referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Ghid pentru scrierea eseurilor

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Folosul maxim în urma studiului rezultă din alegerea unei teme care se discută curent în literatura de specialitate sau în mediul academic ori eclesiastic, cu condiţia ca aceasta să reprezinte, cel puţin într-o oarecare măsură, o chestiune de interes pentru student...

Varianta Printabila 


1

GHID PENTRU SCRIEREA ESEURILOR

 

 

 

SECŢIUNEA I - SUGESTII GENERALE

 

1. Stabilirea temei

De obicei subiectul sau tema unei lucrări de seminar, a unui eseu ori a unei lucrări de diplomă este sugerată de către profesor, dar adeseori se oferă posibilitatea alegerii ntre mai multe opţiuni ori chiar a unei formulări personale.

 

1.1 Alegerea temei

n cazul n care vi se oferă mai multe opţiuni, nu alegeţi o temă n legătură cu care aveţi convingeri şi sentimente foarte puternice. Orientaţi-vă spre o temă pe care aţi dori s-o aprofundaţi, mai degrabă dect către una pe care consideraţi că o cunoaşteţi deja.

 

 Dacă atunci cnd citiţi ntrebarea sau formularea temei vă este deja foarte clar răspunsul pe care doriţi să-l daţi, acest lucru ar trebui să fie un semnal de alarmă. Riscul este acela de a produce o lucrare cu răspunsuri gata făcute, care nu va fi apreciată de profesor. Este  sigur că veţi obţine o notă mai bună alegnd o altă temă.

 

nainte de a alege o anumită temă, analizaţi cu atenţie formulările propuse. Nu reacţionaţi spontan la anumite cuvinte sau expresii, ci ncercaţi să nţelegeţi ct mai exact intenţia profesorului. O discuţie cu cţiva colegi s-ar putea dovedi extrem de fructuoasă n acest sens.

 

1.2 Propunerea unei teme

Atunci cnd tema este propusă de către student, acesta trebuie să acorde o deosebită atenţie formulării şi să se asigure de acordul profesorului nainte de a ncepe cercetarea propriu-zisă.

 

n analiza propriei propuneri studentul se poate folosi de următoarele ntrebări:

            Este aceasta o problemă cu adevărat importantă?

            Snt eu cu adevărat interesat de aprofundarea acestui subiect?

            Prezintă el un interes suficient de larg?

            nţeleg eu raporturile temei de studiu cu contextul mai larg din care face parte?

            Am eu suficient acces la literatura de specialitate relevantă pentru tema aleasă?

 

ncadrarea temei n literatura existentă n domeniu este extrem de importantă, permiţnd evitarea unor riscuri cum ar fi:

            - formularea unor false probleme;

            - concentrarea asupra unei probleme care a fost rezolvată deja;

            - evitarea unei linii de argumentaţie care a fost invalidată de cercetările anterioare;

            - alegerea unei teme prea complexe pentru nivelul de competenţă al studentului sau pentru posibilităţile de informare aflate la dispoziţia sa.

 

Folosul maxim n urma studiului rezultă din alegerea unei teme care se discută curent n literatura de specialitate sau n mediul academic ori eclesiastic, cu condiţia ca aceasta să reprezinte, cel puţin ntr-o oarecare măsură, o chestiune de interes pentru student.

 

Atenţie! Tema aleasă trebuie să fie suficient de restrnsă pentru a permite o tratare aprofundată. (Alegerea unei teme prea generale sau prea extinse este cea mai obişnuită greşeală făcută de către studenţi.) Amploarea temei şi nivelul de aprofundare depinde de caracterul lucrării, acestea crescnd pe măsura urcării pe scara complexităţii şi competenţei academice.

 

1.3 Clarificarea temei

După alegerea temei, nţelegerea acesteia trebuie adncită, utiliznd ntrebări cum ar fi:

            Care este elementul central al temei (subiectul)? Despre ce ni se cere să scriem?

            Ce anume ni se cere să argumentăm sau să contrazicem?

            Sugerează formularea un anumit mod de abordare a problemei?

            Solicită ea o abordare teoretică sau practică, generală sau specifică, analitică sau comparativă?

 

Analizaţi tema n primul rnd din punctul de vedere al legăturii cu cursul pentru care lucrarea respectivă a fost solicitată. Abia n al doilea rnd ncercaţi să stabiliţi conexiuni cu alte cursuri.

 

 

2. Proiectarea cercetării

Aceasta nseamnă formularea unui model teoretic pentru desfăşurarea cercetării care se va materializa n lucrarea solicitată de profesor. Modelul trebuie să cuprindă cel puţin trei elemente:

            - Scopul cercetării

            - Ipoteza de lucru

            - Abordarea hermeneutică

 

2.1 Scopul cercetării

Dacă nu urmăriţi un obiectiv concret, cu siguranţă că cercetarea nu vă va conduce nicăieri. De aceea este extrem de folositor a formula n termeni ct mai precişi ceea ce vreţi să realizaţi sau să dovediţi prin cercetarea, respectiv prin lucrarea la care v-aţi angajat.

 

Scopul trebuie formulat n termeni pragmatici, concreţi, astfel nct atingerea sau neatingerea lui să poată fi evidentă la sfrşitul cercetării.

 

Adeseori este folositor pentru profesor să cunoască de la nceput obiectivul (sau obiectivele) lucrării pe care o examinează. Acestea ar putea sta la nceputul lucrării, alături de structura ei.

 

Includerea explictă a scopului ntr-o lucrare este opţională. Cu toare acestea este recomandabilă. Nu uitaţi! Cu ct profesorul este mai mulţumit de lucrarea voastră, cu att veţi fi dv. mai fericiţi la primirea notei.

 

2.2 Ipoteza de lucru

Ipoteza de lucru reprezintă o idee provizorie, o presupoziţie iniţială cu care pornim n cercetare. Ea trebuie formulată n aşa fel nct să poată fi confirmată sau infirmată n cursul cercetării teologice.

 

Spre deosebire de scopul cercetării, care este formulat n termeni pragmatici, ipoteza de lucru are un caracter conceptual, ideatic. Funcţia ei esenţială este declanşarea şi direcţionarea iniţială a cercetării.

 

Punctul de plecare n formularea ipotezei de lucru o reprezintă ceea ce ştim deja despre subiecul n studiu, precum şi direcţiile posibile de continuare a cercetărilor.

 

Ipoteza de lucru trebuie să satisfacă un număr de condiţii:

            - să permită formularea de deducţii şi să conducă la luarea unor decizii;

            - să fie formulată clar, fără echivoc, pentru a putea fi validată sau invalidată;

            - să poată fi testată pornind de la metodele şi datele disponibile;

            - să fie relistă, nu fantezistă.

 

2.3 Cheia hermeneutică

Cheia hermeneutică este un concept, un ansamblu de concepte sau un model integrator n lumina căruia vor fi interpretate faptele rezultate din cercetare şi care va da coerenţă cercetării şi lucrării rezultate din aceasta. Cheia hermeneutică este cel mai subtil şi mai dificil element al modelului teoretic pe care l reprezintă planul cercetării.

 

Pentru un student cu puţină experienţă n cercetare sau care nu cunoaşte suficient de bine domeniul de studiu, formularea apriorică a unei chei hermeneutice s-ar putea dovedi un lucru prea dificil şi de aceea ar putea fi lăsată de o parte, pentru nceput. Cu toate acestea, cu ct această deprindere va fi nsuşită mai curnd, cu att lucrările pe care le va elabora cineva vor căpăta mai multă coerenţă.

 

Identificarea acestui factor integrator este adesea o chestiune de intuiţie şi, dacă  nu este formulat de la nceputul cercetării, este posibil ca el să se impună ca o necesitate, pe măsură ce acumulăm noi date asupra problemei n procesul de cercetare.

 

 

3. Cercetarea propriu-zisă

Este recomandabil ca pregătirea lucrării să fie ncepută ct mai devreme posibil, pentru a permite gndirii să frămnte n tihnă subiectul. Acest lucru poate oferi ocazia identificării de informaţii ori ilustraţii interesante şi relevante n locuri neaşteptate lăsnd de asemenea subconştientului posibilitatea de a ne oferi idei creative n abordarea cercetării.


 

3.1 Privirea de ansamblu

Dacă ştiinţa modernă păcătuieşte prin ceva, aceasta este n primul rnd prin abordarea fragmentară a realităţii. Iată de ce este de mare folos ca atunci cnd este posibil să se pornească de la o imagine de ansamblu asupra problemei studiate şi de la o nţelegere a legăturilor ei cu alte domenii.

 

Acest deziderat poate fi mplinit prin citirea unui articol de sinteză sau prin lecturarea rapidă a unei cărţi simple asupra subiectului respectiv. Nu este nevoie să luaţi notiţe, ci doar să vă familiarizaţi cu problematica aflată n discuţie.

 

n punctul de nceput al cercetării este de asemenea de folos clarificarea terminologiei cu care veţi opera. Acest lucru este deosebit de important mai ales n domeniile n care nu există ncă o terminologie unitară şi stabilă (aşa cum este cazul, din păcate, n teologia evanghelică romnească). Operaţia va fi continuată pe parcurs, pe măsură ce se vor ivi noi termeni care se cer definiţi. Atenţie! Consecvenţa terminologică este o condiţie bază a unei lucrări de calitate.

 

3.2 Lista bibliografică

Dacă profesorul nu sugerează el nsuşi o anume bibliografie, aceasta poate fi adunată apelnd la bibliografia generală a cursului sau la indexul tematic al bibliotecii. Fiecare lucrare consultată conduce la alte lucrări, care pot fi consultate n măsura timpului disponibil. Aceste sugestii bibliografice pot fi găsite n introduceri, n notele de subsol, n listele de lecturi recomandate, n lista bibliografică da la sfrşitul cărţii.

 

Atenţie! Unii studenţi se lasă duşi de ispita amplificării continue a listei materialelor de studiu, pnă acolo nct snt copleşiţi de volumul informaţiilor sau intră n criză de timp. De aceea recomandăm o serie de criterii n alegerea materialului bibliografic:

            - Sursele primare (de exemplu textul biblic sau lucrările autorilor studiaţi) au prioritate faţă de sursele secundare (lucrări despre sursele primare).

            - Pe ct este posibil, alegeţi lucrările cele mai importante ale experţilor n domeniu, nu lucrări de importanţă secundară, ale unor autori minori.

            - Evitaţi să alegeţi autori care reprezintă o singură şcoală de gndire, mai ales cnd aceasta reprezintă poziţia dv. asupra problemei n discuţie. Scopul unei lucrări este formarea gndirii critice, testarea capacităţii de a cntări diversele opţiuni posibile şi de a argumenta n mod convingător şi flexibil propria poziţie.

            - Luaţi n considerare timpul pe care l aveţi la dispoziţie, precum şi amploarea lucrării.

 

3.3 ntrebările de studiu

Rolul ntrebărilor este de a direcţiona lectura şi de a evita pierderea de timp cu lectura integrală a ntregului material bibliografic adunat.

 

ntrebările de studiu au ca punct de plecare obiectivul lucrării şi trebuie formulate n aşa fel nct să ghideze studiul n vederea atingerii ţelului propus.

 

3.4 Studierea şi fişarea materialului

3.4.1 Principii generale

Manifestaţi respect pentru sursele de informare, dar nu le urmaţi orbeşte. Experţii nu pretind autoritate finală cu privire la afirmaţiile lor. Argumentele lor snt formulate pentru a fi mbunătăţite.

 

Nu vă pripiţi a crede că aţi decimat argumentele cuiva, formulate ntr-o anumită lucrare, dar nu vă fie teamă ca după ce aţi analizat evidenţele să formulaţi o concluzie diferită. n definitiv examinatorul doreşte să fie convins că aţi interacţionat cu materialul bibliografic şi că v-aţi format o poziţie proprie, bazată pe argumente solide.

 

Atenţie! Profesorul nu este interesat n sentimentele şi opiniile dv. personale cu privire la problema abordată n lucrare, ci ntr-o poziţie clară, argumentată, formulată n dialog cu celelalte opţiuni discutate n literatura de specialitate.

 

Atunci cnd reproduceţi n text cuvintele cuiva, folosiţi ghilimele, identificnd ntr-o notă de subsol autorul, titlul lucrării, ediţia şi pagina de la care a fost luat citatul. Dacă reproduceţi n cuvintele dv. ideile unui anumit autor, menţionaţi autorul şi sursa n nota de subsol. A nu face acest lucru se numeşte plagiat şi poate duce la ratarea automată a examenului.

 

Pentru sugestii suplimentare, căutaţi n Anexe Cum să studiezi o carte.

 

3.4.2 Sistemul de catalogare

Pe măsura trecerii timpului vă veţi confrunta cu un număr tot mai mare de cărţi, periodice, articole şi copii xerografice (numite aici n mod generic obiecte), pentru a căror organizare va trebui să faceţi apel la un sistem de catalogare şi stocare a materialului bibliografic. Cu ct mai curnd este rezolvată această problemă, cu att mai mic este efortul de catalogare şi cu att este mai mare economia de timp.

 

Un asemenea sistem trebuie să ndeplinească trei condiţii de bază:

            Simplitate n organizare, ntreţinere şi utilizare;

            Consecvenţă n modul de exploatare;

            Flexibilitate, n sesnsul de a putea fi expandat sau concentrat, utilizat n termeni generali sau specifici, după nevoi.

 

Există două sisteme majore de catalogare a materialului bibliografic:

            Sistemul de catalogare individuală alfabetică - n care fiecare obiect este catalogat separat, fiind stocat n ordine alfabetică, n conformitate cu o listă de termeni cheie (care se mbogăţeşte continuu.

            Sistemul de catalogare tematică - n care obiectele snt catalogate şi stocate n baza unei structuri tematice prestabilite, pe categorii generale,iar n cadrul acestora pe teme şi subteme.

 

Fiecare dintre cele două sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje. Fiecare persoană trebuie să-şi aleagă sistemul care slujeşte cel mai bine tipului său de personalitate. Sistemul alfabetic este mai potrivit pentru firile analitice, n vreme ce sistemul tematic se potriveşte mai bine structurilor sintetice.

 

3.4.3 nregistrarea informaţiilor

Rezultatele procesului de cercetare trebuie nregistrate n scris, pentru a putea avea acces rapid la ele n faza de elaborare a lucrării. La dispoziţia studentului se află mai multe posibile opţiuni:

            nregistrarea observaţiilor direct n lucrare - Este cea mai puţin recomandabilă metodă. Ea nu permite utilizarea ulterioară a rezultatelor cercetării (dect prin consultarea lucrării) şi conduce n mod aproape inevitabil la plagiat.

            nregistrarea ntr-un notes, pe fiecare sursă n parte - Nu este o metodă prea bună, deoarece ne face să vedem lucrurile doar din perspectiva respectivei surse. Riscul de plagiat este de asemenea foarte mare.

            nregistrarea ntr-un notes, pe subsecţiunile ce formează structura lucrării - Este o metodă mai bună, cu condiţia de a avea la dispoziţie de la nceput o schiţă bună pentru lucrare (ceea ce este puţin plauzibil). Este foarte posibil ca datele să necesite o reorganizare şi aceasta va fi dificil de realizat, din pricina lipsei de flexibilitate a metodei.

            nregistrarea pe fişe de lectură - Este cea mai bună metodă clasică, permiţnd accesul imediat şi flexibil la datele nregistrate, precul şi utilizarea lor ulterioară n alte cercetări.

            nregistrarea ntr-o bază de date coputerizată - Este cea mai bună şi mai flexibilă metodă modernă de nregistrare.

 

Fişa de lectură este o foaie de hrtie sau de carton subţire (de mărimea unui sfert de coală A4) pe care se adună informaţii n procesul de lectură a materialului bibliografic, fie n timpul lecturii, fie după ncheierea acesteia.

 

Pe fişele de lectură se notează diverse tipuri de informaţii:

            - idei importante;

            - argumente pentru o anumită afirmaţie ori poziţie;

            - rezumatul unei anumite secţiuni de text;

            - citate semnificative;

            - reacţii personale.

 

nregistrările n fişe trebuie să fie clare, concise şi să corespundă conţinutului şi scopului lucrării pentru care se face cercetarea.

 

Pe fiecare fişă se notează o singură informaţie, alăturndu-se ntotdeauna identificarea sursei (autor, titlul lucrării, ediţia, pagina). Fişele astfel concepute vor putea fi rearanjate ulterior, funcţie de structura lucrării.

 

Fişele pot fi depozitate n spaţii special destinate sau n plicuri, pe subiecte. Eficienţa n utilizarea fişelor de lectură depinde de flexibilatea sistemului de organizare şi stocare a lor.

 

nregistrarea informaţiilor ntr-o bază de date computerizată, sub forma unor articole de mărimi variabile, asimilabile fişelor de lectură, reprezintă cea mai modernă, mai rapidă şi mai flexibilă metodă de stocare şi regăsire a informaţiilor. Ea prezintă mari avantaje:

            Permite nregistrarea o singură dată a informaţiilor, acestea putnd fi apoi rechemate şi utilizate direct n orice document şi ori de cte ori este nevoie, folosindu-se un simplu editor de text.

            Permite regăsirea rapidă şi sigură a informaţiilor (cu condiţia nregistrării lor corecte) prin multiplele facilităţi de căutare oferite de bazele de date.

1

Dezavantajul principal al acestei metode este riscul pe care prezintă fragilitatea purtătorului magnetic de informaţie. Defectarea discului dur al computerului sau a dischetei pe care se află stocată baza de date duce la pierderea irecuperabilă a informaţiilor. (Numai cei care au avut astfel de accidente, şi cţi dintre utilizatorii de computere au fost oare scutiţi de ele, pot nţelege implicaţiile unei asemenea tragedii.) Singura protecţie sigură este nregistrarea informaţiilor n mai multe copii. Nu vă bazaţi pe faptul că Dv. nu vi se poate ntmpla aşa ceva. Nu uitaţi! Conform legii lui Murphy "dacă ceva poate să meargă rău, va merge cu siguranţă rău".

 

3.5 Selectarea informaţiilor

Nu toate informaţiile adunate pe parcursul cercetării vor fi relevante pentru lucrarea proiectată. Acesta este punctul n care trebuie făcută prima selecţie şi eliminarea informaţiilor nefolositoare.

 

4. Elaborarea planului lucrării

Pe parcursul cercetării va apărea tot mai evidentă necesitatea unei structurări logice a informaţiilor. n final aceasta va lua forma unei scheme constituind planul general al lucrării.

 

Fişele sau notele de lectură, precum şi concluziile personale rezultate din studiu vor fi apoi reorganizate pe cele trei părţi principale ale oricărei lucrări: introducerea, tratarea şi ncheierea.

 

4.1 Introducerea

n această primă parte se includ precizări cu privire subiectul lucrării şi la importanţa lui (dacă este cazul).

 

4.2 Tratarea

Aceasta este partea principală a lucrării şi trebuie structurată pe secţiuni şi subsecţiuni, n aşa fel nct să poată fi realizată cu uşurinţă urmărirea argumentului.

 

Tratarea trebuie să includă analiza detaliată a chestiunii aflate n discuţie, prezentarea obiectivă a diferitele perspective asupra problemei, aşa cum snt ele reflectate n literatura de specialitate şi argumentele n baza cărora autorul lucrării optează pentru o anumită poziţie, precum şi orice alte detalii relevante pentru subiectul n cauză.


 

4.3 ncheierea

Ultima parte a lucrării trebuie să includă o recapitulare a ideilor principale, precum şi concluziile cercetării, eventual perspective de continuare a cercetării n viitor. Nu este permis ca n această parte să apară elemente noi, ci doar o prezentare succintă a ceea ce a fost deja afirmat n corpusul lucrării.

 

După elaborarea planului lucrării poate fi făcută o nouă selecţie a materialului informativ, eliminndu-se toate datele care nu se ncadrează n planul propus.

 

5. Redactarea manuscrisului

 

5.1 Ordinea redactării

Din raţiuni de eficienţă a muncii, redactarea lucrării scrise nu se face n ordinea n care apar diversele secţiuni n versiunea finală, ci se ncepe cu concluziile, se redactează apoi corpusul lucrării, iar la sfrşit se scrie introducerea şi se stabileşte titlul. Ceea ce rezultă este prima versiune a lucrării. Aceasta urmează să fie revizuită n urma unei evaluări critice.

 

5.1.1 Elaborarea concluziilor

Formularea concluziilor chiar de la nceputul procesului de redactare a lucrării prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:

            - Orientarea redactării către un ţel concret, evitnd ezitările inerente unui demers lipsit de un orizont clar.

            - Asigurarea dintru nceput a unui final clar şi precis, evitnd păcatul multor lucrări care nu au cu adevărat un sfrşit, ci doar se termină.

 

5.1.2 Formularea primei versiuni a conţinutului lucrării

Nu are prea mare importanţă unde anume ncepeţi redactarea conţinutului lucrării. Dacă există o anume secţiune sau subsecţiune care vă interesează mai mult, ncepeţi acolo.

 

Atenţie! Nu includeţi n lucrare nici o informaţie, orict de interesantă ar fi, dacă aceasta nu contribuie la clarificarea subiectului.

 

Este important să aveţi tot timpul n minte pe cel ce va citi lucrarea. Imaginaţi-vi-l ca pe o persoană inteligentă, dar care nu are neapărat cunoştinţe specializate. n definitiv dv. snteţi n acest moment adevăratul expert cu privire la subiectul discutat. Aceasta vă va feri de a presupune, n mod nejustificat, că profesorul cunoaşte deja anumite lucruri şi că, de aceea, nu este necesar să le mai menţionaţi.

 

Evitaţi pe ct posibil formulările la persoana ntia. n cel mai rău caz folosiţi persoana ntia plural.

 

Eseurile şi celelalte lucrări cu caracter academic nu snt predici. De aceea, evitaţi stilul predicatorial.

 

Ele nu snt nici scrisori adresate unor prieteni cu care mpărtăşiţi convingeri comune. Scopul dv. ar trebui să fie acela de a putea convinge pe cititorii care ntreţin puncte de vedere diferite. De aceea, alegeţi-vă cu grijă argumentele.

 

Atenţie! Evitaţi n mod absolut jargonul evanghelic popular, "limbajul de lemn" arhiuzat n mediile noastre. Orict v-ar fi de greu, ncercaţi să vă traduceţi gndurile n limba romnă. Acest lucru este totuşi posibil. Nu uitaţi! Un semn sigur al nnoirii vieţii spirituale a unei comunităţi este nnoirea limbajului. n comunităţile creştine acest lucru este de apanajul teologului.

 

După redactarea textului, recitiţi concluziile. Dacă cele două elemente nu se potrivesc, faceţi reglajele de rigoare.

 

5.1.3 Scrierea introducerii

După redactarea corpusului lucrării puteţi trece la scrierea unei primei versiuni a introducerii. Aceasta ar trebui formulată n aşa fel nct conţinutul şi concluziile lucrării să izvorască n mod natural din ea. Ţelul introducerii este de a crea interes pentru subiect.

 

5.1.4 Stabilirea titlului

Odată ce această ultimă parte a versiunii iniţiale a maniscrisului a fost completată, snteţi n măsură a stabili titlul lucrării.

 

Dacă titlul a fost deja stabilit de profesor, aceasta este formularea care ar trebui să se afle pe pagina de titlu. Chiar şi n aceste condiţii vă puteţi permite libertatea de a alege un titlu personal, care să reflecte poziţia particulară pe care v-aţi plasat n tratarea subiectului. n acest al doilea caz, titlul dv. ar trebui să fie nscris pe prima pagină a lucrării propriu-zise. După acesta ar putea fi transcris scopul lucrării.

 

5.2 Stilul lucrării

Stilul reprezintă modul n care ne exprimăm ideile. El ar trebui să ndeplinească următoarele condiţii:

            - Să fie simplu şi direct.

            - Să evite jargonul şi exprimarea colocvială.

            - Să se materializeze n fraze scurte, concise.

            - Să fie personal, evitnd artificialismul şi preţiozitatea.

 

5.3 Formatul textului

Textul lucrării (indiferent dacă este scris de mnă, dactilografiat sau tipărit la imprimantă) trebuie să ndeplinească următoarele condiţii:

            - să fie scris pe hrtie albă, de mărime A4;

            - să fie scris pe o singură parte a foii;

            - să cuprindă margini de cel puţin 2cm, de fiecare parte a foii;

            - distanţa dintre rnduri să fie de un rnd şi jumătate;

            - paragrafele să fie marcate fie prin alineat, fie printr-un rnd liber;

            - fiecare pagină, cu excepţia celei de titlu, să fie numerotată.

 

5.3.1 Pagina de titlu

Prima pagină a lucrării, numită pagina de titlu, trebuie să cuprindă:

            - transcrierea exactă a temei lucrării;

            - numele studentului, anul, specializarea şi grupa de studii;

            - numele profesorului şi al cursului;

            - termenul de predare a lucrării.

 

5.3.2 Structura lucrării

Următoarea pagină trebuie să cuprindă structura lucrării, pe secţiuni şi subsecţiuni. Titlurile folosite n această pagină trebuie să fie identice cu cele utilizate pe parcursul lucrării.

 

Nu ncepeţi textul lucrării pe aceeaşi pagină cu cea n care aţi prezentat structura.

 

5.3.3 Textul propriu-zis

Folosiţi pentru text acelaşi tip (font) şi aceeaşi mărime de caractere pe tot parcursul lucrării (cu excepţia cazurilor menţionate n mod expres n prezenta lucrare).

 

n cazul titlurilor este permisă evidenţierea cu ajutorul caracterelor aldine (bold), cursive (italice) sau subliniate.

 

Cuvintele din alte limbi utilizate n text trebuie evidenţiate prin scrierea cu caractere cursive sau prin subliniere.

 

5.3.4 Notele

Notele de subsol snt de preferat notelor plasate la sfrşitul capitolelor sau la sfrşitul lucrării.

 

Există două tipuri de note:

            - note bibliografice - n care se face trimitere la sursa unei anumite informaţii din text, şi

            - note explicative - cuprinznd informaţii importante, dar tangenţiale, privitoare la problema aflată n discuţie.

 

Prima dată cnd este menţionată o sursă, ea trebuie să redea n mod complet prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, editura, locul şi anul publicării, pagina.

 

Ex.: Beniamin Fărăgău; Shema Israel, Logos, Cluj, 1992, p. 189.

 

n următoarele menţiuni ale aceleiaşi surse ea poate fi reda doar numele autorului, titlul prescurtat al lucrării (astfel nct să nu fie confundat) şi pagina.

 

Ex.: Fărăgău; Shema, p. 25.

 

Indicii numerici ai notelor trebuie scrişi deasupra rndului şi imediat după textul la care se referă, de obicei cu caractere mai mici dect restul textului. n cazul scrierii cu mna, indicii pot fi ncercuiţi, pentru a fi reperaţi cu mai mare uşurinţă.

 

5.3.5 Citatele

Toate citatele trebuie să fie evidenţiate ca atare n text. De obicei acest lucru se face prin utilizarea ghilimelelor.

 

Dacă este vorba de citat n citat, acesta se ncadrează ntre semnele şi .

 

n cazul citatelor mai mari de trei rnduri (care nu trebuie să fie mai multe de cinci ntr-un eseu de 3.000 de cuvinte) nu se mai folosesc ghilimelele. Ele se evidenţiază:

            prin plasarea la distanţe mai mari faţă de marginea din stnga şi din dreapta paginii, şi distanţarea cu un rnd faţă de text, nainte şi după citat, sau

            prin plasarea la distanţe mai mari faţă de marginea din stnga şi din dreapta paginii, şi utilizarea unor caractere de mai mici dimensiuni.

 

Fiecare citat trebuie să fie nsoţit de o notă bibliografică, preciznd n mod exact sursa acestuia.

 

5.3.6 Numărul de cuvinte

n finalul lucrării, după textul propriu-zis, trebuie să fie nregistrat numărul total de cuvinte, exact, n cazul lucrului cu computerul sau aproximat n celelalte cazuri.

 

Atunci cnd se solicită ca lucrarea să aibă un anumit număr de cuvinte, acesta ar trebui tratat ca un maxim admisibil, n afara cazului cnd se precizează altfel. Astfel, dacă limita este de 3.000 de cuvinte, lucrarea ar trebui să aibă ntre 2.800 şi 3.000, iar  nu peste 3.000 de cuvinte.

 

Cei care depăşesc numărul admis de cuvinte se află ntr-un avantaj nelegitim faţă de ceilalţi colegi. Riscul unei asemenea practici este neluarea n considerare de către profesor a textului care depăşeşte limita admisă şi reducerea ntr-o oarecare măsură a notei.

 

5.3.7 Bibliografia

Lista bibliografică se plasează pe o foaie separată, după textul lucrării. Ea trebuie să cuprindă toate textele semnificative (cărţi şi articole) utilizate n cursul cercetării, indiferent dacă snt citate sau nu n lucrare, menţionate n ordine alfabetică, după numele autorilor.

 

Fiecare carte menţionată n lista bibliografică trebuie să reproducă următorul format standard:

            1) Numele şi prenumele autorului (neapărat n această ordine).

            2) Titlul şi subtitlul complet al cărţii (scris cu caractere cursive) ,

            3) Numele editurii şi oraşul n care se află sediul acesteia.

            4) Anul apariţiei.

 

Ex.: FĂRĂGĂU, Beniamin, Shema Israel: Alege viaţa, alegndu-L pe adevăratul Dumnezeu, Logos, Cluj, 1992

 

n cazul articolelor de revistă, formatul standard este următorul:

            1) Numele şi prenumele autorului (neapărat n această ordine).

            2) Titlul articolului (scris cu caractere normale şi ntre ghilimele).

            3) Numele revistei (scris cu caractere cursive).

            4) Volumul, numărul şi data revistei.

            5) Paginile ntre care se găseşte articolul.

 

Ex.: NEGRUŢ, Paul, "Transformnd lumea", Creştinul azi, III, nr. 36, nov. 1994, p. 5-7

 

Dacă este vorba de un articol publicat ntr-o carte, formatul standard este următorul:

            1) Numele şi prenumele autorului (neapărat n această ordine).

            2) Titlul articolului (scris cu caractere normale şi ntre ghilimele) urmat de cuvntul n.

            3) Titlul  cărţii (scris cu caractere cursive).

            4) Numele editorului, precedat de cuvntul prescurtat ed.

            3) Oraşul şi numele editurii n care se află sediul acesteia.

            4) Anul apariţiei.

 

Ex.: YOUNG, Frances, "Patristic Christology", n A Dictionary of  Biblical Interpretation, ed. R.J. Coggins şi J:L: Houlden, SCM, London, 1990

 

6. Evaluarea critică

Această primă variantă a lucrării trebuie să fie lăsată deoparte timp de cteva zile, pentru ca primele impresii să se estompeze şi să fie posibilă o evaluare critică a textului. Aceasta presupune ca lucrarea să nu fie scrisă n ultimul moment.

 

Evaluarea poate fi uşurată de utilizarea celor zece ntrebări de control prezentate n Anexe Cum să ntocmeşti o lucrare, p. 6.

 

7. Finalizarea lucrării

După ce v-aţi evaluat n mod ct se poate de obiectiv lucrarea, puteţi intra cu ea n faza de finalizare.

 

Acesta este punctul n care se face reglajul fin al lucrării şi se corectează exprimarea. n acest sens poate fi de un real folos citirea cu voce tare a lucrării.

 

Şi nu uitaţi să predaţi lucrarea la timp. ntrzierea poate să vă coste scăderea corespunzătoare a notei.

 

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica