referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Informatica Educatie Fizica Mecanica Spaniola
Arte Plastice Romana Religie Psihologie
Medicina Matematica Marketing Istorie
Astronomie Germana Geografie Franceza
Fizica Filozofie Engleza Economie
Drept Diverse Chimie Biologie
 

Eminescu si luna

Categoria: Referat Romana

Descriere:

«Numeroase popoare altaice îÅŸi imaginează Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusătura”, iar stelele sunt “găurile” prin care intră lumina. În mijlocul Cerului străluceÅŸte Steaua Polară, care, asemenea unui ţăruÅŸ, susÅ£ine cortul...

Varianta Printabila 


1











“Cereasca boltă pare o magică lanternă
Şi luna este lampa. Iar lumea e-o cortină
Pe care defilează n hora lor eternă
Imaginile noastre – răni negre n lumină”.
(Omar Khayyam)

    Numeroase popoare altaice şi imaginează Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusătura”, iar stelele sunt “găurile” prin care intră lumina. n mijlocul Cerului străluceşte Steaua Polară, care, asemenea unui ţăruş, susţine cortul. Ea poartă diferite denumiri: “Stlpul de Aur”, “Stlpul de Fier”, “Stlpul Soarelui”. Alături de ea domneşte n univers Luna, simbol al sexualităţii n doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii. ne informa Mircea Eliade n lucrarea sa “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, analiznd simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei.
    Dicţionarul explicativ al limbii romne oferă o altă perspectivă asupra lunii, una ştiinţifică: aceasta este definită ca “astru, satelit al pămntului, care se nvrteşte n jurul acestuia şi care l luminează n timpul nopţii.”
    Dicţionarul de simboluri explică faptul că luna este corelată cu  soarele, ea fiind  lipsită de lumină proprie şi simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi rennoirea.
    Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creşte şi descreşte, care dispare, a cărui viaţă este supusă legii universale a devenirii, a naşterii  şi a morţii. Reprezintă şi timpul care trece, timpul viu pe care-l măsoară prin fazele ei succesive şi regulate.
    Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopţi, n fiecare lună, ea e ca moartă. Dispare. Apoi reapare şi sporeşte n strălucire.
    Luna este cunoaşterea indirectă, discursivă, progresivă, rece. Astru al nopţilor, evocă n plan metaforic frumuseţea, dar şi lumina n imensitatea ntunecimii. Dar prin această lumină, care nu este dect o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoaşterii teoretice, conceptuale, raţionale.
    Cea mai frumoasă imagine a lunii ne este oferită de poezie. Şi dacă luăm n considerare faptul că luna este un element al naturii ntlnit mai ales n poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regăsi n lucrările unuia din marii poeţi romni, a cărui “ntreagă creaţie se naşte din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.
    Rolul naturii este deosebit de important n opera lui Eminescu. n poeziile din adolescenţă, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosferă; n metaforele figurilor sau sentimentelor umane, şi ca un mediu atotcuprinzător, căruia i se integrează şi omul. Cerul, luna, luceafărul, stelele, noaptea, furtuna, marea, rul, luciul şi murmurul apei, foşnetul frunzelor, codrul, cmpia, florile şi păsările, toate se mbină crend atmosfera tipic eminesciană, plină de culori şi sunete exprimnd comunicarea şi corespondenţa armonioasă dintre elemente.
    Dintre toate motivele eminesciene legate de natură, cel mai des, şi poate mai important, este luna.
    n general, soarele nu este un astru romantic. El sfşie cu lumina lui divină cuibul nocturn al viselor. Poezia romantică apare odată cu  acea atracţie spre lună. Contemplaţia romantică a lunii anulează total ori parţial simţul gravitaţiei pe pămnt.
    Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemănătoare cu cele din lirica sanscrită. n literatura sanscrită, de obicei luna trezeşte durere de dragoste. n “Śakuntalā”, eroul Duşyanta şi zice: “Deşi credeam că luna e răcoroasă, ntr-adevăr razele ei stropite de rouă varsă foc. Luna ne chinuieşte pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se găseşte şi la Eminescu. De exemplu, n poezia “Cnd…”:
“Cnd luna prin nori pe lume veghează
Cnd fie-ce undă se-mbracă c-o rază
Cnd cntă ai somnului ginii nătngi
Tu tremuri şi plngi.

Cnd luna aruncă o pală lumină
Prin merii n floare-nşiraţi n grădină
La trunchiul unuia pe tine te-aştept
Visnd deştept.”
    Asocierea lunii cu durerea umană se ntlneşte şi la poetul Tagore: “Lună, tu trezeşti valuri de lacrimi n oceanul tristeţii mele”.
    Dar astrul nocturn are o altă pondere n creaţia lui Eminescu; văpaia lunii l transpune ntr-un alt nivel spiritual şi i dezvăluie tainele creaţiei ca şi zădărnicia vieţii. Concepţia despre lună a lui Eminescu, ca o putere care nvie gnduri şi ntunecă suferinţe şi are rezonanţă n concepţia vedică de Varuna, zeul cerului, care veghează gndurile omeneşti, gndirea şi imaginaţia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un smbure al acestei imagini transpare n “Misterele nopţii”:
“Razele din alba lună
mi le torc, mi le-mpreună
pentru-ntregul viitor”.
    Balada “Făt – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumină de lună proiectat cu un gest cosmic pe mari ntinderi:
“Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe cmp alb ca de zăpadă.

Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcnd pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd n codri
Cu viaţa lor pierdută.”
    Predilecţia pentru efectele de lună rămne o nclinaţie statornică.  Se ntlneşte n poeziile acestei perioade a creaţiei poetului, dar şi mai trziu. O ntmpinăm n “Melancolie” , n “Crăiasa din poveşti”, n “Lacul”, n “Călin”, n “Povestea codrului”, pnă la acel efect măreţ din “Scrisoarea I”:
“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi n pace printre făclii o mie
Şi n mormnt albastru şi-n pnze argintie,
n mausoleu-ţi mndru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!”
(Melancolie)
***

1 “Neguri albe, strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le ntinde pe cmpie;
(…)
Lngă lac, pe care norii
Au urzit o umbră fină,
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină.”
(Crăiasa din poveşti)
***
“Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blndei lune “
(Lacul)
***
“Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri
mprejuru-ne s-adună
Ale Curţii mndre neamuri”
(Povestea codrului)
***
“Căci perdelele-ntr-o parte cnd le dau, şi n odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care nsă le simţim ca-n vis pe toate”
(Scrisoarea I)
    “Scrisoarea I” sugerează cum dintr-un colţ de univers scăldat de lumina palidă şi rece a lunii, pornesc gndurile poetului, amplificate pnă la hiperbolizare de frumuseţea nopţii, dar şi de izolarea ntre pereţii austeri ai unei odăi sărace, unde “doar ceasornicul străbate lunga timpului cărare”. Cadrul romantic anesteziază simţurile, din “noaptea amintirii” ies dureri pe care poetul le percepe ca-n vis, şi din acest joc al alternativelor ntre luciditate şi visare, meditaţia eminesciană trece cu uşurinţă de la indignare la nţelegere, de la tonul vehement la cel elegiac. Distanţarea de lume a eu-lui poetic şi pătrunderea n spaţiul gndirii şi al nchipuirii se petrece n regimul nocturn prin contactul cu energia magică selenară.
    Poetul contemplă luna, o invocă:
“Lună tu, stăpna mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gndirilor dnd viaţă, suferinţele ntuneci”.
    Se produce o modificare n sistemul de referinţă. Din perspectivă cosmică, privind spre pămnt, se relevă un spectacol grandios şi tragic. Sub lumina “fecioară” a lunii, scnteiază pustiuri şi codri, mări nesfrşite şi ţărmuri nflorite, cetăţi şi case. Luna i vede deopotrivă şi pe rege şi pe sărac, att de diferiţi n destinul lor social, dar nivelaţi n absolut de “geniul morţii”; pe cei slabi şi cei puternici, pe mediocrul cochet, dar şi pe nţeleptul solitar.
    Printre attea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seamă pe cele ale lunii. Efectul de lună, care alcătuieşte un motiv att de general al romantismului, poate apărea ca un element al peisajului n trei feluri deosebite. Există o lună văzută ca un obiect izolat al cerului, astru solitar către care privirile sunt răpite:
“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopţii moartă”.
    Există apoi o lumină de lună resimţită ca o nsuşire generală a atmosferei, ca o baie de influenţe difuze:
“Neguri albe strălucite
Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le ntinde pe cmpie”.
    Dar există o lumină de lună nsoţită cu vreun aspect material al pămntului şi prin care acesta din urmă dobndeşte o adevărată strălucire fantomatică:
“Văzduhul scnteiază, şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe cmpul solitar”.
    n multe din poeziile sale, Eminescu nsoţeşte lumina lunii cu apa lacului:
“Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri”
***
“Ce cauţi pe unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător?”
***
“Tresărind scnteie lacul
Şi se leagănă sub soare”.
    Această alăturare a luminii cu apa, reflectată ca o tainică mbrăţişare a lor, mistică pasiune a elementelor, a fost exprimată de Eminescu cnd n poezia “Lasă-ţi lumea…” a scris strofa simbolică:
“Iată lacul. Luna plină
Poleindu-l, l străbate;
El, aprins de-a ei lumină,
Simte-a lui singurătate”.
    Motiv “att de romantic”, izvor a nenumărate mituri, legende şi culte care dăruiesc zeiţelor chipul lunii (Isis, Ishtar, Artemis sau Diana, Hecate, …), luna este un simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri imemoriale şi pnă n zilele noastre, şi generalizat la toate orizonturile.


BIBLIOGRAFIE:
1.    George Călinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, vol. II, pag. 135-138.
2.    Tudor Vianu – “Scriitori romni”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, vol. I, pag. 224-230.
3.    Amita Bhose – “Eminescu şi India”, Ed. Junimea, Iaşi, 1978, pag. 37-40.
4.    Mircea Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chişinău, 1992, vol. III, pag. 5-17.
5.    Mihai Eminescu – “Poezii. Proză literară”, Ed. Cartea Romnească, Bucureşti, 1984, vol. I
6.    Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dicţionar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, pag. 244-250.
7.    Dicţionar explicativ al limbii romne.



   
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica