Cimitirul Vesel

Categoria: Referat Diverse

Descriere:

Astfel, s-a descoperit cu surprindere că populaÅ£ia din MaramureÅŸ a conservat, în memoria colectivă, concepÅ£ia potrivit căreia moartea nu este privită cu spaimă sau dispreÅ£, ci considerată un act firesc de integrare în lumea de dincolo. O lume organizată similar cu a noastră, unde strămoÅŸii perpetuau aceeaÅŸi organizare ÅŸi îndeplineau aceleaÅŸi funcÅ£ii, practicând aceleaÅŸi îndeletniciri.

 „Cimitirul Vesel” de la Săpânţa

Cu certitudine, cel mai mediatizat, controversat şi comercializat brand mara­mureşean este „Cimitirul Vesel” din Săpânţa. Bulversant până la renegare, admirat până la veneraţie şi co­mentat din perspective etnografice, folclorice şi filosofice, hipnotizant din pricina „albastrului de Săpânţa”, vizitat, citit şi fotografiat de sute de mii de turişti din toate colţurile lumii -  cimitirul cu cruci colorate şi poeme hazlii trebuie privit mai degrabă ca o alcătuire inedită între spirit (spiri­tualitate, credinţe ancestrale, concepţii, tradiţii) şi materie (lemn, pigment ve­getal).

Ceea ce şochează privirea şi mentalul omului modern este destinaţia acestor monumente: artefacte într-o necropolă. Obişnuit (prin filiera dogmatismului creştin) cu o oarecare solemnitate şi sobrietate ce îmbracă ritualul legat de înmormântare şi păstrarea memoriei unui decedat, omul din ziua de azi este prizonierul unei culturi aflate pe un alt palier istoric. Cu greu îşi pot imagina occidentalii că în Europa secolului al XX-lea se manifestă (comunitar) un tip diferit de credinţă, grevată pe religia creştină, ca reminiscenţă a unor concepţii despre viaţă şi moarte demult apuse.

Paradoxul „fenomenului Săpânţa” s-ar atenua mult dacă monumentele funerare ar face obiectul unei expoziţii itinerante prin marile galerii de artă de pe mapamond. Privitorii ar savura textele satirice şi ar admira inciziile multicolore laterale. Ar aprecia operele de artă de factură populară ca fiind de o originalitate dezarmantă. Scurt-circuitul mental s-ar produce în momentul în care li s-ar co­munica faptul că toate aceste artefacte sunt componente ale unor mo­nu­mente funerare ce împodobesc un cimitir din România.

Întrebările ce ar urma unei asemenea revelaţii s-ar centra pe termenii: Teribilism? Kitsch? Marketing turistic?

În 1935, când Ioan Stan Pătraş (1908-1977) a asamblat prima cruce de acest gen în cimitirul bisericii din sat, nici el, nici preotul şi nici localnicii nu au avut în vedere dimensiunea pe care o va lua industria turistică mondială în secolul al XXI-lea. Dintotdeauna, expresia ar­tistică a universului material mara­mureşean a secondat utilitatea obiectului. Ba mai mult, orice inovaţie şi nuanţă de originalitate trebuia fundamentată pe tradiţie şi acceptarea unanimă a colectivităţii. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Cimitirului din Săpânţa.

Apariţia acestui obiectiv pe harta Europei a prilejuit numeroase sondări ale credinţelor arhaice, atestate doar de studii de specialitate care citează izvoare istorice incerte.

Astfel, s-a descoperit cu surprindere că populaţia din Maramureş a con­servat, în memoria colectivă, concepţia potrivit căreia moartea nu este privită cu spaimă sau dispreţ, ci considerată un act firesc de integrare în lumea de dincolo. O lume organizată similar cu a noastră, unde stră­moşii perpetuau aceeaşi organizare şi îndeplineau aceleaşi funcţii, practicând aceleaşi înde­letniciri. Erau fiinţe benefice, protectoare. De aceea, riturile funerare se desfăşurau aidoma ban­chetelor, cu veselie şi împăcare sufletească. La moartea celor „nelumiţi” (ti­neri necăsătoriţi) se organizau nunţi şi petreceri. Periodic, în cimitirele satelor îşi dă întâlnire întreaga comunitate, la „Sărbătoarea morţilor”, prilej cu care se aprind lumânări şi se consumă alimente şi băuturi peste morminte, dovedind încă o dată că între lumea celor vii şi lumea celor morţi se aşază un prag firav, abia perceptibil.

Privit din acest unghi, al unei realităţi etnologice dovedite, Cimitirul Vesel din Săpânţa îşi decriptează mesajele:

„Eu, Grigore şi tata Ion Ilieş / Foaie verde de trifoi / Vă uitaţi bine la noi / Cum petrecem amândoi / Căci cu tata m-am tâlnit / Că de el mult am dorit / Că în război au plecat / Înapoi n-au înturnat. / Ne află pe ceie lume / Vă zicem la toţi de bine!”

„Aici eu mă odihnesc / Pop Marie mă numesc / Câte zile am avut / Multă tiară am ţesut / Şi nu mult am bătrânit / Iată moartea m-a lovit / Şi aice m-am mutat...”

„Ne odihnim pe vecie / Stan Vasile şi soţie / Cât am trăit pe pământ / Am lucrat, nu am şezut / Şi de toate am avut. / Cu coasa-n iarbă am cosit / Babă de treabă am avut / Prânzu’ l-au adus pe rând / Tuma când am fost flămând / Moşu a trăit 74 de ani, baba 76 (1950)”.

*