori, fapt ce rezultă din trăsăturile Ministerului Public.

n calitatea sa de participant la procesul civil, procurorul poate formula cereri, invoca excepţii, propune dovezi n vederea stabilirii adevărului şi, n finalul judecăţii, poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii.

Participarea procurorului n procesul civil creează, n principiu, obligaţii numai n sarcina instanţei de judecată, n sensul de a-i asigura procurorului normala participare n proces şi posibilitatea de a pune concluzii. Faţă de părţi, participarea procurorului nu determină modificări asupra sferei drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce le revin. Părţile nu au obligaţia de a comunica procurorului copii de pe actele procedurale depuse n instanţă şi nici alte obligaţii similare ce există faţă de celelalte părţi.

n ipoteza n care prtul invocă unele pretenţii mpotriva acţiunii reclamantului, procurorul le va combate n măsura n care sunt nentemeiate. Cnd, nsă, apărndu-se mpotriva acţiunii introduse de procuror, prtul invocă un drept propriu, formulnd o cerere reconvenţională, situaţia procurorului este diferită, ntruct pretenţiile prtului vor privi nu pe procuror, ci pe titularul dreptului subiectiv material.

Atunci cnd procurorul constată că acţiunea sa a fost greşit introdusă sau că pretenţiile sunt nentemeiate, el va fi obligat să abandoneze poziţia adoptată iniţial, renunţnd la acţiune. n cazul n care cursul procesului va fi continuat prin insistenţele titularului dreptului subiectiv, procurorul va pune concluzii potrivit cu interesele stabilirii adevărului şi respectarea legii, chiar dacă ele vor fi n detrimentul titularului dreptului subiectiv n favoarea căruia procurorul iniţiase procesul.

n ce priveşte intervenţia procurorului n procesul civil, aceasta este posibilă doar n litigiile din categoria celor care pot fi iniţiate de procuror, potrivit art. 45 alin 1 C. proc. civ..

n practica judiciară s-a ridicat şi problema dacă procurorul poate uza de unele drepturi recunoscute numai titularului dreptului subiectiv, cum ar fi: modificarea cererii de chemare n judecată, renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv. Soluţia nu poate fi dect aceea că procurorului i sunt recunoscute astfel de drepturi numai atunci cnd exercită el nsuşi acţiunea civilă. n cazul participării numai la judecată, el va putea formula cereri, propune probe, invoca excepţii, inclusiv excepţia de neconstituţionalitate şi va putea pune concluzii n legătură cu obiectul procesului n cadrul juridic stabilit de părţi, potrivit principiului disponibilităţii.

Relativ la posibilitatea procurorului de a solicita instanţei de judecată continuarea judecăţii atunci cnd ambele părţi lipsesc la termenul acordat de instanţă sau la posibilitatea de a solicita redeschiderea procesului n cazul n care acesta a fost deja suspendat, opinăm că procurorul nu are aceste atribuţii, dect n situaţiile n care exercită, n condiţiile legii, acţiunea civilă.

Pe parcursul judecării procesului civil, activitatea desfăşurată de procuror este, n principal, materializată prin punerea de concluzii, att nainte de a da cuvntul părţilor asupra fondului cauzei, ct şi cu ocazia dezbaterilor n fond. Aceste concluzii se pun de către procuror după ce au luat cuvntul toate celelalte părţi din proces.

Concluziile vor fi prezentate oral de procuror şi se vor referi att la problemele ivite n timpul judecării procesului, ct şi la ntregul proces, atunci cnd ele sunt puse cu ocazia dezbaterilor n fond. Procurorul poate depune şi concluzii scrise atunci cnd socoteşte că este cazul, dar el nu poate fi obligat la aceasta de către instanţă deoarece nu este parte n proces.

 

                 3.3.3. Participarea obligatorie a procurorului n procesul civil

 

Procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să se conformeze atunci cnd legea prevede expres că participarea sa şi punerea de concluzii sunt obligatorii (art. 45 alin. 4).

Această participare trebuie să se realizeze ncă de la primul termen  de judecată, fiind o problemă de legală constituire a instanţei.

Greşita constituire a completului ca urmare a neparticipării obligatorii a procurorului poate fi invocată, n cursul procesului, pe cale de excepţie, iar dacă a fost pronunţată o hotărre de primă instanţă, ncălcarea regulilor privind participarea obligatorie a procurorului poate fi invocată pe calea apelului. n situaţia n care hotrrea este definitivă, greşita constituire a instanţei se poate invoca pe calea recursului, sancţiunea fiind casarea hotărrii pronunţate cu această neregularitate.

Dacă hotărrea este irevocabilă, nelegala constituire a instanţei se poate invoca pe calea unei contestaţii n anulare speciale, cu condiţia ca instanţa de recurs, respingnd recursul sau admiţndu-l numai n parte, să fi omis din greşeală să cerceteze motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., motiv prin intermediul căruia să se fi invocat n faţa instanţei de recurs nelegala constituire a instanţei.

Cu privire la participarea obligatorie a procurorului n procesul civil, regăsim această situaţie n următoarele cazuri:

-       punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954);

-       declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească (art. 36-40 din Decretul nr. 32/1954);

-       anularea hotărrii declarative a morţii (art. 42 din Decretul nr. 32/1954);

-       rezolvarea cererii de nregistrare tardivă a naşterii, precum şi judecarea cererilor cu privire la anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor nscrise pe acestea (art. 21 alin. 2 şi art. 57 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă);

-       n materia ncuviinţării, anulării şi desfacerii adopţiei (art. 63 alin. 1 din Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei);

-       declararea judecătorească a abandonului de copii (art. 74 alin. 4 coroborat cu art. 63 alin. 1 din Legea 273/2004);

-       soluţionarea cauzelor avnd ca obiect stabilirea măsurilor de protecţie specială a copilului (art. 125 alin.1 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului);

-       procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (art 16 alin. 1 din Legea 115/1996);

-       soluţionarea cererii de expropriere (art. 23 alin. 1 din Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică);

-       judecarea recursului n interesul legii.

n toate situaţiile n care legea prevede obligativitatea participării procurorului la judecata pricinii civile, această obligaţie persistă şi pentru căile de atac ce se exercită n procesul respectiv.

 

3.4.            Exercitarea căilor de atac n procesul civil

3.4.1.      Consideraţii generale

 

Dreptul procurorului de a exercita căile de atac este consacrat n mod expres n codul de procedură civilă şi n Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Prin intermediul acestei forme de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă n practică, se urmăreşte remedierea tuturor greşelilor[3] ce s-au săvrşit n cadrul activităţii de distribuire a justiţiei, precum şi n vederea aplicării uniforme a legii pe ntreg teritoriul ţării.

Procurorul poate exercita căile de atac mpotriva tuturor hotărrilor susceptibile de a fi atacate, singura condiţionare fiind aceea că exercitarea căilor de atac să se efectueze „n condiţiile prevăzute de lege”.

Dispoziţiile art. 45 alin. 5 C. proc. civ. nu aduc atingere principiului disponibilităţii, deoarece părţile pot şi n căile de atac exercitate de procuror să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, n sensul de a renunţa la dreptul subiectiv, de a achiesa la pretenţiile adversarului sau de a ncheia o tranzacţie.

n temeiul prevederilor legale menţionate, procurorul poate să exercite toate căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă (apelul, recursul, contestaţia n anulare, revizuirea şi recursul n interesul legii), dar şi căile de atac reglementate n acte normative speciale (plngere, contestaţie, reexaminare).

Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de exercitarea acţiunii sau de intervenţia sa n proces[4].

n literatura de specialitate[5] a fost exprimată şi opinia potrivit căreia de lege ferenda, ar trebui preconizată o anumită restrngere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac, pe motiv că o reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv de drept. De aceea, se apreciază că exerciţiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrns la acele mprejurări n care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică.

Calea de atac exercitată de procuror poate privi orice hotărre judecătorească susceptibilă de a fi atacată, inclusiv ncheierile de renunţare la judecată, hotărrile de expedient sau hotărrile de renunţare la dreptul subiectiv. Există, nsă, şi hotărri care nu sunt susceptibile de a fi atacate, ca de exemplu hotătrile pronunţate n materie de strămutare.

Actuala reglementare privind exercitarea căilor de atac de către procuror se justifică prin necesitatea salvgardării ordinii publice şi considerarea prestigiului justiţiei. ntreaga societate este interesată n apărarea ordinii şi disciplinii sociale, iar exercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societăţii.

 

                3.4.2. Exercitarea căii ordinare de atac a apelului de către procuror

 

Apelul este calea de atac ordinară, suspensivă de executare, de reformare şi devolutivă. Potrivit art. 282 alin. 1 C. proc. civ, obiectul apelului l constituie hotărrile date n primă instanţă, de către judecătorii şi tribunale, iar n conformitate cu art. 282 alin. 2 C. proc. civ., att părţile, ct şi procurorul nu pot ataca cu apel ncheierile premergătoare dect odată cu fondul, n afară de cazul n care prin ele s-a ntrerupt cursul judecăţii. De altfel, odată ce procurorul a atacat cu apel o hotărre, prin efectul art. 282 alin. 3, C. proc. civ. acest apel se socoteşte a fi făcut şi mpotriva ncheierilor premergătoare. n materie necontencioasă se pronunţă o ncheiere mpotriva căreia şi procurorul poate exercita apel.

n legătură cu subiectele apelului, acesta i vizează, n principal, pe cei care au avut calitatea de parte la judecata n prima instanţă, indiferent de poziţia procesuală pe care au avut-o.

Cu toate acestea, legea acordă legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe, printre care şi procurorului, care poate exercita calea de atac a apelului mpotriva oricărei hotărri judecătoreşti nedefinitive, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecată, chiar şi atunci cnd nu este vorba de o hotărre pronunţată ntr-o cerere circumscrisă vreuneia din situaţiile prevăzute de art. 45 alin. 1 C. proc. civ..

Un aspect particular al apelului exercitat de către procuror priveşte momentul de cnd ncepe să curgă termenul pentru promovarea acestei căi de atac. n această ipoteză, procurorul nu mai este asimilat cu părţile, aşa nct dreptul său constituţional de a exercita căile de atac mpotriva hotărrilor judecătoreşti implică obligaţia de a examina din oficiu toate hotărrile pronunţate n cauzele judecate fără participarea sa.

n cauzele la judecarea cărora procurorul participă, instanţa are obligaţia să-i comunice hotărrea, aşa nct, potrivit art. 284 alin.4 C. proc. civ., pentru procuror termenul de apel curge de la pronunţarea hotărrii, n afară de cazurile n care procurorul a participat la judecarea cauzei, cnd termenul curge de la comunicarea hotărrii.

O altă trăsătură caracteristică a termenului de apel, atunci cnd se referă la procuror, este aceea că, n cazul procurorului, nu se poate concepe aplicarea cauzelor de ntrerupere a curgerii termenului, prevăzute de art. 285 C. proc. civ..

n declararea şi motivarea apelului, procurorul va trebui să precizeze sub sancţiunea nulităţii, hotărrea care se atacă şi semnătura, iar, sub sancţiunea decăderii, motivele de fapt şi de drept pe care se ntemeiază apelul şi dovezile invocate n susţinerea apelului.

Depunerea apelului se va face şi de către procuror, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărre se atacă.

Declarnd apel n cauză, procurorul are datoria să participe la judecarea apelului declarat, absenţa acestuia, nsă, nempiedicnd instanţa de apel să procedeze la judecată. Instanţa de apel va putea dispune suspendarea judecăţii dacă părţile o cer sau dacă nici una din părţi nu se nfăţişează la judecată şi nici una nu a cerut judecarea n lipsă.

n legătură cu participarea procurorului la judecarea apelului, acesta poate să susţină doar o parte din motivele formulate n scris sau poate să declare că retrage apelul declarat ori poate să ceară respingerea lui n cazul n care apreciază că motivele invocate sunt nefondate.

 

          3.4.3. Exercitarea căilor extraordinare de atac de către procuror

                    3.4.3.1.Recursul

 

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă şi, de regulă, nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită n condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege modificarea sau casarea unor hotărri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, n apel sau de către un organ cu activitate jurisdicţională.

n ceea ce priveşte exercitarea de către procuror a atribuţiilor prevăzute de lege n faza de recurs, rămn, n esenţă, valabile observaţiile făcute n exeminarea rolului procurorului n exercitarea apelului, cu următoarele precizări:

-       recursul nu se poate exercita omisso medio, adică fără ca n prealabil să se fi exercitat calea ordinară de atac a apelului;

-       procurorul poate declara recurs şi mpotriva hotărrilor care consfinţesc o nţelegere a părţilor, atunci cnd aceasta este nelegală, dar şi mpotriva hotărrilor prin care se pune capăt litigiilor, indiferent că acestea reprezintă ncheieri de renunţare la judecată sau că ele consfinţesc o nvoială a părţilor, atunci cnd acestea sunt nelegale;

-       pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dacă legea nu dispune altfel şi el curge de la comunicare sau pronunţare, după cum a participat sau nu la judecată;

-       n cazurile n care procurorul a participat la judecarea cauzei, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă, comunicarea hotărrii pronunţate către procuror este obligatorie, iar termenul de recurs pentru acesta ncepe să curgă de la data comunicării;

-       pentru procuror există două termene n cazul n care nu a participat la judecată, şi anume unul pentru declararea recursului şi altul pentru motivare;

-       motivele de casare privesc att părţile ct şi pe procuror;

-       n recurs, procurorul, ca şi părţile, nu pot produce probe noi, cu excepţia nscrisurilor;

-       la judecarea procesului, procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul n care este parte principală sau recurent;

-       n recursul procurorului nu se poate nrăutăţii situaţia părţii n favoarea căreia acesta a exercitat calea de atac.

 


               3.4.3.2. Contestaţia n anulare

 

Contestaţia n anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin intermediul căreia, părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărri judecătoreşti n cazurile limitativ prevăzute de lege.

Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţie n anulare: contestaţia n anulare de drept comun şi contestaţia n anulare specială, deosebite prin motivele  prin care se pot exercita şi prin condiţiile de admisbilitate.

Procurorul poate promova ambele categorii de contestaţie n anulare, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecarea cauzei n care s-a pronunţat hotărrea atacată.

n situaţia n care procurorul a participat la judecată, el poate invoca şi motive care privesc propria sa activitate procesuală.

n cazurile n care procurorul a participat doar la judecarea cauzelor civile sau chiar nu a figurat deloc n proces, el poate exercita contestaţia n anulare bazată pe motive care se referă, cum este şi firesc, numai la părţile n proces.

Procurorul va introduce contestaţia la instanţa a cărei hotărre se atacă nainte de nceperea executării şi pe tot timpul ei, pnă la efectuarea ultimului act de executare. n cazul hotărrilor care nu se aduc la ndeplinire pe calea executării silite, contestaţia n anulare se poate introduce n termen de 15 zile de la data cnd contestatorul a luat cunoştinţă de hotărre, dar nu mai trziu de un an de la data cnd hotărrea a rămas irevocabilă.

Procurorul va avea cuvntul primul, va putea cere suspendarea executării hotărrii fără a fi obligat să depună cauţiune şi va desfăşura toate activităţile procesuale ca parte principală n proces.

mpotriva hotărrii date ntr-o contestaţie n anulare, procurorul poate introduce calea de atac la care este supusă chiar hotărrea atacată, ntruct legiuitorul i-a conferit contestaţiei n anulare un caracter accesoriu n raport cu judecata n fond sau cu judecate n recurs.

 

 

 

                3.4.3.3.Revizuirea

 

Revizuirea este acea cale de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărri judecătoreşti definitive şi rennoirea judecăţii n cazurile expres determinate de lege.

Acţionnd pe calea revizuirii, procurorul are toate obligaţiile şi drepturile pe care le au părţile n proces, mai puţin dreptul de a renunţa la judecată ori dreptul material subiectiv dedus judecăţii.

Procurorul are posibilitatea de a invoca, n principiu, toate motivele de revizuire prevăzute n art. 322 C. proc. civ..

Unele discuţii au apărut n legătură cu motivul de revizuire prevăzut de art. 322  pct. 4 C. proc. civ.. ntruct n text sunt nominalizaţi numai judecătorul, martorul sau expertul, nseamnă că numai aceştia pot determina pronunţarea unei hotărri greşite prin denaturarea adevărului, deoarece declaraţiile martorului şi expertiza sunt mijloace de probă, iar judecătorul este cel care stabileşte, prin hotărrea pe care o dă, starea de fapt.

Promovnd revizuirea, procurorul va trebui să se conformeze prevederilor legale referitoare la motive, competenţa instanţei şi termenul de exercitare al acestei căi extraordinare de atac, ntocmai ca şi părţile, ntruct legea nu conţine prevederi derogatorii n această materie.

 

3.4.4.       Exercitarea recursului n interesul legii

 

Raţiunea recursului n interesul legii rezidă n necesitatea asigurării unei jurisprudenţe unitare pe ntreg teritoriul ţării, căci existenţa unei jurisprudenţe neunitare n una şi aceeaşi materie aduce atingere autorităţii justiţiei. Soluţiile pronunţate n recursurile n interesul  legii nu au efect asupra hotărrilor deja pronunţate şi care au intrat n puterea lucrului judecat, motive care ne ndreptăţesc să considerăm că recursul n interesul legii nu reprezintă o veritabilă cale de atac.

Legitimarea procesuală activă aparţine numai procurorului general al Parchetului de pe lngă nalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acesta putnd să acţioneze din propria iniţiativă sau la cererea ministrului justiţiei.

Pentru promovarea unui recurs n interesul legii trebuie ndeplinită şi o condiţie particulară şi anume aceea a existenţei unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Deşi dispoziţiile Codului de procedură civilă nu prevăd, judecarea recursului n interesul legii se va face cu participarea procurorului general al Parchetului de pe lngă nalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

      Bibliografie:

 

1.      Emil Poenaru, Procurorul – parte n procesul civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

2.      Evelina Oprina, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005.


[1] P. C. Pantea, Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale n procesul civil, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 43

[2] V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 76

[3] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 330

[4] Gh. Voinea, Rolul procurorului n procesul civil, n revista „Dreptul”, nr. 9/1997, p. 73-78

[5] I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 135

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica