referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Migratii

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

In prima jumatate a mileniului I, emigreaza din regiunile Uralului in regiunile Dunarii mijlocii, maghiarii (ungurii de astazi). In aceeasi perioada sunt cunoscute cuceririle arabe (incepand cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de raspandirea arabilor in tarile Orientului Mijlociu si Apropiat, in tarile Africii de nord si asimilarea de catre acestia a populatiilor locale...

Varianta Printabila 


MIGRAŢII

 

TIPURI DE MIGRAŢII

Pornind de la cauzele generale şi particulare care generează mobilita­tea populaţiei în teritorii, obţinem următorul tablou general al migraţiilor:

  • Migraţii individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcţie de raza lor de acţiune, de perioada de deplasare şi de mijloa­cele de deplasare, acestea se subdivid în migraţii sezoniere şi deplasări definitive la mare distanţă. Acestea pot adeseori deveni definitive (mi­graţii forţate, migraţii libere pe rază limitată, migraţii industriale sau agricole). Cea mai des întâlnită formă de migraţii de acest fel este cu­noscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mişcă­rile din interiorul ţărilor. Sunt de asemenea cunoscute deplasările periodice fără legătură cu gra­dientul de muncă - de tip turism şi de tip pelerinaj.
  • Migraţii pe grupe organizate, care pot fi definitive (migraţii război­nice - o parte a marilor invazii, colonizarea -, migraţiile vânătorilor, crescătorilor de animale, agricultorilor după epuizarea terenurilor lor). Ele pot fi de asemenea ritmice, desfăşurându-se într-un spaţiu definit (nomadism pastoral, nomadismul pescarului, vânătorului, culegătorului, agricultorului cu ritm sezonier) sau cu caracter de seminomadism ­viaţă agricolă şi pastorală de munte etc. Asemenea mişcări sînt deter­minate de un anumit mod de viaţă, conturat secole de-a rândul.
  •  

    MARILE MIGRAŢII, ROLUL LOR ÎN POPULAREA GLOBULUI

    Migraţiile populaţiei sînt foarte vechi. Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului timpuriu au avut un rol im­portant in apariţia multor popoare din Asia şi Europa. Această perioadă este adeseori denumită şi epoca marilor migraţii ale popoarelor.
    Acestui timp îi aparţine răspândirea popoarelor germanice in Europa centrală şi de nord, inclusiv pătrunderea lor în insulele Britanice. În această perioadă, popoarele slave se răspândesc într-o serie de ţări din Europa de răsărit şi Peninsula Balcanică.
    În prima jumătate a mileniului I, emigrează din regiunile Uralului în regiunile Dunării mijlocii, maghiarii (ungurii de astăzi). În aceeaşi pe­rioadă sînt cunoscute cuceririle arabe (începând cu secolul al VII-lea e.n.) care au fost urmate de răspândirea arabilor în ţările Orientului Mijlociu şi Apropiat, în ţările Africii de nord şi asimilarea de către aceştia a populaţiilor locale.
    Printre migraţiile primei jumătăţi a celui de-al doilea mileniu se re­marcă invaziile mongolilor in multe ţări din Asia şi Europa răsăriteană, cuceririle turceşti din Asia Mică, incursiunile triburilor din ţările Africii ecuatoriale, în Africa de sud şi altele.
    O nouă fază în mişcarea migratorie a populaţiilor este deschisă de epoca marilor descoperiri geografice.
    În acest timp, spre America se îndreaptă fluvii de oameni. Mai întâi spanioli şi portughezi (în America Centrală şi de Sud), apoi francezi, olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi - îndeosebi în America de Nord.
    Numai în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa au emigrat peste ocean circa un milion de oameni; aproape 2/3 din aceştia sînt originari din Marea Britanie. Sunt cunoscute de asemenea transmutările forţate ale unui imens număr de negri - sclavi aduşi din Africa in America şi a1te colţuri ale lumii.
    Cercetările actuale apreciază cifra negrilor-sclavi la câteva zeci de mi­lioane, ceea ce a determinat o depopulare a Africii în secolul al XVIII-lea şi sporirea populaţiei Americii. Negrii amestecaţi cu emigranţii din Europa au pus baza formării multor naţiuni latino-americane.
    Secolele următoare marchează un proces continuu şi sistematic a1 emigrărilor. Cele mai caracteristice pentru secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea sînt emigrările de populaţie din Europa în America; proces ce se accentuează îndeosebi prin anii 1830-1850, când media anuală de emigranţi din Europa în America atinge circa 3.000.000 per­soane.
    Emigraţia europeană a fost strâns legată de dezvoltarea rapidă a capi­talismului, ca urmare a apariţiei unei suprapopulări agrare, destrămării meşteşugurilor şi apariţiei şomajului. Mările de peste ocean au oferit în acelaşi timp câmpuri deschise, o cerere puternică de forţă de muncă.

     

    PRINCIPALELE ETAPE ALE MIGRATIEI IN SECOLELE XIX ŞI XX

     

    Migraţia din ultimul secol şi jumătate poate fi grupată, după numărul, originea şi caracterul ei specific în cinci mari etape, şi anume:

  • Etapa 1335-1846, perioada unor mari prefaceri social2 în aproape toate statele Europei occidentale, marchează o reînviorare a migraţiei din secolul al XVIII-lea. Curenţii principali pornesc din ţările atlantice, îndeosebi Anglia şi Scoţia, din ţările Scandinaviei şi, în secundar, din Franţa. Numărul celor plecaţi se apreciază la circa 100 000 persoane în întreaga perioadă, emigranţii fiind în principal ţărani sau, în parte, meş­teşugari. Direcţiile de deplasare vizau îndeosebi America de Nord şi coloniile europene din Australia şi Noua Zeelandă.
  • Etapa 1846-1880 se caracterizează prin deplasări masive care ajung la 300 000-500 000 persoane pe an. in această perioadă, în care predo­mină emigranţi lipsiţi de mijloace materiale, direcţiile de deplasare ră­mân de regulă aceleaşi din perioada anterioară.
  • Etapa 1880-1914, perioadă premergătoare primului război mon­dial, se caracterizează printr-o creştere puternică a emigraţiei atingând, în medie, circa 800.000 persoane anual (cu maximum de 2 milioane în 1910, din care 1,3 mil. proveneau din Europa). Curenţii de emigrare vizează de asemenea pe anglo-saxoni, la care se adaugă locuitorii din Europa central-orientală şi meridională (ucraineni, polonezi, cehi, ita­lieni). Participă activ japonezii şi chinezii. Masa emigranţilor o formează muncitori necalificaţi, fără mijloace si resurse de trai. Zonele de imigrare se extind, America de Nord rămânând în continuare atracţia principală.
  • Deplasările masive, într-o perioada relativ redusă, creează situaţii sociale ale căror consecinţe trag primele semnale de alarmă, generând ideea unei anumite reglementări a imigraţiei în ansamblu.

  • Etapa 1914-1940 prezintă trăsături distincte. Ia amploare, spre deosebire de perioada de dinaintea primului război mondial, emigraţia forţată rezultată din poziţia unor guverne faţă de minorităţile naţionale sau din alte atitudini politice şi religioase, din condiţiile unor tratate de pace, în urma formării noilor state independente etc.
  • Migraţii însemnate au loc după războiul greco-turc (1921-1922). În Grecia au venit circa 1.200.000 greci din regiunea Turciei europene şi din Asia Mică, iar în Turcia au venit circa 400.000 turci din Grecia sau din alte ţări balcanice (Iugoslavia, Bulgaria).
    După primul război mondial se înviorează din nou emigraţia euro­peană peste ocean, circa 600.000 de persoane/an, pentru ca apoi să scadă, deoarece în S.U.A., Canada, Australia au apărut crizele economice care au îngrădit emigraţia, dirijând-o în special spre America de Sud.
    Dimensiunile emigraţiei cresc în anii de după 1930, când plecările sînt determinate nu numai de cauze economice, ci şi politice. In total, în pe­rioada 1918-1939 au plecat din Europa aproximativ 9 milioane per­soane, dintre care circa jumătate în S.U.A., peste 1/10 în Argentina.
    În această perioadă, se conturează o zonă de atracţie a emigraţiei în­spre Europa de vest, în special în Franţa, Marea Britanie, Belgia, Elveţia.
    Prin apariţia acestor noi zone de imigrare se anunţă deja o inversiune a curenţilor tradiţionali.

  • Etapa de după cel de-al doilea război mondial. Cel de-al doilea război mondial a determinat schimbări importante în mişcarea migra­torie. Milioane de oameni au fost evacuaţi, alţii au emigrat temporar, au avut loc schimburi de populaţie între ţări vecine, au reînviat migra­ţiile determinate de cauze economice. Aceste migraţii se deosebesc însă fundamental de cele de dinainte de război prin proporţiile, direcţiile şi formele lor. Asemenea modificări au avut loc datorită noilor situaţii care caracterizează lumea capitalistă în această perioadă. Trebuie ţinut seama, în primul rând, de faptul că formarea şi dezvoltarea sistemului mondial socialist a redus sfera exploatării capitaliste, influenţând direct asupra acestui fenomen.
  • În ultimul deceniu, în mod deosebit, s-au produs modificări impor­tante în caracterul migraţiilor tradiţionale între fostele colonii şi metro­pole. Este evidentă reducerea emigraţiei europenilor în ţările Asiei şi Africii; se constată de asemenea imigrarea masivă în Europa occidentală a funcţionarilor, militarilor şi membrilor familiilor lor.

     

    DIRECŢIILE MIGRAŢIILOR UMANE

     

    Sintetizând volumul şi direcţiile migraţiilor, îndeosebi din ultimele trei secole, obţinem un tablou semnificativ al deplasărilor umane.
    Primul loc între ţările de emigraţie îl deţin statele din Europa occi­dentală. Cea mai veche poate fi considerată emigraţia iberică, cunos­cută încă din secolul al XVI-lea şi continuată într-un ritm susţinut până în secolul al XVIII-lea. in această perioadă, spre America de Sud şi Centrală s-au îndreptat circa două milioane de spanioli şi câteva sute de mii de portughezi. După această perioadă, intensitatea emigraţiei iberice este oscilatorie, însă continuă până în zilele noastre.
    Atât prin vechime, cît mai ales prin volumul ei, se remarcă emigraţia britanică. Valoarea acestei emigraţii numai în perioada 1825-1940 este de circa 21 milioane persoane, într-o structură variată de la epocă la epocă. Această emigraţie este continuă până la începutul secolului a1 XX-lea, când se produce o "reîntoarcere" a ei din S.U.A. şi o “redistri­buire" spre Canada, Australia, Africa de Sud ş.a.
    Emigraţia germană formează un contingent de circa 6,5 milioane (1820-1930), cu intensităţi maxime, îndeosebi la sfârşitul secolului a1 XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ea cuprinde în primele faze, mai ales pe ţăranii Germaniei Orientale şi Renaniei (zone cu o agricul­tură slabă) sau pe meşteşugarii ruinaţi de concurenţa marei industrii; în perioada anilor 1930-1940 emigraţia germană este dominată de refu­giaţi politici (circa 400.000 persoane).
    Încă din secolul al XVII-lea se afirmă cu toată vigurozitatea emigra­ţia scandinavă. Ea cuprinde îndeosebi o serie de categorii de muncitori specializaţi, marinari, tăietori de lemne etc.
    Emigraţia franceză se afirmă mai târziu decât cele menţionate anterior şi cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde îndeosebi forţă de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Franţei, regiuni mai slab dezvol­tate, în acele timpuri, din punct de vedere economic.
    Din cadrul Europei meridionale şi orientale se remarcă îndeosebi emi­graţia italiană care se manifestă către sfârşitul secolului al XIX-lea (în­cepând cu anii 1880 până în 1928 circa 17-18.000.000 persoane). Ea s-a orientat fie spre ţările vecine, fie spre ţările de peste ocean (S.U.A., Ar­gentina, Brazilia). Curentul cel mai activ pornea din Italia de sud, din regiunile cu regim latifundiar, bazat pe o agricultură extensivă.
    Deosebit de activă a fost şi emigraţia austro-ungară (circa 4,3 mil. persoane în perioada 1875-1914), cuprinzând îndeosebi ţărani săraci sau prigoniţi politici.
    Amintim de asemenea emigraţia poloneză cu maximum de intensitate îndeosebi în perioada 1919-1939, când circa un milion polonezi s-au în­dreptat spre America sau alte ţări ale Europei.
    Traficul de sclavi din Africa se înscrie, de asemenea, în procesul miş­cărilor de populaţii. Comerţul cu sclavi a început în secolul al XV-lea în Africa occidentală şi atinge punctul său culminant la finele secolului al XV III-lea. Se apreciază la circa 20 milioane numărul negrilor depor­taţi pe plantaţiile de tutun, zahăr, cafea din Brazilia şi regiunea Caraibe. Un număr mare de negri au fost transportaţi, de asemenea, în celelalte ţări din America de Sud precum şi în S.U.A.
    Comerţul de sclavi a fost practicat de toate puterile coloniale. “Scla­vagismul, afirma Kar1 Marx, este acela care a dat valoare coloniilor, coloniile sunt acelea care au creat comerţul lumii, comerţul din lumea întreagă este condiţia de existenţă a marii industrii. Astfel sclavajul este o categorie economică de cea mai mare importanţă”. Acest “fildeş negru", provenit mai ales de pe coasta occidentală a Africii ecuatoriale, a fost debarcat in America (la Santo Domingo), la numai 10 ani de la că­lătoria lui Co1umb. De atunci, cu o intensitate de neimaginat, a con­tinuat, timp de mai bine de 50 ani, răspândindu-se în întreg continentul latino-american. În Brazilia ei au fost aduşi pentru prima oară în anul 1532
    În S.U.A., negrii sclavi au început să fie aduşi din anul 1619, fiind apreciat prin anul 1860 un număr total de aproximativ 4.000.000 per­soane.
    Dar emigraţia s-a orientat nu numai spre continentul Americii, ci şi spre o serie de ţări din Europa sau Asia. Reţin atenţia, prin amploare şi dimensiunile lor teritoriale, migraţiile din Africa spre Europa şi mai ales spre Franţa, care în 1900 îşi deschidea frontierele. În 1954, numă­rul "străinilor" atinge deja circa 1.000.000, iar mâna de lucru nord-afri­cană se apropie de o jumătate de milion.
    Negoţul cu sclavi negri a influenţat depopularea multor regiuni ale Africii. Numărul total a1 sclavilor negri a fost apreciat la 20.000.000; dar dacă ţinem seama atât de faptul că pentru a prinde un negru erau dis­truşi alţi 3-4 negri, cât şi de "pierderile" necalculate survenite în tim­pul călătoriilor, atunci desigur că pierderea Africii poate fi apreciată la mai mult de 80.000.000 persoane.
    Din cadrul continentului asiatic se remarcă îndeosebi emigraţia in­diană, chineză şi japoneză care de pe la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1910 cuprindea circa 2,5 milioane emigranţi în afara continen­tului.

    Referat oferit de www.ReferateOk.ro
    Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
    Horoscop
    Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
    referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica