referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Concepte Operationele in Limba si Literatura

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Termenul folclor este un compus de origine englezească provenind din folk + lore – popor + înţelepciune. Termenul a fost introdus în anul 1846 de către reverendul englez William Thomson...

Varianta Printabila 


1 •    Eufemismul
Este conceptul operaţional care implică folosirea unei expresii sau al unui cuvnt elegant pentru a desemna o realitate negativă.

Literatura populară
Folclorul literar
    Etimologie
Termenul folclor este un compus de origine englezească provenind din folk + lore – popor + nţelepciune. Termenul a fost introdus n anul 1846 de către reverendul englez William Thomson.
    Definiţie
Folclorul reprezintă totalitatea creaţiilor populare ale unei naţii indiferent de domeniu, literatură, muzică, artă picturală, coregrafie etc.
Literatura populară reprezintă aşadar o componentă importantă a folclorului incluzndu-se aşadar n aceasta.
    Trăsături ale literaturii populare
1.    Caracterul oral – este o trăsătură esenţială a creaţiei literare folclorice dar nu este specifică numai acestora deoarece toate operele foarte vechi s-au transmis pe cale orală. Oralitatea presupune aşadar un anume modul de transmitere ci şi cel de elaborare respectiv receptare deoarece opera folclorică are de obicei finalitate practică.
2.    Caracterul colectiv – derivă evident din cel oral şi este specific creaţiei populare deoarece aceasta se elaborează colectiv se receptează n colectivitate şi mai ales exprimă o mentalitate colectivă, generală, oamenii din popor ne fiind interesaţi de cazuri particulare.
3.    Caracterul anonim – derivă din cel oral şi colectiv, identitatea autorului iniţial pierzndu-se, receptorul popular este interesat n primul rnd de creaţie şi nu de creator.
4.    Caracterul sincretic:
•    Sincretismul – simultaneitatea mai multor forme de artă n generarea şi desfăşurarea unei creaţii.
Opera populară nu poate face disocierea ntre mai multe forme de artă, astfel balada nu va fi ntotdeauna nsoţită de muzică, o doină de mişcare scenică, un basm de mimică şi scenică.
5.    Genuri şi specii ale literaturii folclorice
La fel ca şi literatura cultă, literatura folclorică cuprinde toate cele trei genuri literare: liricul, epicul şi dramaticul.
1)    Genul liric se mparte n trei categorii
a)    Lirica diurnă – cuprinde ca specie majoră cntecul. Tot n categoria cntecelor se situează şi doina care este de fapt un cntec de jale.
b)    Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul, zicătoarea şi frămntarea de limbă.
c)    Lirica ritualică – cuprinde acele creaţii care se leagă de un anumit eveniment şi aici se includ: strigarea, bocetul, oraţia de nuntă.
2)    Genul epic se mparte şi el n două mari categorii:
a)    Epica n versuri cuprinde specii ca: balada, colinda, legenda.
b)    Epica n proză are ca specii: basmul, snoava, legenda narativă.
3)    Genul dramatic este foarte dezvoltat n literatura populară dar nu se concretizează propriu-zis n specii, se cunosc totuşi cteva forme de teatru populare:
1.    Teatrul cu măşti zoomorfe
2.    Teatrul religios- irozii, scena naşterii pruncului Iisus
3.    Teatrul de păpuşi: Mărioara şi Vasilache

•    Balada
Specie epică n versuri cu caracter legendar narativ care se axează pe evenimente mitice, istorice sau fantastice aducnd n primul plan figurile unor domnitori vestiţi, ai unor eroi populari sau ai unor haiduci. Termenul original romnesc pentru această specie era cel de „cntec bătrnesc”, termenul baladă a fost introdus din limba franceză de către Vasile Alecsandri n anul 1852 cnd publică culegerea intitulată „Poezii Poporale”

•    Asonanţa
Figură fonetică, formă a aliteraţiei care constă n repetarea unui sunet consonantic.
Ex. „Pe-un picior de plai”
Ex. „Prin vulturi, vntul viu vuia” (Coşbuc)

•    Personificarea
Figură de stil prin intermediul căreia animalelor şi obiectelor nensufleţite li se conferă atribute umane cu ajutorul cărora se transformă n persoane sau simboluri.
Ex. Calul năzdravan, Mioriţa, Pinea, Codrul



•    Paralelismul sintactic
Este figura de stil care constă n repetarea aceluiaşi structuri sintactice la nceputul unui vers (compus din versuri sau chiar strofe, avnd rolul de a crea impresia de simetric).
Ex. „Fluieraş de fag
       Mult zicea cu drag
       Fluieraş de os
       Mult zicea duios
       Fluieraş de soc
       Mult zicea cu foc”
Ex. „Plumb” – George Bacovia

•    Elemente de prozodie (rima, ritmul şi măsura)
1.    Rima – figură sonoră care constă n mpotrivirea unor terminaţii de vers care produc un efect eufonic.
Tipuri de rimă:
    Rima mperecheată (1-2, 3-4, 5-6)
    Rima ncrucişată (1-3, 2-4, 5-7)
    Rima mbrăţişată (1-4, 2-3, 5-8, 6-7)
    Monorima (1, 2, 3, 4) – specifică creaţiilor populare
2.    Ritmul – reprezintă succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers. Cele mai cunoscute ritmuri sunt: iambul, trohaicul, dactilul, ambibrahul.
3.    Măsura – reprezintă cantitatea silabică a unui vers adică numărul de silabe din fiecare vers.

•    Ritmul trohaic
Este un ritm bazat pe un picior metric bisilabic n care prima silabă este accentuată şi a doua neaccentuată.
Este specific creaţiei populare dar apare şi n cea cultă ca de exemplu: „Revedere” de M. Eminescu.


Genul liric şi speciile sale
    Definiţie
    Este unul dintre genurile literare fundamentale n care sentimentele şi ideile autorului se exprimă n mod direct şi nemijlocit. n genul liric este obligatorie prezenţa unui eu liric deoarece modalitatea principală de exprimare este monologul liric care alternează uneori cu descrierea. Genul liric are drept trăsătură principală subiectivitatea absolută a exprimării, n general genul liric este asimilat ideii de poezie deoarece majoritatea speciile lor sunt n versuri, cu toate acestea există şi specii literare n proză: romanul liric unde se ncadrează „Thalasa” de Al. Macedonski sau „Cntarea Romniei” de Al. Russo.
    Geneză
Genul liric are o vechime considerabilă, primele texte lirice păstrate datnd din jurul anului 2600 .H. Primele texte lirice au apărut n Egiptul antic şi au ajuns pnă n contemporaneitate prin inscripţionarea lor pe pereţii interiori ai piramidelor. Manifestările lirice apar la majoritatea popoarelor antice, astfel n Biblie avem cteva fragmente care pot fi considerate poetice, anume: ”Cntarea cntărilor” atribuită regelui Solomon şi „Psalmii” atribuiţi regelui David. Cu toate acestea primele nume de poeţi n adevăratul sens al cuvntului apar n Grecia antică: Pindar, Safo, Anacron, Alceu (Alcaios). La noi poezia ca formă lirică propriu-zisă apare trziu la nivelul cult , deşi era foarte bine dezvoltată n folclor. Primul nostru versificator este mitropolitul Dosoftei care n 1673 creeză „Psaltira pre versuri tocmită”. Primul adevărat poet original este un cronicar moldovean Miron Costin care este autorul primului poem filozofic romnesc intitulat „Viaţa lumii”. Poezia se dezvoltă n ţările romne abia la sfrşitul secolului XVIII-lea avndu-i ca reprezentanţi pe : Iancu Văcărescu, Ienăchiţă Văcărescu, Nicolae Văcărescu, Costache Conachi şi Anton Pann.
    Clasificare
Speciile lirice fiind foarte numeroase şi neomogene nu au putut fi clasificate conform unui criteriu universal. S-au impus totuşi două clasificări care nu sunt infailibile dar sunt didactice:
I.    După criteriul formal:
1.    Poezii cu formă liberă
2.    Poezii cu formă fixă:
    Gazelul
    Sonetul
    Rondelul
    Madrigalul
    Catrenul
    Terţina
    Distihul
II.    După criteriul conţinutului:
1. Lirica cetăţenească
    Oda
    Imnul
    Panfletul
    Satira
    Epigrama
     2. Lirica filozofică
    Meditaţia
    Elegia
    Poemul filozofic
     3. Lirica intimă
    Idila
    Romanţa
    Egloga
     4. Lirica peisagistică
    Pastelul

Paşoptismul

Etimologie
Termenul paşoptism care desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii romne este provenit de la denumirea haplologică a anului revoluţionar 1848.
Definiţie
Paşoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 şi 1860 perioadă care pentru literatura romnă nseamnă epocă de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
Cronologie
Această epocă nţeleasă n sens larg se poate diviza n trei perioade:
1.    Prepaşoptismul (1830 –1840)
2.    Paşoptismul (1840 – 1860)
3.    Postpaşoptismul (1860 – 1870)
Premisele apariţiei Paşoptismului
Paşoptismul nu trebuie nţeles doar ca o perioadă literară ci mult mai larg ca o perioadă de avnt cultural n care cultura romnească se deschide către valorile occidentale. Această revoluţie culturală nu ar fi fost nsă posibilă fără nişte transformări cum ar fi:
    1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care nvăţămntul primar devine gratuit şi obligatoriu
    1860 Apare prima universitate romnească, universitatea de la Iaşi
    1864 Apare universitatea Bucureşti
    1816 Prima reprezentaţie de teatru la Iaşi
    1829 Apar primele ziare romneşti:
Ţara Romnească → „Curierul romnesc” cu suplimentul „Curier de ambe sexe”
Moldova → „Albina romnească” cu suplimentul „Alăuta romnească”
Transilvania → „Gazeta de Transilvania” cu suplimentul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”
Adevărata revoluţie apare nu nsă cu ziarele ci cu apariţia primelor reviste literare:
    1840 „Dacia literară”
    1844 „Propăşirea”
    1855 „Romnia literară”
Fundarea speciilor
Paşoptismul este o perioadă importantă pentru literatura romnă şi datorită faptului că acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditaţia, elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila şi egloga.
   
1 Afirmarea romantismului
n jurul anului 1848 romantismul este un curent la modă n toată Europa, astfel nct el ajunge şi n ţările romne sub o formă moderată nsă, fiind mai ale un curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari.
    Reprezentanţi
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Crlova, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu.

Junimea şi junimismul

    Junimea este cea mai importantă mişcare literară romnească din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Importanţa ei derivă din atingerea unor obiective importante cum ar fi: fondarea unei limbi literare şi dezvoltarea literaturii precum şi din faptul că la cenaclul „Junimea” au fost lansaţi scriitori importanţi cum ar fi: M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu.
    Societatea „Junimea” ia naştere n anul 1863 sub lozinca: „Entre qui veut, reste qui peut”, membrii fondatori ai societăţii „Junimea” au fost: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosseti, Vasile Pogor şi P.P. Carp.
    La nceput activitatea „Junimii” a fost predominant iluministă n sensul că scopul ei principal era de a ridica nivelul cultural al publicului prin susţinerea unor „prelecţiuni populare”. La 1 Martie 1867 apare primul număr al revistei „Convorbiri literare” revista aparţinnd cenaclului „Junimea”, apărută din iniţiativa secretarului „Junimii” Iacob Negruzzi. Revista „Convorbiri literare” va fi cea mai importantă revistă literară romnească timp de şase decenii deoarece n paginile sale sunt publicate cele mai cunoscute poeme eminesciene, basmele lui Creangă, nuvelele lui Slavici şi chiar unele schiţe ale lui I. L. Caragiale.
    De-a lungul activităţii sale societatea „Junimea” a avut patru mari obiective:
1.    Formarea unei limbi literare şi nlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin
2.    ncurajarea literaturii romne
3.    Ridicarea nivelului cultural şi literar al publicului
4.    Formarea spiritului critic
Toate aceste obiective au fost mplinite de societatea „Junimea” graţie activităţii critice a lui Titu Maiorescu conducătorul ei.

Titu Maiorescu „Spiritus Rector” al Junimii

    Titu Maiorescu este una din figurile cele mai importante ale culturii romneşti din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Născut la Craiova n 1840, Titu Maiorescu şi face studiile la Austria şi Germania, obţinnd doctoratul n filozofie la Tuningen n Germania. Cea mai mare parte a activităţii sale se desfăşoară la Iaşi unde pe lngă rolul său important de la „Junimea” desfăşoară şi o succintă activitate politică ca membru important al Partidului Conservator. Va ocupa funcţii importante cum ar fi cea de Ministru al Educaţiei, Ministru al Culturii şi Prim-ministru pentru o scurtă perioadă. Moare n anul 1914.
    Ca om de cultură, Maiorescu a fost preocupat n primul rnd de problemele limbii naţionale şi ale literaturii naţionale. n ceea ce priveşte problema limbii, Maiorescu intră n conflict cu susţinătorii etimologismului şi latinismului din Ardeal considernd că limba romnă trebuie să fie o limbă fonetică n care să se scrie şi să se pronunţe n acelaşi fel, el susţine de asemenea necesitatea de a nlocuii alfabetul chirilic care se folosea pnă atunci cu alfabetul latin, deoarece limba romnă este o limbă neolatină. Această iniţiativă a lui Maiorescu va devenii lege a Academiei Romne n 1884. Aceste probleme au fost tratate pe larg de Maiorescu n articolul „Despre scrierea limbei romne din 1866”. Maiorescu se simpte atras şi de alte probleme pe care le tratează pe larg n studii cum ar fi:”Limba romnă n jurnalele din Austria” n care critică stilul greoi şi ncărcat de germanisme a ziariştilor ardeleni; „Beţia de cuvinte” n care critică stilul ncărcat al unor scriitori contemporani lui, „Răspunsurile revistei contemporane” n care polemizează cu scriitorii afirmaţi la revista „Contemporanul” condusă de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Cu dobrogeanu-Gherea, Maiorescu polemizează timp de cţiva ani, acesta fiind oponentul său cel mai important din punct de vedere ideologic.
    Mai mult efort se nregistrează n ceea ce priveşte probleme literaturii, interesul lui Maiorescu şi al „Junimii” pentru literatură n 1867 cnd membrii cenaclului intenţionează să alcătuiască o antologie de poezie romnească pentru uzul şcolar, spre surprinderea lor descoperă ca nu au cu ce să umple această antologie deoarece poezia romnească de pnă atunci număra doar cteva opere cu adevărat valoroase, n acest sens, Maiorescu va publica studiul „O cercetare critică asupra poeziei romne de la 1867” studiu alcătuit din două părţi: „Condiţiunea materială a poeziei”; „Condiţiunea ideală a poeziei”. Prin acest studiu, Maiorescu critică, uneori caustic, nereuşitele poeţilor contemporani şi ncearcă să ofere un model, nişte critice ale poeziei valoroase.
Alte studii dedicate diferitelor probleme sunt:
„n contra direcţiunii de azi n cultura romnească” n care marchează celebra teorie a formelor fără fond; „Poeţi şi critici”; „Comediile domnului Caragiale”; „Eminescu şi poeziile lui” sau „Oratori, retori, limbuţi”.
    Studiul lui Maiorescu „n contra direcţiei de azi n cultura romnească” indică faptul că marile realizări culturale din anul 1868 sunt de fapt numai nişte iluzii, nainte de a consolida cultura romnească propriu-zisă, au fost mprumutate elemente occidentale de mare nsemnătate modernă, dar al căror nţeles nu este perceput de păturile superioare ale societăţii care le comandă; apariţia şcolilor, universităţilor, jurnalelor, muzeelor şi a teatrelor sunt n studiul lui Maiorescu doar forme fără fond, apar n societate dar nu sunt folosite pentru adevărata lor ntrebuinţare, n ele umblă fele de fel de culturi occidentale dar cultura autohtonă dispare din această mbinare, Maiorescu ncearcă să revină la cultura romnească care să fie percepută de toate clasele sociale.


•    Arta poetică    
Specie poetică n care scriitorul şi manifestă propria concepţie despre artă (rolul artei, misiunea poetului, mijloacele artistice predilecte). Artele poetice mai poartă şi numele de poeme programatice, de regulă ele sunt prezente n primul volum, aşezate chiar n fruntea acestuia.
    Prima astfel de poezie i aparţine poetului latin Horaţiu şi se numeşte „ars poetica”. n literatura romnă arte poetice cunoscute sunt „Epigonii”, „Scrisoarea a II-a”, „Criticilor mei” pentru Eminescu, „Poetul” pentru Coşbuc, „Rugăciune” pentru Octavian Goga, „Plumb” pentru George Bacovia, „Testament” pentru Arghezi.

•    Sonetul
Specie lirică cu formă fixă alcătuită din 14 versuri grupate de obicei n două catrene şi două terţine (Sonetul italian); sau un grup de doisprezece versuri – trei catrene, două versuri concluzie (modelul englezesc).
Rima catrenelor este mbrăţişată iar a terţinelor este liberă. Există regula ca ntr-un sonet să nu se repete nici un fel de cuvnt cu excepţia instrumentelor gramaticale (conjuncţia, articolul şi verbul auxiliar).
Sonetul a apărut n evul mediu timpuriu, fiind „inventat” de poeţii trubaduri francezi. Sonetul se dezvoltă n Italia renascentistă fiind reprezentat de Petrarca, Dante Aligheri, Michelangelo Buonarotti.
n literatura romnă specia sonetului este ilustrată de: Mihai Eminescu şi V. Voiculescu, Al. Macedonski, V. Eftimiu şi Mihai Codreanu.

•    Glosa
Poezie cu formă fixă alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă plus două strofe, iniţială şi cea finală.
    Fiecare strofă ncepnd cu cea de-a doua, comentează un vers al strofei iniţiale cunoscută şi sub numele de strofă temă. Strofa finală reia versurile strofei temă n ordine inversă.

•    Ataracsia stoică
Concept filozofic specific filozofilor stoici (Zenon, Xeneka, Epictet, Marc Aureliu) care constă n detaşarea rece, senină, resemnată de realitatea evenimentală.
Conform lui Shopenhauer atarcsia stoică este singura cale de evadare a geniului dintr-o lume prozaică şi mercantilă.


•    Balada cultă
Creaţie epică n versuri de dimensiuni ample avnd n centru un eveniment istoric, eroic sau mitic. Se aseamănă cu varianta populară dar permite mai mult intruzia elementelor lirice: ”Sburătorul” de I. H. Rădulescu, „Paşa Hasan”, „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger” de Gerge Coşbuc.

Simbolismul

    Simbolismul este un curent literar care a apărut n Franţa, ca o reacţie mpotriva mişcărilor numite romantism retoric sau decadent, parnasianism şi naturalism. Numele simbolismului a fost mprumutat dintr-un celebru articol-manifest, publicat la sfrşitul secolului XIX de către Jean Moreas, care a fost considerat iniţiatorul mişcării literare. Dintre mari poeţi francezi de orientare simbolistă i amintim pe : Charles Baudelaire, cu celebrul său volum  „Florile răului”, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stefane Mallarme.
    Simbolismul romnesc a avut doi mari reprezentanţi, şi anume Alexandru Macedonski şi pe George Bacovia. Alţi simbolişti notabili au fost: Dimitrie Anghel, Ştefan Petrică, Ion Minulescu, Elena Farago. Simbolismul literar s-a manifestat sincronic cu cel pictural şi muzical, realiznd un veritabil sincretism al artelor moderne. n pictură, curentul simbolist a fost marcat de afirmarea impresioniştilor şi a postimpresioniştilor universali şi naţionali precum: Eduard Manet, Edgar Degas, P.A. Renoir, Paul Cezanne, Henri Matisse, Vincent van Gogh. Dintre pictorii, i amintim pe: Nicolae grigorescu, Ion Andreescu, Theodor Aman. Simbolismul s-a manifestat şi n muzică, impunnd compozitori precum: Johannes Brahms, Bedrich Smetana, Manuel de Falla, Edvard Grieg, Charles Gounod, J. Massenet, Claude Debussz, iar dintre cei naţionali – Gheorghe Dima şi Ciprian Porumbescu.
    Spre deosebire de simbolismul francez, cel romnesc nu s-a opus parnasianismului, ci l-a integrat, astfel n rondelurile lui Al. Macedonski, coexistnd elemente preluate din ambele curente. Cercetătorii fenomenului cultural consideră că există două etape n simbolismul romnesc, una amplă, ntre 1880 – 1914, şi cealaltă mai succintă, ntre 1914 – 1920. Aşadar, simbolismul autohton, a parcurs o perioadă de patru decenii n care datorită acestui curent, s-a nnoit poezia romnească.
    Simboliştii consideră că limbajul poetic se bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor şi pe corespondenţele secrete dintre idee şi forma acustică sub care ea apare; astfel, pentru simbolistul francez Stephane Mallarme, poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele şi, mai ales, senzaţiile trăite de autor: „ A numii un obiect nseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcerea care constă n bucuria de a ghici ncetul cu ncetul…”.
    Simbolişti selectează din lexic cuvintele cele mai melodioase şi mai muzicale, capabile să sugereze trăirile acestora. Al. Macedonski susţine că „arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai puţin dect arta muzicii”, iar poetul francez Paul Verlaine lansează ideea bine cunoscută: ”Muzica nainte de toate!”.
    Simboliştii au modificat şi versificaţia, pentru că au renunţat la rimele tradiţionale şi au introdus versul liber. Macedonski este primul poet romn care a publicat, n 1880, creaţii n versuri libere, fără rimă şi fără ritm. Ulterior, el a renunţat la această formă prozodică, considernd că poezia neversificată se apropie prea mult de proza ritmată.
    Alţi poeţi simbolişti au continuat să cultive versul alb precum Ovid Densusianu sau Ion Minulescu, acesta din urmă căznd şi ntr-un retorism preţios şi grandilocvent.
    Universul simbolist s-a remarcat prin următoarele teme şi motive lirice: motivul citadin al oraşului sau al trgului provincial, ale căror monotonie şi viaţă mediocră provoacă nevoia de evadare spirituală n tărmuri misterioase (spaţii orientale sau utopice); tema marii plecări, receptată ca o călătorie spre necunoscut; tema naturii, receptată nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufletească; motivul ploii şi al toamnei, care apare n mod constant la toţi simboliştii; motivul iubirii nţeleasă nu ca mplinire ideală, ci ca resimţire ca nevroză; motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia sufletească şi exprimă emoţii grave (vioara, dolina, harfa) ori violente (fluierul, fanfara); motivul solitudinii fiinţei, care descinde din poezia romantică. n simbolism imaginea singurităţii şi pierde granduoarea, devenind elegică şi intimă. Efectele ei sunt melancolia şi spleen-ul, un amestec de tristeţe, dezolare şi plictiseală profundă. Spleen-ul simbolist a fost exprimat, prima oară n literatura universală, de Charles Baudelaire, iar la noi, de Şstefan Petrică, Traian Demetrescu şi, mai ales, de George Bacovia.

•    Parnasianismul
Este un curent literar apărut n Franţa, n jurul anului 1870 ca o reacţie faţă de romantism.
Parnasianismul respinge din start exprimarea sentimentelor prin poezie. Parnasienii doresc o poezie impersonală n care să nu se simptă prezenţa eului poetic şi de aceea sunt interesaţi de perfecţiunea formei şi nu de conţinut. Ei cultivă masi les speciile fixe cum ar fi sonetul şi rondelul şi folosesc un limbaj artificial, avnd ca motive recurente, pietrele şi metalele preţioase şi culorile strălucitoare.
Reprezentanţi:
Theodor Gautier, Jose Maria Heredia, Theodore de L’Isle Adam

Modernismul
    
Este o mişcare ideologică şi culturală care s-a manifestat n toată Europa la sfrşitul secolului al XIX-lea şi nceputul secolului al XX-lea.
    Modernismul constă ntr-o mişcare de nnoire a formulei artistice, o desprindere de tradiţie dar nu şi o negare a acesteia. Modernismul este concept larg care include ntr-o anumită măsură curente literare cum ar fi: Simbolismul, Expresionismul, Impresionismul, Dadaismul, Cubismul, Constructivismul şi Suprarealismul.
    La noi Modernismul se manifestă prin raportare polemică la Tradiţionalism sau Ortodoxism. Polemica dintre Modernism şi Tradiţionalism se concretizează n opoziţia ideologică dintre revistele „Sburătorul” şi „Gndirea”.
    Modernismul romnesc se manifestă aşadar n jurul revistei şi cenaclului „Sburătorul” avndu-l ca teoretician pe criticul literar Eugen Lovinescu.
    Eugen Lovinescu este alături de Garabet Ibrăileanu cel mai important critic al generaţiei sale, doctorand la Paris la Sorbona şi adept al metodei critice impresioniste a lui Emil Faguet.
    Ideile lui Lovinescu despre Modernism sunt presărate n numeroasele studii şi articole critice dar mai ales n : „Paşi pe nisip”, „Memorii”, „Istoria civilizaţiei romne moderne” şi „Istoria literaturii romne contemporane”.
    n opinia lui Lovinescu, Modernismul romnesc se bazează pe două mari principii: principiul sincronismului şi teoria imitaţiei. Deşi adept a lui Maiorescu, Lovinescu nu este de acord cu „teoria formelor fără fond” considernd că o cultură tnără cum este ce a romnească trebuie să mprumute formele de la ţările mai avansate urmnd ca treptat să-şi ridice fondul la acelaşi nivel. Aceste teorii au strnit vii controverse n epocă dar ele s-au tradus la modul practic prin afirmarea unor scriitori modernişti lansaţi la „Sburătorul” cum ar fi: Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Camil Baltazar.
    Alţi reprezentanţi ai Modernismului romnesc care au fost susţinuţi de Lovinescu sunt: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Alexandru Philippide.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica