referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Miscarile cutiei toracice

Categoria: Referat Medicina

Descriere:

Funcţional i se disting două porţiuni: costo-sternală şi lombară (crurală). În timpul inspirului, porţiunea costo-sternală are o mişcare în jos şi înainte, coborând viscerele abdominale şi determinând creşterea capacităţii părţii inferioare a toracelui...

Varianta Printabila 


1 Mişcările cutiei toracice

Mişcările cutiei toracice asigură pătrunderea şi ieşirea aerului din plămn att n condiţii obişnuite de repaus sau efort fizic minim, ct şi n condiţii de inspir sau expir forţat, ca urmare a expansiunii şi retracţiei toraco-pulmonare realizate de contracţia şi relaxarea muşchilor respiratori.
Forţa motrice a inspirului o constituie contracţia următorilor muşchi inspiratori: intercostali externi, diafragm, supracostali, pectorali, scaleni, stenocleidomastoidian, mare dinţat. Forţa maximă dezvoltată de către aceştia este de pnă la 10 kg/cm, cu scurtarea pnă la 50% a fibrei musculare.
Gradarea forţei de contracţie se poate obţine prin variaţia numărului de unităţi motorii, ntr-o mai mică măsură, şi prin variaţii ale frecvenţei de contracţie.
Măsurarea activităţii electrice din muşchii inspiratori a arătat că aceasta este dependentă att de numărul de fibre musculare activate, ct şi de frecvenţa de excitaţie, constatndu-se că, pentru o anumită forţă pe care o dezvoltă muşchiul, activitatea electrică creşte liniar cu viteza de scurtare.
n ventilaţia de repaus intervine contracţia muşchilor intercostali externi şi diafragm, determinnd creşterea de volum a cutiei toracice prin mărirea diametrelor acesteia.
Diametrul antero-posterior se măreşte datorită orizontalizării coastelor (de la a II-a, pnă la a VI-a) şi mişcărilor de la nivelul articulaţiei primei coaste cu sternul.
Prima pereche de coaste se articulează anterior cu sternul (prin articulaţia manubrio-sternală) şi posterior cu coloana vertebrală, alcătuind operculul toracic, n inspir, manubriul sternal este mpins n sus şi nainte, lund o poziţie de 1 pnă la 16 faţă de orizontală. Această mişcare măreşte diametrul antero-posterior al jumătăţii superioare a toracelui si antrenează expansionarea porţiunii anterioare a vrfului pulmonar. Amplitudinea mişcării este redusă n timpul respiraţiilor de repaus şi prezintă variaţii individuale n legătură cu profunzimea respiraţiei. Anchiloza care se poate instala la nivelul acestei articulaţii poate explica eventualele afecţiuni prin hipoventilaţia zonei.
Contracţia muşchilor intercostali externi imprimă coastelor a II-a — a VI-a o mişcare de rotaţie şi orizontalizare n jurul unui ax paralel cu gtul lor.
Faptul că fiecare coastă este mai lungă şi cu o direcţie mai oblică dect cea superioară explică de ce sternul, executnd o mişcare din articulaţia manubrio-sternală, este mpins nainte, mărind diametrul antero-posterior al cutiei toracice.
Contracţia muşchilor intercostali externi antrenează n mod obligatoriu ridicarea coastelor, deoarece contracţia concomitentă a muşchilor scaleni face din prima coastă un punct superior fix. Dispoziţia oblic n jos şi nainte a fibrelor intercostalilor externi uşurează, de asemenea, mişcarea de ridicare a coastelor.
Diametrul transversal al cutiei toracice se măreşte datorită unei mişcări de rotaţie care are loc att la nivelul coastelor a II-a - a VII-a, ct şi al coastelor de la a VII-a la a X-a.
Porţiunea medie a coastelor a II-a - a VI-a, fiind mai ridicată faţă de capete, favorizează creşterea diametrului transversal prin rotirea n jurul unui ax oblic antero-posterior.
Mişcarea de rotaţie pe care o efectuează coastele de la a VlI-a Ia a X-a se face n jurul unui ax care anterior străbate linia mediană, iar posterior gturile coastelor, lărgind astfel unghiul realizat de coaste cu coloana vertebrală şi mărind diametrul transvers al porţiunii inferioare a toracelui.
Creşterea idametrului vertical, cranio-caudal, este consecinţa alungirii exclusiv n jos a cavităţii toracice, care rezultă din coborrea plan-şeului format de muşchiul diafragm. Acest muşchi este considerat principalul muşchi inspirator, deoarece, prin acţiunea sa, asigură vehicularea unei cote importante din volumele respiratorii (60% din cantitatea de aer ventilat ntr-o respiraţie profundă).
Diafragmul este alcătuit dintr-o porţiune centrală tendinoasă şi din ţesut muscular dispus circumferenţial. Are formă de hemisferă (cu diametrul egal cu 20 cm), cu bolta orientată spre cavitatea toracică, cu o suprafaţă de aproximativ 270 cm2.
Funcţional i se disting două porţiuni: costo-sternală şi lombară (crurală). n timpul inspirului, porţiunea costo-sternală are o mişcare n jos şi nainte, cobornd viscerele abdominale şi determinnd creşterea capacităţii părţii inferioare a toracelui. Rezistenţa opusă de muşchii abdominali la ntinderea peretelui limitează mişcarea viscerelor abdominale n jos, iar contracţia n continuare a diafragmului va avea ca urmare ridicarea coastelor inferioare şi mpingerea nainte a sternului. Porţiunea lombară acţionează numai pentru mărirea diametrului vertical al toracelui.
n cursul unei respiraţii normale, nivelul diafragmului variază cu 1,2—1,5 cm, dar cursa sa poate să depăşească 10 cm n respiraţiile ample.
Considernd că toate zonele diafragmului coboară n mod egal n timpul unui inspir, s-a evaluat că la o deplasare de l cm a diafragmului, capacitatea toracică creşte cu aproape 270 cm3, antrennd spre plămn un volum egal de aer.
Forma hemisferică a diafragmului a permis calcularea prin legea Laplace a tensiunii dezvoltate de muşchi: 0,5 kg/cm. Ştiind care este forţa maximă exercitată de muşchii striaţi (10 kg/cm), rezultă că o coborre de 0,5 mm a muşchiului este suficientă pentru a echilibra presiunea transdiafragmatică.
Poziţia diafragmului sub forma unui plan care separă cavităţi cu regimuri presionale uşor influenţabile, structura sa funcţională şi relaţiile de vecinătate sunt factori care pot uşor modifica poziţia medie a muşchiului şi amplitudinea excursiilor, cu consecinţe importante asupra eficienţei ventilaţiei.
Dispoziţia n boltă a diafragmului este favorizată de clinostatism, de presiunea viscerelor abdominale creată prin contracţia muşchilor abdominali şi de tracţiunea exercitată de presiunea intratoracică, care este mai mică dect cea atmosferică. Atunci cnd este paralizat, se deplasează mult n sus, deoarece urmează pasiv depresiunea presională intratoracică (mişcare paradoxală).
Poziţia ortostatică, n special dacă musculatura abdominală este relaxată, tracţionează n jos diafragmul, dar mpiedică sau ngreuiază ascensiunea. Această situaţie devine patologic accentuată la persoanele cu musculatura abdominală slaba şi/sau cu ptoză viscerală.
Ventilaţia forţată presupune o serie de modificări. Pe de o parte, n inspirul profund coloana vertebrală nu mai constituie punct fix. Aceasta va efectua o mişcare de extensie accentund orizontalizarea coastelor şi, prin creşterea suplimentară a volumului toracic, va permite antrenarea unei cantităţi suplimentare de aer. Pe de altă parte, sunt cointeresaţi şi alţi muşchi, n afară de intercostalii externi si diafragm. Muşchii inspiratori accesori sunt consideraţi: muşchii pectorali, marele dinţat, sterno-cleidomastoidianul, trapezul, scalenul, micul dinţat posterior, micul dinţat superior.

1 ncetarea stimulării muşchilor respiratori este urmată de revenirea, la dimensiunile anterioare inspiraţiei, a tuturor elementelor elastice ale sistemului toraco-pulmonar. Ca urmare, presiunea din interiorul sistemului capătă o valoare superioară celei atmosferice, conducnd aerul din interior spre exterior. Expiraţia de repaus apare astfel ca o mişcare pasivă.
Expulzarea forţată a aerului din plămni presupune, pe de o parte, participarea suplimentară  a unor structuri  (contracţia muşchilor:  abdominali, pătratul lombar, intercostali interni, micul dinţat posterior, micul dinţat inferior, triunghiularul sternului) iar, pe de altă parte, modificarea comportamentului unor  structuri implicate anterior (coloana vertebrală execută  o  mişcare  de flexie, proporţională cu profunzimea expiraţiei). Ultimele  două  perechi  de  coaste  servesc  ca  punct  de inserţie pentru muşchii abdominali şi, astfel, se va micşora diametrul antero-posterior. Ascensiunea suplimentară a diafragmului se datoreşte, pe de o parte, „aspiraţiei"  create prin presiunea subatmosferică din torace, iar, pe dealtă parte, faptului că viscerele abdominale sunt mpinse n sus prin contracţia muşchilor abdominali
Modificarea dimensiunilor cutiei toracice este urmată de modificări n acelaşi sens ale ţesutului pulmonar. Acest fenomen, esenţial pentru desfăşurarea normală a ventilaţiei, se datoreşte prezenţei ntre foiţele seroasei pleurale a unei cantităţi minime şi permanent remprospătate de lichid pleural. mpărţirea plămnului n lobi face ca tracţiunea exercitată asupra parencnimului să fie relativ uniformă. Diferenţele care apar ntre diferite zone se datoresc fie plămnului, fie cuştii toracice.
Porţiunea superioară a toracelui şi creşte mai mult capacitatea comparativ cu partea inferioară. Faptul că poziţia coloanei vertebrale rămne relativ fixă are ca urmare expansionarea părţii anterioare. Expansiunea inegală face posibilă distingerea următoarelor zone:
•    zonă neexpansibilă, situată n jurul nilului;
•    zonă de distensibilitate maximă, cu o grosime de aproximativ 3 cm, situată imediat subpleural;
•    zonă intermediară, n care distensibilitatea este mai mare n sectorul dinspre periferie faţă de cel orientat central.
Aşa cum s-a arătat, cutia toracică nu se destinde uniform, iar efectele creşterii sale de volum se exercită n principal asupra ţesutului pulmonar care vine n contact cu părţile mobile. Se poate spune că aceste zone sunt direct expansionate.
Porţiunile din plămn care vin n contact cu porţiuni mai puţin mobile sau statice ale toracelui vor suferi o expansiune indirectă, n sensul că vor fi destinse numai prin deplasarea altor zone pulmonare. Aceste zone sunt: faţa posterioară a vrfului pulmonar, feţele posterioare ale plămnilor şi suprafeţelor pulmonare mediastinale.
Expansiunea ţesutului pulmonar este ajutată de alungirea arborelui bronşic si de faptul că n timpul inspirului hilul face o mişcare cu direcţie anterioară, inferioară şi externă. Pe de altă parte, reţeaua elastică din vase şi sistemele de canale ale arborelui bronşic constituie un sistem elastic continuu, care face ca fiecare element să fie legat de structurile vecine, n aşa fel nct tensiunile dezvoltate ntr-un anumit punct să fie transmise tuturor părţilor componente ale sistemului.
Elasticitatea ţesutului pulmonar depinde att de forţa vsco-elastică pulmonară, ct şi de prezenţa surfactantului pulmonar ca factor de reducere a tensiunii superficiale a peliculei lichidiene alveolare şi de evitare a tendinţei de colabare a plămnului. La acestea se adaugă extensibilitatea sau complianţa toraco-pulmonară, ca variaţie de volum determinată de variaţiile presiunii intraalveolare. n condiţii normale, creşterea cu 1 cm3 a presiunii alveolare determină o creştere a volumului pulmonar cu 0,22 litri. Aceeaşi creşterea a presiunii alveolare realizează o variaţie de volum toracic doar de 0,13 litri, datorită rezistenţei mai mari a cuştii toracice.
Rolul determinant n realizarea variaţiilor de volum pulmonare produse de expansiunea şi retracţia cuştii toracice revine nsă variaţiilor de presiune negativă, subatmosferică, de la nivelul spaţiului virtual pleural.

BIBLIOGRAFIE

1.    HARRISON’s – „Principles and Practice of Internal Medicine”, 15th Edition (2001);
2.    I. HAULICĂ – „Fiziologia Umană”, ediţia a II-a, Ed. Medicală”, 2002.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica