referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Vitamine

Categoria: Referat Medicina

Descriere:

După rolou fiziologic ce-l îndeplinesc în organism, vitaminele se denumesc astfel: vitamină antixeroftalmică (vitamina A1), antihemoragică (vitamina K), antiberiberi (vitamina B1), antirahitică (vitamina D), antisterilităţii (vitamina E), antiscorburică (vitamina C), etc...

Varianta Printabila 


1 VITAMINE

Generalităţi

               Vitaminele reprezintă substanţe de origine vegetală, animală sau microbiană cu rol biocatalitic şi se găsesc n cantitate mică n alimente, fiind indispensabile pentru creşterea şi dezvoltarea normală a organismelor. Ele sunt sintetizate de organismele vegetale şi numai n mică masură de unele specii animale. Animalele şi procură vitaminele din hrană, fie n stare liberă, fie sub formă inactivă de provitamine, care se transformă ulterior n vitamine. n plante, vitaminele se găsesc n cantitate mai mare n frunze, seminţe n stare de germinaţie, polen, drojdie de bere, alge, etc.
               Prima vitamină a fost descoperită de C.Funk n 1911, care a reuşit să izoleze din tărţele de orez o substanţă ce vindecă boala beri-beri şi care a fost numită de autor vitamină, adică amină vitală. I s-a dat numele de vitamină deoarece substanţa respectivă(vitamina B1) conţinea azot amnic şi era considerată indispensabilă vieţii. Astăzi se cunosc un număr nsemnat de vitamine ce nu conţin azot n molecula lor.
               Deşi pentru ndeplinirea tuturor rolurilor funcţionale ale vitaminelor organismul omului are nevoie de cantităţi foarte mici (cteva miligrame sau chiar micrograme pe zi), raţia alimentară trebuie să le procure regulat. Altfel, ajung să se declanşeze anumite stări patologice, numite avitaminoze. Avitaminozele reprezintă consecinţe ale deficienţei sistemelor ezimatice la care participă vitaminele respective şi pot fi cauzate de diverşi factori sau pot avea diferite origini: alimentară (lipsa vitaminei din hrană), digestică(absorbţia intestinală defectuoasă), asimilatorie (imposibilitatea transformării de către organism a provitaminelor inactive n vitamine active), necesităţi metabolice mărite (efort fizic şi intelectual, boli, gravitate, etc.), distrugerea microflorei intestinale, producătoare de anumite vitamine, prin consumul de medicamente (antibiotice, sulfamide), prezenţa antivitaminelor corespunzătoare.
               Antivitaminele sunt substanţe foarte asemănătoare vitaminelor cu acţiune antagonistă vitaminelor şi care produc efectele avitaminozelor respective (receptivitate pentru infecţii, debilitate, oprirea creşterii la organismele tinere, leziuni tegumentare etc.). n principiu,fiecare vitamină poate avea una sau mai multe antivitamine.
               Este de ramarcat că există şi vitamine distincte din punct de vedere chimic-dar nrudite structural-care mplinesc aceleaşi funcţii şi a căror carenţă determină aceaşi avitaminoză. Acestea se numesc vitamere. Spre exemplu, diverse vitamine E (tocoferoli) sunt caracterizate, una n raport cu alta, drept vitamere; astfel nct n loc de vitaminele E se poate spune şi vitamerele E.

Clasificarea şi nomenclatura vitaminelor

               Denumirea de vitamine dată de C.Funk acestei grupe de substanţă se menţine şi n prezent, reflectnd importanţa nsemnată ce o au aceste principii alimentare pentru buna funcţionare a organismului.
               Nomenclatura vitaminelor se poate stabili după trei criteri: după nomenclatura veche, după rolul fiziologic şi după structura chimică .
               După nomenclatura veche vitaminele continuă să se denumească şi n prezent cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F, ETC.). n cadrul acelaţi clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor( de exeplu: A1, A2, D2, D3, D4,D5).
               După rolou fiziologic ce-l ndeplinesc n organism, vitaminele se denumesc astfel: vitamină antixeroftalmică (vitamina A1), antihemoragică (vitamina K), antiberiberi (vitamina B1), antirahitică (vitamina D), antisterilităţii (vitamina E), antiscorburică (vitamina C), etc.
               După structura chimică se denumesc: tiamină (vitamina B1), riboflavină (vitamina B2), acid acorbic (vitamina C), piridoxină (vitamina B6), acid paraaminobenzoic (vitamina H), etc.
               Vitaminele au structuri chimice foarte variate. Din această cauză, ele nu s-au clasificat conform structurii ci s-a fixat drept criteriu de clasificare o nsuşire fizică şi anume, solubilitatea.
               Din punct de vedrea al solubilităţii, vitaminele s-au grupat n 2 categorii: vitamine hidrosolubile (cele cu molecule polare, solubile n apă) şi vitamine liposolubile (cele cu molecule apolare, solubile n găsimi). Prima categorie cuprinde vitamine solubile n apă reprezentate de: vitamina B1, vitamina B2, vitamina B6, vitamina PP, grupul „bios” (biotinele, acidul pantotenic,mezoinozitolul), acidul paraaminobenzoic, vitamina B12, vitamina C şi vitaminele P. După realizarea unei concetraţii optime, diferită de la un organ la altul, surplusul acestor vitamine se elimină din organism pe cale renală. ntruct majoritatea vitaminelor hidrosolubile intră n structura unor enzime (sub formă de cofactori), aceste vitamine au primit şi denumirea de enzimo-vitamine. A doua categorie cuprinde compuşii solubili n găsimi,reprezentaţi de vitaminele: A, D, E, K şi F. Aceste vitamine se depozitează n lipidele din ficat şi participă la construcţia unor structuri ce acţionează ca şi hormoni, cea ce a făcut să mai fie denumite şi hormono-vitamine.      




Vitaminele liposolubile ( E, K, F)

Vitamina E


               Vitaminele E se mai numesc tocoferoli (tokos=naştere, iar pherin=a purta,a suporta), vitaminele fertilităţii. Tocofelolii sunt substanţe liposolubile, larg răspndite n regnul vegetal, unde sunt sintetizate, probabil, n frunzele verzi care conţin un alcool superior fitolul. Seminţele cerealelor şi, ndeosebi, embrionul lor, conţin importante cantităţi de tocoferol. n organismul animal şi la om tocoferolii se găsesc n cantităţi relativ mici n unele organe (muşchi, rinichi, inimă şi ficat) şi sunt de provenienţă exogenă, deoarece aceste organisme sunt incapabile de a le sintetiza.

Structură chimică şi proprietăţi

               Tocoferolii au n molecula lor ca structură de bază, tocolul. La rndul său, acesta conţine un nucleu cromatic substituit n poziţia 6 cu un hidroxil iar n poziţia 2 cu un metil şi un radical saturat conţinnd 16 atomi de carbon.


HO                                                            CH3                          CH3                                     CH3   
                                              (CH2)3             CH            (CH2)3            CH        (CH2)3         CH
                                O            CH3                                                                                         CH3

Tocol

               Din tocol derivă prin diferite metilări 6 tocoferoli naturali, ditre care doar trei sunt mai activi: α, β şi ξ – tocoferolii.


                 CH3
HO                                                            CH3                          CH3                                     CH3   
                                              (CH2)3             CH            (CH2)3            CH        (CH2)3         CH
H3C                         O            CH3                                                                                         CH3
               CH3             
α-Tocoferol (5, 7, 8 – trimetil -- tocol)



                 CH3
HO                                                            CH3                          CH3                                     CH3   
                                              (CH2)3             CH            (CH2)3            CH        (CH2)3         CH
                                O            CH3                                                                                         CH3
               CH3             
β-Tocoferol (5, 8 – dimetil - tocol)
               


                 CH3
HO                                                            CH3                          CH3                                     CH3   
                                              (CH2)3             CH            (CH2)3            CH        (CH2)3         CH
H3C                         O            CH3                                                                                         CH3
ξ-Tocoferol (5, 7 – dimetil --tocol)



               Structura chimică a tocoferolilor a fost confirmată prin sinteză n laborator, realizată n anul 1931 de către Karrer şi alţii, prin condensarea trimetilhidrochinonei cu bromura de fitil n prezenţa clorurii de zinc şi n mediu de benzen:

                 CH3
HO                                     CH2Br                  CH3                           CH3                           CH3
                                    +    CH      (CH2)3        CH        (CH2)3          CH       (CH2)3      CH
H3C                       OH       C                                                                                                CH3
                 CH3                                CH3   
Trimetilhidrochinona                                      Bromura de fitil
ZnCl2
  N2
                 CH3
HO                                                            CH3                          CH3                             CH3   
                                              (CH2)3             CH            (CH2)3            CH        (CH2)3      CH      +HBr    
H3C                         O            CH3                                                                                CH3
               CH3             
               Reacţia decurge n atmosferă de azot, la temperatura de 60     700C şi după completa degajare a HBr produsul este spălat cu apă şi purificat prin cromatografie pe coloană de Al2O3.
               Bromura de fitil se obţine din alcoolul superior nesaturat fitol, răspndit n regnul vegetal, unde nsoţeşte clorofila.
                Tocoferolii sunt substanţe uleioase, colorate n galben-deschis, termolabile n prezenţa oxigenului, nsă stabile n absenţa acestuia, optic active şi prezintă n ultraviolet spectre se absorbţie caracteristice pentru fiecare n parte, ce servesc la identificarea lor. Toţi tocoferolii cu acidul azotic se colorează n roşu, iar cu clorura ferică n roşu-gălbui. Sunt antioxidanţi, descompuşi de radiaţiile UV, de hidraţii alcaline şi de oxidanţi.



Mecanism de acţiune

               Mecanismul intervenţiei tocoferolilor n procesul antioxidativ se expică n felul următor: tocoferolii pot ntrerupe şirul reacţiilor (nlănţuite) ale radicalilor liberi datorită capacităţii lor de a transporta un hidrogen propriu la un radical liber peroxi dintr-un peroxid de acid gras polinesaturat:
TocOH + ROO           TocO + ROOH
               Ulterior, radicalul liber fenoxi format din tocoferol reacţionează cu un alt peroxil liber.    
               TocO + ROOH          ROOH + produs de oxidare fără radical liber. Acest produs radical liber are structura:
                 CH3
HO                         OH                  CH3        O          C          O
                                          CH2              C
H3C                       CH2                                 CH2      CH2   
                 CH3                             
               După conjugarea sa cu acidul gluconic, produsul de oxidare al tocoferolului este excretat prin bilă-intestin.
               Acţiunea oxidantă a tocoferolilor este apreciabilă si eficientă la concentraţii ridicate ale oxigenului. Datorită acestui fapt, tocoferolii au tendinţa să se concentreze n acele structuri lipidice care-n genere- sunt expuse la presiuni ridicate de oxigen; spre exemplu, n membrana eritrocitară şi n membranele arborelui respirator.
               Un alt fapt demn de semnalat n legătură cu acţiunea antioxidantă a tocoferolului este conducerea sa cu seleniu n acelaş scop. ntr-adevăr, n calitate de component al sistemului glutation peroxidazei-seleniu dependentă, seleniul participă şi el la prevenirea acţiunii distructive a peroxizilor, alături de vitamina E.
               De o importanţă deosebită pentru activitatea vitaminică a tocoferolilor sunt catena laterală şi numărul grupărilor metil, substituite la ciclul benzenic. Amputarea catenei laterale sau substituirea ei cu o grupare metil duce la pierderea completă a activităţii vitaminice, n timp ce numărul grupărilor metil este direct legat de intensitatea acestei vitamine astfel tocoferolul cu cea mai mare activitate vitaminică este α-tocoferolul.


Rolul n organism

               n organism tocoferolii pot acţiona att ca antioxidanţi, protejnd unele substanţe de oxidare, ct şi ca transportori de hidrogen pe baza următoarelor transformări:
            CH3
                CH3         H2                                          HO                     H2
 HO                                  H2      + H2O                                       H2                   -2H
                                             R    - H2O                                           R          +2H
 H3C                        O         CH3          H3C                  HO  OH   CH3
                  CH3                                                                               CH3
                    Tocoferol                              Tocoferilhidrochinona
                CH3         H2                                                               
    O                                  H2                                                                
                                             R                                        
 H3C                     O   OH    CH3                         
                  CH3                                                                               
              Tocoferilchinona

               Tocoferolul poate fi ntovărăşit n activitatea sa antioxidantă de β-caroten, cu acţiune sinergică de acelaş tip. Deoarece activitatea oxidantă a β-carotenului interferă adesea cu cea a vitaminei E, poteţndu-se reciproc, se presupune că aceşti compuşi liposolubili (provitamina A şi vitamina E) ar putea avea, mpreună şi o eficientă acţiune anticanceroasă.
               Au rol n fosforilarea oxidativă, n esenţă la incorporarea acidului fosforic n acizii nucleici. Deasemenea, ei ajută la transformarea creatinei n fosfocreatină şi protejează organismul faţă de diferite substanţe nocive (tetraclorură de carbon, metilcolatan, aloxan etc.). Prin transformarea reversibilă a hidroxilului de la C-6 n gruparea cetonică, vitaminele E funcţionează n organism ca sisteme redox. Protejează organismele mpotriva infecţiilor.
               După unii cercetători, vitaminele E posedă şi funcţia de cofactori n sistemul de transport al electronilor, la nivelul dintre citocromii b si e ai lanţului respirator. Această ipoteză  a fost demonstrată „n vitro” pe mitocondri izolate.
    
Alte roluri ale tocoferolului

•    Intervine n metabolismul grăsimilor, al calciului şi al fosforului, ca şi n sinteza proteinelor;
•    Limitează producerea de colesterol;
•    Previne mbătrnirea celulelor;
•    ntăreşte şi protejează inima şi arterele mpotriva instalării aterosclerozei;
•    Fortifică musculatura şi ţesutul conjunctiv, ca şi funcţia sexuală şi capacităţile mintale;
•    Acţionează pozitiv asupra circulaţiei sanguine periferice şi a regenerării pielii;
•    Are efect diuretic şi hipotensiv;
•    Ajută prentmpinarea producerii avorturilor;
•    Scade riscul instalării ischemiilor cardice;
•    Atenuează ritmul procesului de mbătrnire;
•    Este eficient n diabetul zaharat, arsuri şi răni greu vindecabile, atrofie testiculară, ovarină şi uterină, impotenţă, sterilitate feminină şi masculină;
•    Ameliorează ritmul de dezvoltare a organelor genitale la pubertate;
•    Intervine n caz de menstruaţii dureroase, tulburări de menopauză, tulburări de creştere la copii, n miocardite, angina pectorală şi insuficienţă cardică, ateroscleroză, putnd atenua chiar şi simtomele afecţiunii deja instalate;
•    Are rol bnefic n tratarea exemelor, acneei, ca şi n boala Parkinson;
•    Asigură protecţia vaselor sanguine, globulelor roşii, a plamnilor şi a ficatului, n hepatita cronică şi n cea epidemică, etc.


Efectele carenţei

               Tocoferolii sunt substanţe liposolubile din care cauză absorbţia lor la nivelul intestinului este posibilă numai n prezenţa grăsimilor şi a sărurilor biliare. O absorbţie deficitară a grăsimilor sau absenţa din intestin a bilei pot determina o stare de avitaminoză E.
               La animale carenţa de vitamina E se manifestă prin distofie musculară, creatinurie, degenerarea testicolelor şi apariţia de leziuni ireversibile la nivelul tubilor seminiferi, moartea şi resorbţia fătului, leziuni ale sistemelor muscular şi nervos. La şobolanii albi pe lngă aceste simptome, carenţa de vitamină E poate accentua leziuni hepatice, care sunt specifice lipsei de cistină din alimente.
               Vitaminele E şi un „factor 3” de natură organică ce conţine seleniu, descoperit de Schwartz (1954-1960), sunt capabile să prevină leziuni hepatice de natură necrotică. „Factorul 3” se pare că are o acţiune sinegică cu vitamina E şi cu cistina. Vitamina E favorizează acţiunea acestui factor, nsă nu poate stimula şi nici nlocui vitaminele E. Efectul curativ exercitat de cistină n cazul necrozelor hepatice este atribuit de Schwartz tot „Factorului 3”, care este prezent n preparatele de cistină sub formă de impurităţi.
               La om nu s-a precizat, pnă n prezent, existenţa unei avitaminoze E, semnalndu-se numai un nivel scăzut al tocoferolilor n plasma sanguină n timpul unor boli ale pancreasului şi ficatului.

Răspndirea n natură şi necesar zilnic

               Vitaminele E se găsesc n cantităţi mari n uleiul de germene de gru sau care provine din boabele de porumb, bumbac şi soia. n cantităţi mai mici se găsesc n legume (salată verde, mazăre, spanac) şi n alimentele de origine animală: lapte, ouă, carne, peşte.
               Vitaminele E rezistă la căldură, pnă la cea de 250oC şi este sensibilă la lumină şi la oxigen. Temperaturile foarte ridicate, ca şi cele foarte coborte reduc cu pna la două treimi cantitatea de tocoferol conţinută n uleiuri şi n vegetale. Tocoferolul este distrus prin pasteurizarea şi uscarea laptelui (lapte praf), prin contactul alimentelor cu bicarbonat de sodiu şi prin păstrarea acestora timp mai ndelungat. Asfel, carnea păstrată n figider pierde, n cteva zile, toată cantitaea de vitamina E de care dispunea iniţial. n făina albă, conţinutul n această vitamină este cu 80% mai scăzută dect n făina integrală. Pierderi importante de vitamina E au loc n cazul rafinării diferitelor produse alimentare. Tocmai din acest motiv, se recomandă ca uleiurile vegetale să fie obţinute prin presare la rece, şi nu prin rafinare, operaţie care se face la temperaturi ridicate.
               Necesităţile zilnice ale omului n aportul alimentar de tocoferoli nu au putut fi stabilite, nsă sunt n funcţie de conţinutul grăsimilor n alimente estimate ntre 10 şi 30 mg/24 ore.








Conţinutul de tocoferoli n unele produse naturale
n mg/100g


Sursa    Proporţia de tocoferoli    Sursa    Proporţia de tocoferoli
Ulei de tărţe    320    Spanac    1-6
Ulei de germeni de gru    255    Conopidă şi varză    2-3
Ulei de secară    250    Morcovi    1-3
Ulei de orz    240    Mere    0,70
Ulei de soia    120    Salată    0,4-0,8
Ulei de orez    100    Ulei de ficat de peşte    4-26
Ulei de porumb    90    Oua de găină    1-3
Ulei de bumbac    81    Unt    1-3
Ulei de ovăz    61    Ficat de vacă    0,7-2
Ulei de muştar    32    Brnză    0,6
Ulei de arahide    20    Carne de vacă    0,3
Ulei de măsline    8-14    Lapte integral    0,1-0,2
Făină de soia    24    Ser uman    1,2-2
Soia    10-100    Ser la menopază    0,5-1
        Ser n timpul sarcinii    20




Vitamina K

               Vitamina K( sau filochinona) este o substanţă liposolubilă produsă n plante şi sintetizată de bacterii din intestinul subţire. Animaele nu le pot sintetiza. A fost descoperită n anul 1929 de Henrik Dam, printr-un exeperiment unde a constatat că la puii de găină hrăniţi cu o dietă sintetică, compusă din amidon, caseină săruri minerale, extract de drojdie de bere ca surse de vitamina B şi din celuloză, apar hemoragii la nivelul tractului gastro-intestinal şi n muşchi. Adăugarea de vitamine A şi D la dietă nu avea nici un efect, n timp ce seminţele de graminee au avut un efect curativ. Dam a demonstrat că hemoragia este cauzată de absenţa din alimente a unui factor, diferit ca structură şi proprietăţi faţă de vitamina A, D şi E, pe care-l numeşte factor de coagulare sau vitamină K. Cercetările au fost prezentate ntr-o revistă germană, de unde şi denumirea din limba germană de vitamina K (Koagulation vitamin). Structura chimică a fost descoperită mai trziu de către Edward Adelbert Doisy, iar n  1943 Dam şi Doisy au primit premiul Nobel pentru descoperirea lor.
               Ulterior vitamina K a fost izolată din lucernă, din făină de peşte alterată, din plante verzi, etc.
Structură chimică şi proprietăţi
               Ca şi celălalte vitamine liposolubile, vitamina K are mai multe vitamere cu structuri chimice asemănătoare. Se cunosc două vitamine K naturale şi mai mulţi compuşi sintetici ce au acţiune vitaminică sau antivitaminică.
               Din  punct de vedere chimic, n constituţia lor moleculară vitaminele K sunt formate din nucleul p-naftochinonei, substituit n poziţia 2 cu un radical metil, iar n poziţia 3 cu un radical poliizoprenoic. Produşii de sinteză nu conţin n moleculele lor radicali poliizoprenoici.
               Vitamina K1 este izolată din vegetale şi este formată din nucleul p-naftochinonei substituiţi n poziţia 2 cu un radical metil iar n poziţia 3 cu un radical numit fitil şi se numeşte filochinonă.
                          O
                                           CH3
                                                                   CH3              CH3                       CH3                         CH3
                                           CH2     CH      C    (CH2)3     CH      (CH2)3      CH     (CH2)3     CH
                                O                                                                                                            CH3

1 Vitamina K1 (filochinona) (2-metil-3-fitil-1,4-naftochinona)
               Vitamina K2 este izolată din ţesuturi animale şi bacterii intestinale. n privinţa vitaminei K2 obţinută din făină de peşte intrată n putrefacţie trebuie menţionat faptul că ea este sintetizată de bacteriile de putrefacţie, deoarece n făina de peşte proaspătă nu se ntlneşte. De asemenea fitocolul, constituient al membranei lipidice din bacilul Koch ce se află n flora intestinală a omului, sintetizează importante cantităţi de vitamină K2.
               Vitamina K2 este formată din nucleul p-naftochinonei substituit n poziţia 2 cu un radical metil iar n poziţia 3 cu un radical difarnesil, şi se numeşte farnochinonă.
                           O
                                           CH3
                                                                   CH3                                      CH3                
                                           CH2     [CH     C      CH2     CH2]5     CH     C     CH3
                                O                                                                                             
Vitamina K2 (farnochinona) (2-metil-3-difarnesil-1,4-naftochinona)
                          O
                                           CH3
                                                                                
                                            OH
                                O
                           Fitocol                                   
               Att radicalul fitil ct şi cel difarnesil provin din alcoolii nesaturaţi corespunzători (fitol, respectiv difarnesol) care aparţin clasei terpenelor.
               Alături de vitaminele K naturale există mai mulţi produşi de sinteză folosiţi n terapeutică şi care au constituţii chimice asemănătoare şi activităţi de vitamină K cel puţin egale cu cele ale produşilor naturali. n această categorie intră menadiona sau vitamina K3, care are proprietăţile vitaminei K1 şi unii derivaţi funcţionali ai săi care sunt uşor solubili n apă si aproximativ de trei ori mai puţin toxici.
                          O     CO      CH3                                                      O
                                           CH3                                                                         CH3
                                                     Menadicol                                                                Menadiona
                                            
                                O      CO     CH3                                                      O
                          OH                                                                          NH2HCl
                                           CH3                                                                         CH3
                                                    
                                            
                               NH2HCl                                                                   NH2HCl
                Vitamina K5                                                             Vitamina K6

               Vitaminele K posedă proprietăţi oxido-reducătoare, participă activ la oxidările celulare. Prin trecerea reversibilă din forma oxidată n cea redusă asigură transportul hidrogenului pe cale neenzimatică.
                          O                                                                            OH
                                           CH3         +2H                                                        CH3
                                                           -2H
                                           R                                                                            R  
                                O                                                                             OH
                Forma oxidată                                                        Forma redusă
               Vitamina K1 este un lichid galben, vscos, fotosensibil şi oxidabil n contact cu aerul, iar vitamina K2 este o substanţă soolidă cu punctul de topire de 54oC. Ambele sunt insolubile n apă nsă solubile n acetonă, pentan, benzen, alcool absolut şi eter. Vitamina K este optic activă, [α] = - 0,71o şi posedă o fluorescenţă roşie caracteristică, care sub influenţa razelor ultraviolete trece ireversibil n verde intens, dovadă că radiaţile U.V distrug vitaminele K. n soluţiile acide sunt termostabile, nsă n mediul alcalin, la cald, se descompun.

Mecanismul şi rolul fiziologic al vitaminei K

               Vitamina K din alimentele ingerate esta absorbită la nivelul jejunului şi acest proces depinde de absorbţia normală a lipidelor. După absorbţie, sub acţiunea bilei vitaminele K  naturale, mpreună cu lipidele trec pe cale limfatică n snge care le duce la ficat. Vitaminele K de sinteză trec direct n torentul sangvin (fiind hidrosolubile). Ficatul este principalul organ de depozitare temporară a vitaminelor K naturale pe cnd cele de sinteză nu se acumulează n ficat, excesul lor se elimină prin urină sub formă de glucorono-conjugaţi.
              Cea mai importantă funcţie a vitaminei K n organism este implicarea ei n procesul coagulării. La formarea fibrinei participă protrombina iar la biosinteza protrombinei intervine vitamina . S-a demonstrat că această vitamină nu se implică numai n sinteza protrombinei (factorul II) dar şi-n cea a altor factori de coagulare (VII, IX, X ). Toţi aceşti factori ai coagulării sunt biosintetizaţi n ficat sub forma unor precursori inactivi care devin biologic activi prin intervenţia vitaminei K. De fapt, ulterior, n  procesul de traducere a mesajului ARNm n sevenţa aminoacizilor din proteinele specifice care constituie factori de coagulare, intervine vitamina K. Ea ajută la modificarea resturilor de acid glutamnic n resturile de acid γ-carboxiglutamnic. Modificarea constă ntr-o carboxilare care se face pe seama CO2 n microsomii ficatului, sub acţiunea catalitică a carboxilazei-n prezenţa O2 cu vitamina K.(forma hidrochinonică drept factor enzimatic)
                        COO-                                                                              -OOC     COO-
                        CH2                                            CO2                                             CH
                        CH2                                             vit.K                                 CH2         
                  C   CH    NH                                                   C     CH     NH
                  O                                                                     O

Activitatea coagulantă a diferitelor vitamine K n raport cu cea a filochinonei luată ca unitate

Vitamina    Activitatea
Vitamina K4    0,001
1,4-naftochinona    0,002
Ftiocolul    0,004
Filochinona    1
Vitamina K5    200
Vitamina K3    500

               Studii noi au arătat rolul vitaminei K n procesul de calcifiere osoasă. Influenţează echilibrul calciului n sensul creşterii reţinerii de calciu n organism precum şi al reducerii excreţiei urinale de calciu. Inhibă att formarea ct şi activarea osteoclastelor (celule implicate n fagocilarea osoasă) inhibnd astfel reabsorbţia osului. Menţinerea unui nivel de vitamina K n orgnism poate preveni osteoporoza şi poate reduce rata fracturilor. Previne calificarea arterei rinichilor, reduce riscul mbolnăvirii de boli cardiovasculare şi cancet, reduce procesul de mbătrnire şi contribuie la ntărirea sistemului imunitar.
               La plante, vitaminele K au un rol nsemnat n procesul de oxido-reducere, n procesele de fosforilare şi-n respiraţia tisulară.

Efectele carenţei

               Cea mai frecventă deficienţă de vitamina K se datorează malabsorbţiei grăsimilor care –la rndul ei-este asociată cu disfuncţia pancreatică, obstrucţii biliare, atrofierea mucoaselor intestinale sau alte diverse cauze de steatoree (eliminarea de cantităţi mari de grăsimi prin fecale).
               n avitaminoză scade cantitatea de protrombină din snge, avnd ca efect prelungirea timpului de cogulare protrombică, manifestat clinic prin predispoziţie la hemoragii (hipoprotrombenimia). După Kudreşcov (1948) coagularea sngelui decurge n trei etape:
•    Trombotropina + protrombokinaza         trombokinaza
•    Trombokinaza + Ca2+ + protrombina         trombină
•    Trombină + fibrinogen       fibrină
               La omul adult sănătos nu se nlnesc carenţe de vitamină K, deoarece aceste substanţe se află n cantităţile obişnuite şi, pentrucă sunt produse şi de flora intestinală.
               La nou născut carenţele n vitamină K pot fi frecvente datorită faptului că aceste vitamine traversează bariera plancetară şi pentru că nou născutul nu are flora intestinală formată pentru sinteza acestor vitamine.
               n cazul mamiferelor, avitaminozele sau hipovitaminozele K sunt extrem de rare, deoarece microorganismele din pretomace şi intestinul gros produc cantităţi apreciabile de aceste vitamine. Păsările, al căror intestin gros eate mai scurt, beneficiază mai puţin de acest avantaj deoarece vitaminele K produse de microorganisme nu se pot absorbi dect parţial.

Răspndire

               Vitaminele K naturale se găsesc răspndite n proporţii foarte mari n culturi microbiene, cantităţi apreciabile n regnul vegetal şi mai ales restrnse n regnul animal. La om necesarul zilnic de circa 0,1mg l furnizează microflora intestinală.
Produs    Vit. K g/g    Produs    Vit. K g/g    Produs    Vit. K g/g
Spanac    60,0    Sfeclă    0,5    Măceş    4,0
Urzici    40,0    Cartofi    1,5    Gru    0,5
Varză albă    20,0    Tomate    5,0    Germeni de gru    0,5
Conopidă    40,0    Mazăre    1,5    Porumb    0,5
Morcovi    20,0    Fragi    1,0    Lucernă    15-20

Conţinutul n vitamină K al unor produse animale n unităţi Dam/g
Sursa    Conţinut U.D/g
Carne de pasăre    10-20
Ficat de pasăre    5-10
Ficat de vacă    1-10
Ficat de porc    1-10
Ouă de găină    10-20
Lapte    1
Obs: 1000 unităţi Dam=0,1 mg filochinonă


Avitamina K

               Descoperit ntmplător n anul 1940, n trifoiul mucegăit, dicumarolul determină ntrzierea coagulării sngelui la animale. Prin administrare de vitamine K, coagularea revine la normal.
               Cercetările au evidenţiat o analogie structurală ntre vitamina K şi dicumarol-acesta din urmă reuşind, atunci cnd se află n concentraţii mari, să disloce vitaminele din procesul metabolic. Pentru că este un antagonist al vitaminelor K, dicumarolul a fost denumit antivitamină K.

                                  OH                                                                     OH
                               
                                                                     CH2
                        
                                       C      O                                         O      C
                                 O                                                                        O
Dicumarol
               Vitamina K este uşor distrusă prin congelarea alimentelor nainte de a fi date spre consum precum şi prin rncezirea grăsimilor care intră n alcătuirea alimentelor respective. Dintre „duşmanii” vitaminei K mai frac parte aerul poluat, aspirina şi produsele de sinteză(anitcoagulante, toate tipurile de penicilină, biseptol, neoxazol, tetraciclină, etc).

Vitamina F (acizi graşi polinesaturaţi)

               Vitaminele F reprezintă un amestec de substanţe organice din rndul acizilor graşi care posedă mai multe legături duble (nesaturate).
               Pe lngă nomenclatura alfabetică (F), aceste vitamine mai pot fi ntlnite, n funcţie de criteriul la care se apelează, sub denumirea de: vitamine antidermatitice (după acţiunea fiziologică),acizi graşi polinesturaţi (după structura chimică) sau acizi graşi esenţiali (AGE).
               Vitaminele F, au fost descoperite n 1929, de către George O. Burr, Mildred M. Burr şi Elmer S. Miller, profesori la Departamentul de Botanică a Universităţii Minnesota. Ei descriu, n 1932, n lucrarea "Fatty acids essential in nutrition" rolul acestui grup de substanţe, pe baza experimentelor efectuate pe şobolani. Autorii au remarcat că lipsa acizilor graşi polinesturaţi din hrana animalelor, conduce la apariţia unor tulburări cutanate, stagnnd, n acelaşi timp, creşterea şi capacitatea de reproducere. Aceste tulburări, după administrarea unor trigliceride bogate n acizi graşi cu mai multe duble legături, au cedat, de unde oamenii de ştiinţă au dedus caracterul carenţial al dereglajelor suferite de şobolani, dar şi faptul că aceste animale nu au capacitatea de a biosintetiza astfel de substanţe, fiind dependente de sursele exterioare.
              Autorii au numit amestecul de substanţe grase cu denumirea de vitamine F, respectnd ordinea alfabetică (pnă la ei s-au descoperit vitaminele notate de la A la E), apelnd şi la titulatura de "acizi graşi esenţiali", iar simptomele carenţiale, le-au considerat specifice "bolii de carenţă a grăsimilor".
               Ulterior (1959) descoperitorii vitaminelor F, au demonstrat acţiunea vitaminică şi "esenţialitatea" acizilor graşi polinesaturaţi asupra omului

Structură chimică şi răspndire

              Vitaminele F sunt substanţe insolubile n apă, dar care se dizolvă n lipide (liposolubilitate) şi n anumiţi solvenţi organici. Toţi acizii polinesturaţi, prin hidroliză sau oxidare enzimatică sau neenzimatică, se degradează relativ uşor, cu pierdere de duble legături, transformndu-se n acizi graşi saturaţi. Alterarea acestor substanţe, este cunoscută sub denumirea uzuală de rncezire.
              Cu excepţia acidului arahidonic care este solid, toţi AGE au consistenţă lichidă.
  Formula generală a acizilor graşi polinesturaţi este:
Cm-Hn-COOH
unde m este un număr par, egal cu 18 sau 20.
              Principalii acizi graşi polinesaturaţi sunt: acidul linoleic, acidul linolenic şi acidul arahidonic.
  • Acidul linoleic
               Acidul linoleic, numit şi acid linolic, este o substanţă larg ntlnită n natură, predominnd n lumea vegetală. Se găseşte n cantităţi mari n seminţele oleaginoaselor şi n cantităţi mici n organele verzi ale plantelor. Organismul omului, nu sintetizează acid linolic, acesta ajungnd n corp, doar din sursele alimentare
               Dintre sursele alimentare bogate n acid linoleic, amintim: uleiul din miez de nucă (49g/100g), uleiul de floarea soarelui (35g/100g),  uleiul de soia (35g/100g), ulei de in (30g/100g), alunele de pădure (15g/100g parte comestibilă), nucile (10g/100g parte comestibilă), seminţele de floarea soarelui  (8g/100g parte comestibilă), susan (7g/100g parte comestibilă), arahide (6g/100g parte comestibilă), seminţe de dovleac (6g/100g parte comestibilă).
               Formula generală a acidului linoleic este:
C18-H32O2

               Formula completă a acestei substanţe, se prezintă astfel:
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2CH=CH-(CH2)7-COOH

               Molecula de acid linoleic, prezintă 18 atomi de carbon şi 2 legături duble; una la nivelul atomului C9, iar cealaltă la nivelul C12.
C18:2(C-9, C12)

               Apelnd la formula simplificată, inclusiv lanumărătoarea omega, acidul inoleic se notează:
(9c, 12c-18:2) (acid ω-6)

  • Acidul linolenic, acidul elaeostereaic şi acidul gama linolenic

               Toţi aceşti acizi graşi, se nrudesc prin faptul că prezintă 18 atomi de carbon şi 3 duble legături.
               Acidul linolenic este un acid omega 3, care nsoţeşte acidul linoleic n numeroase produse vegetale, unde se găseşte n acestea n cantităţi mici, cu excepţia  unor surse ca: seminţele şi ulaiul de in, miezul de nucă şi uleiul de nucă, peştele oceanic şi peştii graşi de apă dulce rece. Acest AGE este prezentat pe larg, din punct de vedere structural, n cadrul acizilor graşi.
               Cel mai important izomer al acidului linolenic este acidul elaeostearic, care prezintă legături duble, la nivelul atomilor de carbon C-9, C-11 şi C-13. Acest izomer se găseşte n cantitate mare n seminţele de dovleac.
               Acid gama (Υ) linolenic este cu mult mai puţin răspndit n natură dect acidul linolenic şi acidul linoleic. n cantitate cu ceva mai mare, se găseşte nseminţele de mac, n smburii de struguri, n smburii  coacăzelor negre, n seminţele de in, n seminţele de ciuboţica cucului şi n seminţele de bumbac. n cantităţi modeste, se mai află n laptele matern şi n arahide.
               Acidul gama linolenic, este cel mai activ compus din grupa vitaminelor F, n ceea ce priveşte formarea prostglandinelor. Deşi nu este  absolut esenţial (organismul l poate sintetiza din acid linoleic sau linolenic), administrarea sa, direct din sursele de hrană, aduce beneficii organismului.
               Formula simplificată a acidui gama (Υ) linolenic, se prezintă sub forma:
(6c, 9c, 12c -18:3) (acid ω-6)

  • Acidul arahidonic

                Acidul arahidonic prezintă 20 de atomi de carbon şi 4 duble legături. Ca răspndire, apare mai rar şi slab reprezenta n lumea vegetală (arahide, seminţe de Typha augusta - o specie de papură), predominnd n regnul animal. Ca sursă exterioară, se procură din grăsimile alimentare de origine animală.
               Pentru om, dintre acizii polinesturaţi, numai acidul arahidonic este specific, nsă nu şi necesar din sursele exterioare, deoarece, organismul, l poate sintetiza din ceilalţi AGE. Totuşi, n cazul avitaminozelor F severe, sinteza de acid arahidonic este att de scăzută, nct se indică introducerea surselor care furnizează n mod direct acest compus.
  Formula generală a acidului arahidonic este:
C20-H32O2

               Formula chimică structurală se prezintă astfel:
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)3-COOH

               Prescurtat, acidul arahidonic se poate exprima sub forma:
C20:4(C-5, C-8, C-11, C14)

  sau;
(5c, 8c, 11c, 14c-20:4) (acid ω-6)


Mecanism de acţiune şi rol n organism


               Absorbţia acizilor graşi polinesaturaţi se desfăşoară ca o necesitate prealabilă metabolismului lipidic.
               Hrana cu trigliceridele care conţin vitamine F, după ce ajunge n intestin, suferă un nceput de hidroliză sub acţiunea lipazei pancreatice. Pentru ca AGE să fie absorbiţi, este neapărat necesară prezenţa bilei şi a sărurilor bilare, care combinndu-se cu aceştia, formează complexe hidrosolubile n cadrul cărora legăturile duble (nesaturate) se păstrează. aceste complexe trec prin mucoasa intestinală, după care sărurile biliare revin n cavitatea intestinală, contribuind la resorbţia altor molecule de acizi graşi. La nivelul mucoasei intestinale, intervin şi procese chimice de fosforilare, cu formarea unor fosfatide de tipul lecitinei. după absorbţie, acizii polinesaturaţi trec n limfă, iar de aici la plămni şi ficat. O parte mică din vitaminele F precum şi fosfolipidele formate pe seama lor, ajung la ficat, prin vena portă.
               Acizii cu duble sau triple legături nesaturate (linoleic, linolenic) se comportă n organismul omului ca precursori ai acidului arahidonic, singurul care prezintă acţiune fiziologică dintre AGE. Sinteza acidului arahidonic din acizii polinesturaţi cu 18 atomi de carbon, are loc la nivelul ficatului. Tot n ficat, pe baza vitaminelor F, se formează fosfatide şi steride, ultimele prin esterificarea cu colesterolul. Acidul arahidonic este transportat, apoi, de la ficat spre diferite organe, pe cale sanguină.
               Acizii linoleic şi linolenic care nu trec n acid arahidonic, nu prezintă acţiune fiziologică, nsă se regăsesc n cantitate mare n lipidele de depozit. (n ţestul adipos al omului raportul  acid linoleic/acid arahidonic este 9:1).
               Eficienţa AGE creşte n prezenţa unor covitamine (E, K, B1, B6, provitamina A). mpreună prezintă un rol nsemnat n creştere şi n prevenirea unor boli cardiovasculare.
               Vitaminele F, cu excepţia acidului linolenic (omega 3), acţionează asupra pielii, asigurndu-i sănătatea şi frumuseţea. Tonicitatea, prospeţimea, strălucirea şi catifelarea naturală a pielii, sunt asigurate, n bună parte de către AGE. Aceste beneficii sunt mai mari atunci cnd se recurge la tratamente externe (aplicări de uleiuri presate la rece), nsă  numai dacă acestea sunt susţinute de o administrare internă optimă de acizi graşi nesaturaţi naturali.
               Acizii graşi polinesaturaţi menţin permeabilitatea normală ale membranelor celulare, mpiedicnd trecerea unor toxine sau a unor microorganisme n interiorul celulei.
               Acţiunea acestor compuşi bio , se ndreptă şi asupra scăderii colesterolului din snge, nu att prin stimularea HDL, efect exercitat mai mult de acizii graşi mononesaturaţi (acidul oleic), ct mai ales prin convertirea colesterolului n steride şi eliminarea acestora prin bilă.
               Este astăzi demonstrat faptul că AGE stimulează funcţia antitoxică a ficatului şi a pancreasului.
               Există mai multe cercetări care susţin efectul preventiv al vitaminelor F pentru boala canceroasă.

Carenţa şi excesul

  Hipovitaminoza F

               Insuficienţa vitaminelor F determină apariţia unor afecţiuni ale pielii (eczeme, seboree, acnee, crăpături). Totodată, conţinutul AGE, scade n afecţiunile tegumentelor, dar şi n perioada creşterii tumorilor.
               Lipsa acizilor polinesturaţi din hrană, determină tulburări de digestie şi absorbţie a lipidelor şi a vitaminelor liposolubile, precum şi instalarea unor afecţiuni hepatice, care pot merge pnă la ciroză. La copii, avitaminoza F ncetineşte mult creşterea, iar la nou născuţi  poate cauza anemie hemolitică.
               Atunci cnd hrana nu conţine suficiente vitamine F, peretele intestinal devine excesiv de permeabil pentru germeni, mulţi dintre ei nepatogeni pentru aparatul digestiv, aşa cum sunt cei care aparţin florei de putrefacţie, dar care ajunşi prin snge n ţesuturi şi celule, eliberează toxine periculoase pentru sănătate, probabil chiar cancerigene.

  Hipervitaminoza F

               Doar n cantităţi foarte mari, vitaminele F determină hipervitaminoze, care se manifestă ca hipovitaminozele, nsă mai sever. Cantităţile mari de vitamine F nsă, aduc cu sine n organism mari cantităţi delipide , ceea ce conduce la surplus de greutate şi la decalaje metabolice sau hormonale. nsă n dozele recomandate, vitaminele F nu ngraşă, ba chiar pot avea efect contrar.


Necesităţi

               Necesităţile organismului cu privire la acizii graşi polinesturaţi, sunt mici, fiind suficientă administrarea a 6-8 g/zi. Această cantitate este acoperită cu uşurinţă, n orice tip dealimentaţie. nsă, este cu mult mai dificil să se asigure un raport optim, ntre acizii nesaturaţi şi cei saturaţi - pe de-o parte, şi ntre componenţi nesaturaţi - pe de altă parte. De aceea se consideră că dezechilibrele legate de insuficienţa acizilor graşi, sunt de ordin calitativ, ci nu cantitativ. Proporţia optimă dintre acizii graşi este redat n tabelul de mai jos.


Total     Tip    Omega 6, omega 3
Denumire    %    Denumire    %    Denumire    %
  Acizi graşi      100
 (18-20 g/zi)      Acizi graşi saturaţi      33           
          Acizi graşi mononesaturaţi (acid oleic)      34         
          Acizi graşi polinesaturaţi (vitamine F)      33      Omega 6 (toţi AGE, cu excepţia acidului linolenic)      27,5
                  Omega 3 (acidul linolenic)        5,5


               n alimentaţia obişnuită a omului de azi, foarte rar se ntmplă ca proporţia optimă dintre aceşti acizi graşi să fie respectată. Cantitatea de "grăsimi saturate" care ajunge n organism, reprezintă la multe persoane, mai bine de 66%, n plus, depăşindu-se cu mult cantitatea totală de lipide necesare pentru o zi, care nu ar trebui să fie mai mare de 15% din totalul caloric .
               "Dizarmonii"  apar nsă, şi n cadrul acizilor nesaturaţi, cei de tipul omega 9 (acidul oleic) şi omega 3 (acidul linolenic) ajungnd n corp n cantitate insuficientă. Astfel, prin consumul de seminţe oleaginoase sau de grăsimi animale, corpul nostru va beneficia de mult acid omega 6, dar n detrimentul acizilor mononesaturaţi (predomină n măsline şi n uleiul de măsline) şi al celui polinesturat de tip omega 3 (se găseşte n cantitate mai mare n peşte şi n seminţele de in).
               Toate aceste deficienţe se pot corecta, apelndu-se la oalimentaţie diversificată, care să conţină surse de hrană bogate n acei acizi care lipsesc din dietele obişnuite.
               Un rol important n  menţinerea raportului optim dintre acizii graşi, i revine vitaminei B1.




Bibliografie

1.    Marcel Avramiuc „Biochimie” vol. I, Editura Universităţii Suceava,
2.    Neamţu G, Cmpeanu G, Socaciu C, „Biochimie vegetală (partea structurală)”, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A-Bucureşti, 1993,
3.    I.F Dumitru „Biochimie”, Editura Didactucă şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,
4.    S. Zinca „Biochimie animală” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971,
5.    I. Brunea şi alţii „Chimie şi biochimie vegetală” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977,
6.    Ingerborg Theil-Tenchea „Biochimie vegetală”, Editura „Universitatea Ştefan cel Mare”, Suceava, 1995,
7.    Dinu V şi alţii „Biochimie medicală” Editura Medicală, Bucureşti, 2002.


UNIVERSITATEA „ŞTEFAN  CEL  MARE”
                            SUCEAVA

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica