referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Incompatibilitatea dintre fata de imparat - Catalina si Hyperion

Categoria: Referat Romana

Descriere:

Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul naÅ£ional a fost profundă ÅŸi constantă, poetul simÅ£indu-ÅŸi rădăcinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, după cum mărturisea el însuÅŸi într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaÅ£iile populare, culegând doine, legende ÅŸi basme care l-au inspirat ÅŸi i-au influenÅ£at întreaga creaÅ£ie...

Varianta Printabila 


1

INCOMPATIBILITATEA  DINTRE FATA DE
MPĂRAT(CĂTĂLINA) ŞI HYPERION



Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul naţional a fost profundă şi constantă, poetul simţindu-şi rădăcinile spirituale adnc nfipte n sufletul neamului romnesc, după cum mărturisea el nsuşi ntr-o nsemnare făcută pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creaţiile populare, culegnd doine, legende şi basme care l-au inspirat şi i-au influenţat ntreaga creaţie. Basmele culese au fost prelucrate şi versificate, uneori modificate att n conţinut, ct şi n semnificaţii, adaptndu-le universului său poetic. Din culegerea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinznd şi basme populare romneşti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de „Fata din grădina de aur” şi de „Fecioara fără corp”, pe care le-a versificat şi le-a nnobilat cu idei filozofice n două poeme de referinţă : „Luceafărul” şi „Miron şi frumoasa fără corp”.
n esenţă, povestea de dragoste din „Luceafărul”, - subliniată prin alchimia simbolizării n registru liric – şi configurează identitatea şi-şi tensionează liniile de forţă tocmai prin intermediul invocaţiei. Fiecare dintre eroi, cu excepţia Demiurgului, se dezvăluie prin aceasta, iar făptuirile lor sunt aproape integral determinate de natura răspunsului la chemare.
Cu o excepţională cunoaştere a sufletului uman şi cu o subtilitate n stare să convertească limpezimea n ermetic, Eminescu şi construieşte poemul pe două planuri de relaţionare cărora apare tensiunea lirică şi n acelaşi timp dialectica semnificaţiilor. Este vorba de planul realităţii  şi de cel al scenografiei onirice. Intersectarea lor are drept rezultat, ntre altele, receptarea Cătălinei ca punct geometric de structurii poetice (att Hyperion ct şi Cătălina sunt smulşi de pe orbitele lor prin puterea de atracţie a prea frumoasei fete; identitatea celor două pasiuni este att de diferită, iar rezultatele ispitirii att de opuse tot datorită Cătălinei, factor declanşat şi determinat al acestora, metamorfozele lui Hyperion şi invocările lui n absolut sunt spectacole regizate n spaţiul
visului de bogăţia interioară a fecioarei, fascinată n starea de veghe de strălucirea şi misterul Luceafărului). Pe de altă parte, cuplul Luceafărul – Cătălina, finalizat prin logodnă. Şi aceasta nu doar fiindcă natura celor doi este att de diferită, ci şi pentru că ntre vis şi realitate deosebirea este tot att de mare ca aceea dintre astrul azurului şi fiul pămntului.
Singurul spaţiu n care chemarea apare reciprocă este spaţiul visului. Reciprocă, dar nu convergentă, lipsa de consens pare a proveni din eronata decodificare a mesajului Cătălinei de către Luceafăr. Fecioara, sensibilizată şi tulburată ca de un zburător, prin iradierile de taină ale lumii astrale („Şi pas cu pas pe urma ei / Alune că-n odaie, / Ţesnd cu recile-i scntei / O mreajă de văpaie. // Şi cnd n pat se-ntinde drept / Copila să se culce, / I-atinge minile pe piept, / I-nchide geana dulce; // Şi din oglindă luminiş / Pe trupu-i se revarsă, / Pe ochii mari bătnd nchişi / Pe faţa ei ntoarsă „). Cuprinsă de somn şi pătrunsă de vis, adresează chemarea astrală a spiritului şi o luminare a traseului existenţial („Pătrunde-n casă şi n gnd / Şi viaţa luminează”).
Invocaţia apare astfel nu o chemare ntru iubire, ci o adncă aspiraţie a gndului setos de ideal.
Hyperion i decodifică apelurile ca pe un mesaj al iubirii. Un mesaj avnd drept rezultat incendierea glacialităţii prin intermediul farmecului de excepţie al emiţătorului; de aici metamorfozele, semantizate prin cunoscutele invocaţii. Cu toate că n-o declară, el receptează mesajul fetei exact aşa cum aceasta l receptează pe al lui : „Deşi vorbeşti pe nţeles / Eu nu te pot pricepe”. Incompatibilitatea prin rostire devine semnul incompatibilităţii de fond. Fiecare dintre membrii acestui cuplu eşuat n iubire, - cuplu devenit posibil doar n spaţiul visului – ţi dezvăluie prin invocaţie nu doar deosebirile de cod, ci şi pe cele de aspiraţie. n fond, Cătălina şi doreşte accesul spre ideal, ceea ce-i destinat să rămnă o permanentă aspiraţie a terestrului, n timp ce Luceafărul, străfulgerat de ispita iubirii, năzuieşte nuntirea cu efemerul, n radicală şi eternă contradicţie cu esenţa lui nemuritoare. Două chemări care se intersectează n tărmul de graţie al visului, acolo unde totul este posibil, dar care nu se poate intersecta niciodată n starea de veghe.
Strofa „ De aceea zilele mi sunt
        Pustii ca nişte stepe
              Dar nopţile-s de-un farmec sfnt
        Ce nu-l mai pot pricepe” are valoarea simbolică a unui cifru de utilizare a cheii de aur. Această spovedanie a fetei de mpărat invită la meditaţie şi asupra unuia din profundele nţelesuri ale capodoperei : -eşecul experienţei lui Hyperion, - un eşec al incompatibilităţi şi doar aparent al opţiunii – sfidează totuşi deşertăciunea. n consens cu un vers de elegie de prin1881 ( „O genii, ce cu umbră pămntul l sfinţiţi”), Eminescu atribuie experienţei hyperionice marcate de suferinţa nenorocului, sensul pozitiv al sacralizării efemerului ispitit de ideal.
Cuplul Hyperion – Cătălina nu se poate mplini datorită mai multor incompatibilităţi. Prima incompatibilitate care nu permite legămntul celor doi este originea celor doi, Cătălina fiind pămnteancă, iar Hyperion este un  zeu, el aparţine macrocosmosului, pe cnd Cătălina aparţine microcosmosului. Tnăra aspiră la dragostea idilică şi visează la un tnăr frumos, ntruchipat de motivul Zburătorului. Ritualul de dragoste o aduce n fiecare seară lngă fereastra castelului, prin care Luceafărul o priveşte. Proiectat n „zare”, el se deplasează cu lumina lui stelară pe „mişcătoarele” unde ale aerului şi se reflectă n apele mărilor, reprezentnd un far pentru „negrele corăbii”. Repetarea zilnică a acestei priviri reciproce provoacă atracţia erotică dintre fiinţa pămntească şi corpul stelar. Dragostea pentru Luceafăr simbolizează aspiraţia către absolut şi dorinţa omului comun de a-şi depăşi condiţia limitată de muritor.
Pentru Luceafăr abdicarea de la propria condiţie nseamnă anularea lui, pe cnd pentru fată nseamnă aspiraţia care o aşează n rndul fiinţelor superioare.
Neputnd comunica pe aceeaşi cale, ei folosesc comunicarea prin gesturi: „Ea l privea cu un surs / El tremura-n oglindă”.
Prima chemare a fetei de mpărat relevă iubirea ei pentru astrul nemuritor. Aceasta l priveşte dintr-un ungher al iatacului, semn al condiţiei sale inferioare, n timp ce Luceafărul o urmăreşte răsărind şi strălucind din zare, din imensitatea aerului, semn al condiţiei sale superioare. Fata invitndu-l n casă şi n gndul său, n concret şi n abstract, doreşte ca acesta să-i lumineze viaţa aşa cum luminează, n timpul serii „mişcătoarele cărări” (metaforă ce corespunde cosmicului şi iubirii ideale”). Poetul l compară cu un „voievod” din timpurile trecute, cu părul blond ca „aurul moale”, cu umerii goi, pe care este prins „un giulgiu vnăt”, cu faţa „străvezie şi albă” precum ceara, ţinnd n mnă un „toiag” mpletit din trestii simboliznd un zeu al apei şi al vegetaţiei marine. Dar Luceafărul se dovedeşte capabil să reproducă numai forma umană, nu şi pulsaţia biologică. De aceea, are un aspect cadaveric şi lipsit de viaţă. Poetul nsuşi l numeşte, printr-o antiteză „un mort frumos cu ochii vii”. Identitatea astrală a Luceafărului este trădată de luminozitatea intensă a ochilor. i mărturiseşte fetei că a pătruns cu greu n lumea pămntească şi că tată i e cerul, iar mamă i este lumea acvatică. Cerul şi marea i sunt părinţi simbolici, fapt ce sugerează unitatea dintre spaţiul celest şi universul teluric. La rndul său, Luceafărul i cere fetei să devină „mireasa” lui, promiţndu-i să o va transforma ntr-o zeitate acvatică. n lumea abisurilor, ea va stăpni „palate de mărgean” şi toată suflarea oceanului va asculta de ea. Fata l respinge, nu din mediocritate sufletească, ci pentru că a intuit lucid că nemurirea promisă nseamnă moartea ei pe plan uman. Ca să renască sub forma unei entităţi eterne, ea trebuie mai nti să piară necată n apele mării. Fata i reproşează n consecinţă că vorbele sale şi „portul” i sunt „străine”, că străluceşte fără viaţă şi că lumina ochilor săi i ngheaţă sngele n vene. Antitezele folosite de eroină demonstrează nţelegerea faptului că cei doi aparţin unor lumii diametral opuse: viaţa şi inerţia morţii („Căci eu sunt vie, tu eşti mort”).
Mediul fizic al Luceafărului „Din sfera mea venii cu greu” este un ideal situat n afara timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborre şi de nălţare, asemenea năzuinţei fetei de mpărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră.
Doar pentru a fi cu ea, Luceafărul se metamorfozează de mai multe ori (astrul strălucitor „Şi ct de viu se aprinde el / n orişicare seară”, lumină „Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă”, fulger „Părea un fulger nentrerupt”, nger „Un nger se arată”, demon „O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată”, gnd, Hyperion „Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o ntreagă lume), aceste metamorfoze au ca scop seducerea fetei.
Fata nu acceptă oferta astrului de a-şi părăsi lumea, deoarece aceasta are echivala cu nsăşi moartea ei „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată”. Acesta deşi este „frumos cum numa-n vis / Un nger se arată” o nspăimntă pe fată: „Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de vină,/ Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău  mă-ngheaţă”
Fata este incapabilă dă se ridice la nivelul astrului şi de aceea, privindu-l, este cuprinsă de o senzaţie de frig „ochiul tău mă-ngheaţă”.
Luceafărul suferă o nfrngere, care n determină să nu-şi facă apariţia trei zile, nsă dragostea lui este mai puternică dect voinţa şi l face să revină la fereastra fetei. A doua convorbire din timpul somnului urmează ritualul cel dinti, cu cteva diferenţe notabile. Auzindu-i chemarea, Luceafărul se prăbuşeşte din ceruri. El se ntrupează sub chipul unui demon, caracterizat prin imagini funebre. Părul i este negru, pe care poartă o „coroană care arde”. Braţele nensufleţite şi albe ca marmura i ies dintr-un „giulgiu negru”, este palid la faţă, iar ochii nflăcăraţi clipesc ntruna. Dragostea Luceafărului se explică prin aspiraţia lui spre lumea concretă şi prin dorinţa unei forme cosmice eterna de a mbrăca o altă condiţie dect veşnicia ncremenită n sine. Iubirea lor poate fi nţeleasă şi ca o atracţie irezistibilă a contrariilor.

1 Luceafărul evidenţiază dihotomia dintre calitatea lui de muritor şi cea a fiinţei supuse legilor firii şi destinate morţii irezistibile. Fata de mpărat i va cere să renunţe la calitatea de corp ceresc, să coboare pe pămnt, devenind muritor ca şi ea. Iubirea nu se poate mplini dect omeneşte şi Luceafărul, ca şi zmeul din poveste, ia hotărrea să renunţe la condiţia eternă. Superlativul absolut folosit n versul „ct te iubesc de tare” justifică afectiv transpunerea fetei n condiţia de obiect unic al pasiunii Luceafărului şi tnjirea acestuia după cunoaşterea lumii pămntene. Hyperion acceptă datina „păcatului” şi implicit dezlegarea de legile veşniciei.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral nalt : „Eu sunt Luceafărul de sus”, unde epitetul locuţional „de sus” nu trebuie interpretat n sens strict fizic, ci n nţeles moral. El nu precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pămnteni, ct mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Acesta i aminteşte faptul că pentru el este un sacrificiu de a se materializa „Din sfera mea venii cu greu”, dar merită efortul „ca să te ascult ş-acuma”.
Tnărul făgăduieşte miresei sale „cununi de stele” şi-i oferă cerul pe care să răsară, ca o stea, alături de el, mai mndră dect celelalte:
        „O, vin’, n părul tău bălai,
            S-anin cununi de stele,
        Pe-a mele ceruri să răsai
            Mai mndră dect ele”.
Acum refuzul devine categoric, cnd l vede n ipostaza de demon:
        „O, eşti frumos, cum numai-n vis
            Un demon se arată,
        Dară pe calea ce-ai deschis,
            N-oi merge niciodată!”.
Hotărrea ei devine dramatică, ntruct dimensiunile iubirii sunt dramatice:
        „Mă dor de crudul tău amor
            A pieptului meu coarde
        Şi ochii mari şi grei mă dor,
            Privirea ta mă arde”.
n antiteză cu prima senzaţie, care era de frig, acum senzaţia este de durere şi de ardere: „mă dor”, „mă arde”.
Omul de rnd nu este capabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata i cere Luceafărului supremul sacrificiu:
        „Dar dacă vrei cu crezămnt
            Să te-ndrăgesc pe tine,
        Tu te coboară pe pămnt
            Fii muritor ca mine”.
Hotărrea de jertfă supremă luată de Luceafăr, este exemplară pentru ipostaza de erou titan, care traversează etape dramatice, specifice patimei spre absolut.
        „De, mă voi naşte din păcat,
            Primind o altă lege,
        Cu vecinicia sunt legat
            Ci voi să mă dezlege”.    
Acceptndu-l pe Cătălina, eroina nu-şi demonstrează mediocritatea, aşa cum s-a susţinut, ci are revelaţia asemănării de condiţie şi de structură umană cu cel care aparţine aceleiaşi lumi ca şi ea. Problema distincţiei morale ntre fiinţa comună (Cătălina) şi spiritul de excepţie (Hyperion) este depăşită de planul filozofic şi ontologic, n care fiinţele aparţinnd aceleiaşi lumi se armonizează ntre ele. Totuşi, Cătălina şi exprimă regretul pentru dragostea ei iniţială, care rămne o proiecţie nostalgică. Ea recunoaşte că va fi totdeauna despărţită de spaţiul astral n care locuieşte Luceafărul: „n veci l voi iubi şi-n vei / Va rămne departe”.
Demiurgul defineşte condiţia umană prin precaritatea ei, ca să-l determine pe Luceafăr să renunţe la ele. Oamenii se nasc şi mor, generaţii anonime succedndu-se unele altora; idealurile omeneşti sunt „deşarte” şi ele nu durează n timp; existenţa limitată a fiinţelor este guvernată de „noroc” sau „de prigoniri de soarte”, care provoacă fie o fericire vremelnică, fie o deziluzie permanentă. n antiteză cu nestatornicia vieţii umane, se plasează durata eternă a aştrilor, mereu egali cu sine şi care nu se schimbă niciodată. Ei nu cunosc noţiunea de timp, nici pe aceea de spaţiu şi n-au revelaţia morţii n absenţa cunoaşterii vieţii. Hyperion „rămne” neclintit n locul lui „menit din cer”, n succesiunea neschimbată a răsăriturilor şi a asfinţiturilor, căci el vieţuieşte, dar nu fiinţează. Nu numai oamenii pier, ci şi corpurile cereşti dacă n urma unor cataclisme cosmice stelele se pot dezagrega şi ele, n locul aştrilor ntunecaţi şi reci „se naşte iarăşi soare”.
Nici pentru Hyperion experienţa nu va rămne fără urmări. Rentoarcerea n spaţiul ce i-a fost destinat nu reinstaurează starea anterioară aventurii. El nu mai este acelaşi. mbogăţit n cuprinsurile forţei de cunoaştere, - prin experienţa propriu-zisă, dar şi prin dialogurile cu Demiurgul- el ni se dezvăluie marcat chiar n entitatea lui astrală, pentru că ultima strofă exprimă nu indiferenţă glacială şi dispreţ, ci elevată tristeţe. Ea mărturiseşte, parcă ntr-un fel de complementaritate cu astralizarea Cătălinei – o discretă penetrare a umanului n substanţa hyperionică. Dovada? Se află n nsăţi replica finală: „Ci eu n lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Verbul „a simţi” aparţine, prin excelenţă, umanului, adică efemerului. Natura, divinitatea, eternul dăinuiesc, tot prin excelenţă, sub semnul verbului „a fi” . Or, Hyperion nu este nemuritor şi rece, ci se simte aşa. Iar verbul acesta la nvăţat n preajma prea frumoasei fete şi sub semnul iubirii care l-a incendiat pentru o clipă. L-a nvăţat şi nu l-a uitat. Ba, mai mult, a simţit nevoia să-l pecetluiască n ultima rostire, ca emblemă, poate a unei idei esenţiale: „geniul eminescian este fără de noroc, dar nu fără de rost”.

 
                      
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica