referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Structurile politice prestatare romanesti si evolutia acestora spre constituirea statelor medievale

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Pe lângă acestea, în Transilvania au existat şi alte organizaţii statale incipiente, cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, în cuprinsul său fiind descoperite fortificaţii şi un număr însemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este prevăzută în Depresiunea Făgăraşului (Ţara Făgăraşului), în Ţara Bârsei, Ţara Haţeg, Ţara Almaşului (în părţile Sibiului, unde era şi pădurea românilor si pecenegilor), Ţara Maramureşului...

Varianta Printabila 


1 Structurile politice prestatare romneşti şi evoluţia acestora spre constituirea statelor medievale de sine stătătoare  

    Diferienţierea socilă, desprinderea unei categorii conducătoare n cadrul obştilor şi formarea claselor sociale specifice feudalismului a presupus şi nceputul organizarii politice. Este un proces valabil pentru ntregul spaţiu locuit de romni.
         Cel dinti stat creat de romanitatea răsariteană a fost opera vlahilor din nordul peninsuluei Balcanice. După o strnsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat n timpul domniei lui Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul peninsulei Balcanice şi-au văzut amenintate privilegiile la sfrşitul sec. al XII-lea de fiscalitatea apăsătoare a dinastiei ntemeiată de familia Anghelos. ncercnd zadarnic să obţină de la mpărat confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră nainte – statutul de autonomie n schimbul serviciilor militare prestate imperiului – vlahii din Muntii Balcani s-au răsculat n 1185 sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din Nordul Dunării, răascoală, şa care s-au asociat mai trziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale oştilor bizantine. n cele din urmă, Bizanţul a fost silit să ncheie pace cu statul vlaho-bulgar format n nordul peninsulei Balcanice, care şi-a asumat n anii următori o nsemnată funcţie internaţională.
         Sub conducerea lui Ioan Asan II (1218-1241) statul vlaho-bulgar a atins apogeul. Limitele sale teritoriale sunt mai largi iar influenta n plan extern este una semnificativă. Dar, intrat n conflict cu Imperiul Latin de la Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins n cleştele cruciadei, statul vlaho-bulgar a rupt legatura cu Roma şi a revenit la confesiunea răsăriteană, restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a ţarului bulgar; tradiţia politică a statului bulgar devine acum predominantă n timp ce rolul elementului vlah se estompiază tot mai mult. Desăvrşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii răsăritene s-a nfaptuit de acum nainte definitiv n nordul Dunării.    

FORMAŢIUNILE POLITICE DIN TRANSILVANIA

         Primele informaţii despre organizarea politică prestatară a romnilor nord-dunăreni se referă la Transilvania. Ele sunt cuprinse n Gesta Hungarorum scrisă de Anonymus, cronicar-notar al regelui Ungariei, Bela al III-lea. Lucrarea a fost scrisă pe la sfrşitul sec. al XII-lea, nsă autorul ei a folosit şi alte „geste”, de la sfrşitul sec. al XI-lea, precum şi izvoarele care i-au stat la ndemnă n calitatea sa de mare demnitar la curtea regală, ca şi tradiţia orală, ncă vie n vremea sa.
         n ceea ce priveşte rialităţile politice din spaţiul transilvan ncepnd cu sec. IX-X, precum şi evoluţia lor ulterioară, o importanţă mare o reprezintă patrunderea maghiarilor n Europa Centrală, la sfrşitul sec. al IX-lea. Aceste izvoare surprind stadiul avansat de formare a unor state feudale timpurii (prestatare) tocmai n intervalul de timp corespunzător pătrunderii maghiarilor n spaţiul carpato-danubian.
            Populaţia autohtonă a opus rezistenţă, remarcndu-se n acest sens voievodatele lui Glad, Salanus, Menumorut  şi Gelu.

FORMAŢIUNI POLITICE DIN SEC. IX-X:

            Aceste voievodate sunt cele dinti formaţiuni politice cu caracter feudal menţionate pe teritoriul ţătii noastre, mai vechi chiar dect inceputul veacului al X-lea, timp la care se referă cronicarul Anonymus. Ele s-au dezvoltat n condiţiile slăbirii dominaţiei politice bulgare la nord de Dunăre, contribuind ele nşile la aceasta.      
            
           Voievodatul lui Salanus era situat la vest de rul Tisa pnă la Dunăre, n acest teritoriu fiind atestaţi bulgari şi slavi, care probabil au fost aşezaţi n baza unei iniţiative a mpăratului bizantin, dar alături de aceştia este amintită şi o populaţie de limbă romanică.

           Celelalte trei voievodate, amintite de Anonymus, situate n nordul şi nord-vestul Romniei de astăzi, se aflau la nceputul sec. al X-lea n regiunea de contact cu teritoriul cucerit de magiari. Acestea erau formaţiuni politice feudale, n frunte cu duci, adică voievozi, care-şi construiseră o armată formată din ţăranii din obşti.

          Voievodatul lui Menumorut se afla aşezat n Crişana, care cuprindea teritoriul dintre rul Someş şi Mureş, avnd reşedinţa la Biharea, cetate prevăzută cu şanţ şi zid, n masură să cuprindă „mulţimea luptătoare”.
          Despre voievodul bihorean Menumorut se spune că deţinea puterea n virtutea moştenirii, deoarece şi bunicul său fusese duce; voievodatul ajunsese, probabil, o demnitate ereditară. ntlnim aici acelaşi proces cunoscut şi n Europa răsăriteană, anume transformarea puterii acordată de uniunile de obşti ntr-o putere ereditară de tip feudal.
          Puterea voievodului bihorean era apreciabilă, dacă el a putut să se impotrivească pretwnţiile căpeteniilor triburilor maghiare de a le ceda ţara şi stăpnirea şi să nceapă lupta, care a durat mai multă vreme şi care, n primă fază, este victorioasă pentru baştinaşi, nvinşi abea la a II-a ncercare, cnd ungurii vin cu forţe noi, mai numeroase. Luptele s-au dat mai ales n jurul cetăţilor (castra) Satu Mare – cucerit abea după 3 zile de asediu – şi Biharea – care nu a putut fi ocupată dect n a 13 zi. Cetatea Biharea – ale cărei urme, şi azi destul de impunătoare, lasă să se vadă cum a fost ea n sec. al X-lea – fiind aşezată pe o terasă n apropiere de Oradea. Ostaşii lui Menumorut au apărat-o cu ndrjire faţă de atacurile maghiarilor. nvinşi, ntre navălitori şi băştinaşi se ajunge la o nvoială: fiica lui Menumorut se căsătoreşte cu fiul lui Arpad, iar voievodul bihorean şi păstrează stăpnirea.

          Voievodatul lui Gelu „ducele romnilor”, era situat n podişul Transilvaniei (nu cuprindea ntreaga Transilvanie intracarpatică, formaţiunea extindndu-se cel mult pnă la linia cu rul Mures), centrul fiind probabil la Dăbca.  
          Voievodatul condus de voievodul romn (quidam Blachus) Gelu, a fost atacat şi el de maghiari. Nereuşind să fie oprite la Poarta Meseşului, triburile maghiare au pătruns n voievodatul lui Gelu, urmărind oastea lui Gelu pnă la rul Almaş, unde a avut loc o luptă; fiind nvins, Gelu a ncercat să scape cu fuga n cetatea sa (ad castrum suum) de pe Someş, dar a fost ucis lndă rul Căpuşului, iar maghiarii şi populatia băştinaşă, au ajuns la nţelegere, alegndu-şi drept conducător pe Tuhutum, căpetenia tribului maghiar.  

          Voievodatul lui Glad cuprinde Banatul n ndregime, de la rul Mureş la Dunăre, centrele fortificate fiind Cuvin (Keve), Homorod şi Ursicea (Orşova).
          n Banat, voievodul Glad, a ncercat şi el, de asemenea, să-şi apere stăpnirea, concentrndu-şi pe rul Timiş oastea numeroasă de clăreţi şi pedreşti, formată din pecenegi, bulgari şi romni. Fiind nfrnt, Glad s-a refugiat n cetatea Cuvin (Keve), urmărit de năvălitori, care cuceresc mai nti această cetate, apoi pe cea de la Orşova.
          
          Pe lngă acestea, n Transilvania au existat şi alte organizaţii statale incipiente, cum a fost o „ţară” sau voievodat al Albei, n cuprinsul său fiind descoperite fortificaţii şi un număr nsemnat de aşezări săteşti. Aceeaşi situaţie este prevăzută n Depresiunea Făgăraşului (Ţara Făgăraşului), n Ţara Brsei, Ţara Haţeg, Ţara Almaşului (n părţile Sibiului, unde era şi pădurea romnilor si pecenegilor), Ţara Maramureşului.

FORMAŢIUNI POLITICE DE LA NCEPUTUL SEC. AL XI-LEA:

          n Transilvania, voievodatele, slăbite vremelnic prin atacurile triburilor maghiare din prima jumatate a sec. al X-lea, nu numai că se refac după aceea, dar se dezvoltă att ca ntindere, ct şi ca putere politică şi economică.

          Gyla (urmaşul Voievodatului lui Gelu)
          Ţara Transilvania stăpnită de Gyla era cu mult mai cuprinzătoare dect fusese Voievodatul lui Gelu. Pe baza izvoarelor şi a descoperirilor arheologice se pote stabili, cu probabilitate, ntinderea acestei formaţiuni: spre apus ajunge pnă la Poarta Mureşului iar nspre sud pnă pe cursul superior al Mureşului. Centrul voievodatului Transilvaniei era la Bălgrad-Alba Iulia, un oraş-cetate, construit din pămnt, lemn şi piatră.
          ntre conducătorul Transilvaniei şi regele maghiar, Ştefan, s-a iscat un conflict, care a dus la razboi. Este vorba de un război cu caracter feudal ntre conducătorii politici a 2 state, ndemnaţi şi sprijiniţi de aristocraţii din jurul lor. De o parte, se manifestă tendinţa de cucerire de noi bogaţii şi teritorii şi de subjugare a populaţiei acestora, de altă parte se incearcă apărarea tării faţa de contropitori.
          Pretextul războiului mpotriva lui Gyla a fost nesupunerea acestuia faţă de regele Ştefan si refuzul său de a se creştina. Conflictul , care a avut loc n anii 1002-1003 , s-a sfrştit cu infrngerea lui Gyla, care impreună cu soţia, cu cei doi copii şi cu intreg tezaurul, a fost dus n Ungaria. Potrivit cronicilor din secolele XII –XIV, dupa nfrngerea lui Gyla , Ştefan ar fi aşezat n locul său pe Zoltan .  


          Ahtum (urmaşul Voievodatului lui Glad )
          Conform informaţiilor cuprinse n Legenda Sfntului Gerard, reiese ca Ahtum urmaşul lui Glad , stăpnitorul ţinutului dintre Orşova şi Mureş. Stăpanirea lui Ahtum cuprindea teritoriul marginit de Tisa, la Apus, Dunăre la sud, Criş la nord şi probabil pna in Ţara Haţegului, la răsărit. Centrul voievodatului era n Oraşul de pe Mureş (urbs Morisena) Cenadul de azi. Era un oraş-cetate, un grad, ca şi alte graduri existente pe teritoriul ţării noastre in acea vreme. Formaţiunea politică de la sfarşitul veacului al X-lea si nceputul celui următor cuprindea, deci, teritoriul voievodatului stăpnit nainte de Glad plus partea dintre Mureş şi Criş. Această regiune fusese stăpnita odinioară de voievodul Menumorut, care o păstrează  şi după mpăcarea lui cu ungurii. In a doua jumătate a secolului al X-lea, n mprejurări necunoscute, ea a fost alipită la voievodatul bănăţean, probabil de Ahtum. Datorită ntinderii acestui voievodat  şi la  nord de Mureş, Ahtum işi va  fi stabilit reşedinţa la Morisena, localitate situată in centrul stăpănirii sale. Lupte asemănătoare cu cele petrecute in Transilvania au avut loc şi in Banat, mpotriva lui Ahtum. Legenda sf. Gerard cuprinde ştiri preţioase  cu privire la aceste evenimente. Ahtum urmaşul lui Glad era un duce adică un voievod, botezat la Vidin, in legea grecilor. De aici adusese călugări greci, pentru care a ntemeiat o mănăstire n reşedinţa sa de pe Mureş. Bizuindu-se  pe mulţimea ostaşilor săi, voievodul contestă pretenţiile voievodului Ştefan, vămuind chiar şi sarea ce trecea pe Mureş spre Pannonia. Voievodul bănăţean nu a putut fi nvins dect n urma trădării unei căpetenii din oastea sa, Chanadinus.
          Ahtum - o spune clar Anonymus – este urmaşul lui Glad, n ce priveşte stăpnirea sa. Numele lui e derivat, probabil , dintr-un toponimic, căci in Banat a existat n evul mediu o cetate cu numele Ajtoni (Cenad)  şi un stat numit Ahton (Caraş). n aceste ţări – voievodatul lui Ahtum şi Gyla – existau mai multe cetăţi, centre strategice dar şi de  importanţă economică pentru exploatarea bagăţiilor subsolului Cluj, Ţeligrad, Bălgrad, Moreşti, Moigrad, Morisena, Orşova etc... Cetăţile adăposteau garnizoane nsemnate care constituiau tăria căpeteniilor politice şi cu ajutorul cărora aceste căpetenii au ncercat să reziste statului maghiar. Aici erau reprezentanţii voievodului care trebuiau să adune dările de la populaţie, să judece pricinile mai nsemnate, să supravegheze exploatarea aurului din munţii Apuseni şi a sării de la Cojocna, Turda, Dej, Ocna Mureş, să asigure transportul acesteia de la locul de extracţie la mari depărtări, n afara ţării chiar, pnă n Pannonia si Moravia.   
     
          Aceste bogăţii ale Transilvaniei şi Banatului n primul rănd sarea, la care rvneau nobilii din jurul regelui maghiar, şi nu necredinţa şi mpotrivirea manifestate de Gyla sau Ahtum faţa de Ştefan nti şi de creştinism, au constituit principalul motiv al războiului. Alte cauze ale războiului au fost de natură politico-militară, anume apărarea regatului ungar de primejdia pecenegă ce-l ameninţa dinspre Transilvania, precum şi rivalităţile politice dintre conducători. Profitorii războiului au fost şi urzitorii lui, căci fără ndoială n asemena războaie nu era interesată masa populaţiei căreia i era suficient un teritoriu limitat, unde săşi agonisească cele necesare traiului din păstorit şi agricultură. Erau interesate elementele dominante care aveau nevoie, pentru turmele şi hergheliile lor numeroase, de păşuni intinse de ogoare de pe care să obţină produse agricole şi de ocne şi de mine  de unde să scoată sarea, fierul pentru arme, aurul şi argintul pentru podoabe. Pentru dobndirea acestor bunuri, aristocraţia din jurul regelui maghiar şi-a ndreptat privirile spre pămnturile din vercinătate, locuite de romni. Regii arpadieni au asezat in Transilvania pe secui care au fost aşezaţi mai nti n părţile Crişanei iar pe la mijlocul secolului al XII-lea in timpul regelui Geza al doilea au fost strămutaţi n părţile Trnavei  iar la nceputul sec al XIII –lea au fost din nou mutaţi n regiunea sud- estica a Transilvaniei, unde trăiesc si n ziua de astăzi. Secuilor li s-a ncredinţat misiunea apărării trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni mai cu seamă mpotriva cumanilor. n secolul al XII- lea secuii erau deja maghiarizaţi, fiind apoi mpărţiţi n trei stări sociale – secuii fruntaşi, călăreţii şi pedestraşii. Colonizarea saşilor s-a facut aceleaşi considerente n zona Carpaţilor Meridionali, nsă un loc important la avut n cazul lor şi motivaţia de natură economică. Saşii sunt grupuri de populaţie germanică, din Flandra de pe valea rului Mosella, alţii fiind adusi din Luxemburg iar ultimul lor  grup care era şi cel mai bine organizat provenind din Saxonia.n secolul al XIII- lea se ncheie cucerirea Transilvaniei de către Ungaria, regele maghiar Andrei al II-lea acordand Ţara Brsei ordinului cavalerilor teutoni. n Ţara Brsei au fost instalaţi la 1211 regalitatea maghiară urmărind  prin intermediul teutonilor un dublu scop apărarea sud- estului Transilvaniei mai ales de atacurile cumanilor şi convertirea la credinţa catolică a necredincioşilor de orice neam, romnii ortodocşi ( schismatici ) fiind consideraţi la rndul lor  eretici. Conflictul deschis cu regele Andrei al II-lea izbucnit in 1221, s-a finalizat cu alungarea lor n august 1225. Ulterior ordinul a fost aşezat pe Ţărmul Mării Baltice, n Mazovia treptat reuşind să-şi creeze un stat propriu ce avea să ducă războaie continue mpotriva vecinilor.

NTEMEIEREA MOLDOVEI

          Teritoriul Moldovei a necesitat un timp mai ndelungat. Evoluţia formaţiunilor prestatale de aici e ngreunată de dominaţia tătarilor. n ciuda piedicilor n calea dezvoltării lor, formaţiunile politice romneşti dar nu şi-au ncetat existenţa. ntre anii 1343-1345, in părţile centrale si nordice ale Moldovei se desfăşura un razboi impotriva tătarilor,organizat de regele Ungariei Ludovic I de Anjou. n rndurile puternicei armate trimise mpotriva tătarilor se aflau romnii maramureşeni sub comanda voievodatului lor Dragoş. Această armată a reuşit sa-i respingă pe tătari, care se vor retrage dincolo de Nistru,n cmpiile din nordul Mării Negre şi Crimeea. La est de Carpaţi a fost organizată o marcă militară in fruntea acestei mărci, ce-şi avea centru la Baia, a fost instalat Dragoş.
         
1 Dragoş reuşeşte sa puna bazele unei succesiune ereditare in propria familie, Dragoş, fiul său Sas, iar fiul acestuie, Balc.
Lupta feudalilor moldoveni faţă de regalitatea maghiară se declanşează n care aceştia erau stnjeniţi tot mai mult din partia maghiarilor n nfruntarea intereselor lor. Vasalitatea faţă de coroana maghiară comportă anumite obligaţii de ordin personal şi material. Apoi, feudalii maghiari şi transilvăneni, ce formau anturajul voievozilor, mai ales Sas, apoi Balc, erau ostili majorităţii feudalilor autohtoni. La scurtă vreme aceasta adversitate a degenerat un conflict armat , n scurt timp conducerea luptei fiind preluată de voievodul maramureşean Bogdan. Forţele armate trimise mpotriva lui l-au silit să treacă munţii n Moldova, Bogdan sa bucurat de o primire favorabilă din partea feudalilor locali care l recunosc n 1359 drept voievod şi domn. Balc este alungat Moldova cştigndu-şi indepenţa pe care reuşeşte sa şi-o apere cu hotarre făţă de ncercările repetate ale regelui Ludovic de Anjou de a  o supune (1365). Primii urmaşi ai lui Bogdan au intrat n legătură cu papalitatea de la care au căutat sprijin mpotiva Ungariei. n acest fel se evita o cruciadă catolică mpotiva ortodocşilor de la est de Carpaţi. Voievodul Petru Muşat I (1377-1392) a recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello print-un act omogial dat n oraşul Lvov. Tot n vremea lui sa ncercat nfiinţarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, recunosută abia in vremea lui Alexandru cel Bun. n timpul lui Roman I Voievod (1391-1394) disparnd ultimele ramaşiţe ale stăpnirii tătare din Moldova este ncorporată Ţara de Jos, şi sudul Moldovei. Astfel Roman I se intituleaza voievod moldovean şi moştenitor a toată Ţara Romneasă de la munţii pana la ţarmul mării. n ceea ce priveşte teritoriul dintre Dunăre şi mare reţinem că aici nucleul statului la constituit aşa numita ţată a Cavarnei  care dobndeşte o autonomie tot mai pronunţată faţă de Bizanţ n sec XIV. ncepnd cu anul 1346, n fruntea statului sunt amintiţi Balica, Dobrotici care a primit titlul de despot si care a intrat n conflict cu negustorii genovezi din Vicina şi Chilia atunci cnd a procedat la extinderea autoritaţii sale pna la ţărmul mării şi Ivanco n timpul căruia statul se dezvolta din punct de vedere economic, se bate monedă. n condile agravarii pericolului Otoman, Dobrogea va intra n timpul domniei lui Mircea cel Batrn n componenţa statului Muntean.

FORMAREA STATULUI FEUDAL ŢARA ROMNEASCĂ

          Această primă ncercare de a ntemeia un stat independent a fost urmată de o alta pe care tradiţia istorică ajunsă pnă la noi prin opera cronicarilor din secolul al XVII- lea o numeşte descălecat. Este vorba de suprimarea autonomiei Făgăraşului de către regii maghiari, ceea ce a determinat o parte a populaţiei romneşti să treacă munţii la sud  contribuind in acest fel la procesul de ntemeiere.
          Conform tradiţiei Negru -Vodă un voievod romn din Fagaraş a trecut munţii ntemeind un stat nou n regiunea Cmpulungului sfarşitul sec al XIII-lea.  Ulterior puterea voievodală sa extins inti spre vest ( zona Olteniei) şi apoi spre est pna la Dunăre şi Siret. Capitala s-a stabilit la Curtea de Argeş. Tradiţia istorica se baza pe mărturiile  oamenilor n vrsta transmise pe cale orală şi probabil pe documente scrise care nu au ajuns pnă la noi. Ea este confirmată de descoperirile arheologice. n acea vreme att Cmpulungul ct şi Curtea de Argeş erau aşezari nfloritoare unde sau descoperit vestigiile  unor curţi domneşti.
          Formarea statului feudal  Ţara Romnească este rezultatul firesc al dezvoltării societăţii dintre Carpaţi si Dunăre pe calea feudalismului. Cuprinsul diplomei ioaniţilor din 1247 care reflectă o situaţie existentă ncă nainte de năvălirea tătarilor din anul 1241, este concludent n ce priveşte stadiul n care se găsea această societate, dezvoltarea forţelor de producţie la un nivel apreciabil, existenţa claselor antagoniste şi a unor instituţii cu caracter feudal.

          Diploma cavalerilor ioaniţi ( 2 iunie 1247)
          Pentru prentmpinarea unei noi invazii tătăreşti şi fiindca banul Severinului  se dovedise incapabil să apere hotarele Ungariei in aceste părţi regele Bela al IV- lea intenţiona să aşeze la vadurile Dunării pe cavalerii ospitalieri sau ioaniţi. Potrivit nţelegerii din 2 iunie 1247 ncheiate ntre regele Ungariei şi Rembald, preceptorul ordinului ioaniţilor, n schimbul ajutorului dat pentru apărarea regatului şi a catolicizării populaţiei din regiunile respective, ioaniţilor li se dăruieşte ţara Severinului mpreuna cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş pănă la rul Olt. n condiţiile n care lea fost cedata ţara Severinului le este dăruită şi toată Cumănia de la răsărit la Olt cu excepţia ţării lui Seneslau, care la fel ca şi ţara voievodului Litovoi, este lăsată romnilor n aceleaşi condiţii care o stăpniseră pnă atunci. Romnii din ţinuturile concedate ioaniţilor aveau obligaţia să dea ajutor cavalerilor pentru apărarea ţării şi nfrngerea duşmanilor, după cum cavalerii la rndul lor trebuiau sa ajute pe romni n imprejurări asemănătoare. Regele ncuvinţează măsurile ce urmau să fie luate de cavaleri cu privire la libertăţile  şi judecata nobililor şi a altor persoane  care se vor aseza in acele teritorii, dar n cazul judecarii pricinelor pentru vărsare de snge stăpnii feudali ai acelei ţărin aveau dreptul să facă apel la scaunul de judecată  al regelui. Cavalerii erau datori sa dea ajutor oastei regelui in cazul vreunei năvăliri duşmane prada mpărţindu-se ntre părţi proporţional cu numărul ostaşilor participanţi. Această importantă diplomă nfăţisează situaţia socială şi politică, a ţinuturilor dintre Carpaţi si Dunăre, unde existau 5 formaţiuni politice Ţara Severinului , cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau.
          Litovoi mai stăpnea peste Carpaţi. n Transilvania, Ţara Hategului. Formaţiunile politice pomenite erau n raporturi  de vasalitate faţa de regele Ungariei, regele nădăjduia  cu ajutorul cavalerilor ioaniţi sa-şi intindă stăpnirea asupra acestora.
          Cavalerii Ioaniţi nu au intrat nsă n stăpnirea teritoriilor dăruite, nici o dovadă sigură, nici o urmă materială nu atestă prezenţa lor ntre Carpaţi si Dunare nainte de sfrşitul anului 1250. n actul de confirmare a diplomei ioaniţilor de către papa Inocenţiu al IV-lea din 20 iulie 1250 deci dupa 3 ani mpliniţi, nu se face nici o aluzie ca beneficiarii daniei ar fi luat in stăpnire ţinuturile cuprinse n ea. Dar ntr-o scrisoare deznădăjduita a lui Bela al IV-lea din 11 noiembrie 1250, adresată pape sub ameninţarea unei noi invazii a tătarilor, se spune ca ioaniţii au luat armele mpotriva păgnilor şi schismaticilor pentru apărarea Ungariei şi a catolicismului, şi ca o parte a acestora a fost aşezata ntr-un ţinut mai primejduit, anume n vecinătatea cumanilor de dincolo de Dunăre şi  bulgarilor, prin care ţinut au pătruns la 1241 tătarii ţn Ungaria. Prin acest ţinut n care a fost aşezata o parte a ioaniţilor se poate nţelege mai degraba ţinutul Sirmiului care se află n vecinătatea cumanilor aşezaţi n Ungaria Sudica şi a bulgarilor, de ct teritoriul dăruit prin diploma din 1247.

          Cnezatul lui Ioan
          n cnezatul lui Ioan  pot fi luate n considerare 2 ipoteze după cea dinti, aşezarea acestiu cnezat ar fi fost n partea de sud-est a Olteniei, prin Romnaţi, acolo unde există o localitate Celei, pomenită n diplomă potrivit celei de-a doua ipoteze care pare mai verosimilă , cnezatul lui Ioan ar fi fost n nordul Olteniei n una din depresiunile carpatice, unde exista, de asemenea o localitate Celei.

          Cnezatul lui Farcaş era aşezat probabil in fostul judeţ Vlcea, al cărui nume aminteşte antroponimicul Vl-Farcaş-Lupu.

          Voievodatul lui Seneslau
          n stnga Oltului exista o altă ţară romnească, stăpnita la 1247 de voievodul Seneslau. Centrul ei se găsea ţn aceasi regiune subcarpatica, ntr-o altă depresiune, a Titeştilor sau a Arefului. Ca şi ţara lui Litovoi, tot astfel şi a lui Seneslau se ntindea n sud spre cmpie.
          Cumania situată la sud şi răsărit de ţara lui Seneslau se afla sub dominaţia tătarilor.

           Voievodatul lui Litovoi
           ntr-o alta depresiune, mai mare, depresiunea Trgu-Jiului tăiată prin mijloc de rul Jiu, prelungindu-se spre apus pănă n depresiunea Tismanei, iar spre răsărit pănă la Olt, era centru ţării Litua condusă de voievodul Litovoi. Ţara Litua era un voievodat ntins, care cuprindea ambele versante ale carpaţilor iar spre sud coboară spre cmpie.
           n 1272, 1275 Litovoi voievodul  a refuzat să mai plătescă tribut Ungariei mpreună cu fraţii săi ocupnd teritoriile din Ţara Severinului, anexate anterior de regalitatea maghiară. Momentul se arată unul favorabil pentru astfel de iniţiativă, regatul Ungariei, cel mai puternic vecin, fiind slăbit de invaziile tătarilor (1241-1242) şi măcinat de mişcările centrifugale ale nobilimii. nsa ncercarea lui Litovoi de a obţine independenţa a fost nfrntă de regele maghiar in 1277. n urma bătăliei care a avut loc, Litovoi a fost ucis iar fratele său Bărbat  luat prizonier s-a răscumpărat cu o mare sumă de bani, păstrndu-şi domnia.


          Basarab I , Lupta de la Posada
          Prin procesul de ntemeiere ce a urmat descălecatului statul a fost organizat fiind create instituţii politice si bisericeşti şi realizndu-se treptat unificarea tuturor formaţilor politice. n fruntea acestei formaţiuni larg cuprinzatoare a fost recunoscut de feudalii interesaţi unul dintre ei un voievod care constituia o garanţie a salvgardării intereselor lor, n persoana lui Basarab. Sub conducerea vreunuia din voievozii romni, urmaşi ai celor pomeniţi la 1277 poate a lui Tihomir, tatal lui Basarab, stăpnirea politica a statului romn dintre Carpaţi şi Dunăre continuă drumul nceput sub Litovoi şi Bărbat, cu 20- 30 de ani n urmă. Alte ţinuturi nspre apus şi răsărit, nspre nord şi sud, sunt cuprinse n noua stăpnire. Pe văle rurilor ce străbat intreaga regiune de la nord la sud autoritatea voievodului se ntinde n toate direcţile, n dorinţa de a găsii un hotar mai uşor de apărat dar şi de a ajunge la vadurile pe care tot mai des le cercetează negustorii.
           Recunoaşterea de către feudalii locali a unui mare voievod n persoana lui Basarab s-a dovedit potrivită cu interesele feudalilor, pe care acestea le-a reprezentat n toate mprejurările, reuşind să le consolideze situaţia economica şi politica. Oastea ungro-vlahilor (a romnilor din Ţara Romneasca ) e pomenita de istoricul bizantin Ioan Cantacuzino, după alegerea lui Basarab, participnd la luptele dintre bulgari si bizantini ce au avut loc n anul 1323. n anii următori, hotarele statului feudal Tara Romnească s-au extins mai ales spre răsărit prin luarea n stăpnire a teritorilor eliberate de sub dominaţia mongolă. Acest proces sa desfaşurat n condiţile luptei nentrerupte cu tătarii  ce mai stăpneau n ţinuturile răsăritene. n anii 1324, 1328 au avut loc lupte conduse de Basarab mpotriva tătarilor din aceste părţi. Cu acest prilej Basarab va fi avut şi sprijinul lui Carol Robert. Rezultatul a fost ntinderea stăpnirii Ţării Romnesti spre răsărit pnă aproape de Chilia.
           Basarab e numit de Carol Robert (voievodul nostru), ceea ce indică raporturi de vasalitate faţă de regele Ungariei, dar el numai e un vasal oarecare, cum era Litovoi şi Seneslau  (voievozii romnilor), sau Litovoi şi Bărbat (voievozi ai ţării Litua). Pe la sfarşitul deceniului al patrulea al secolului al XIV-lea, cnd oştile emirului Umur-beg si-au facut apariţia la Dunare, locuitorii acestor parţi ar fi chemat in ajutor, pt a-i apăra de noua primejdie ce se abătuse asupra lor, pe ghiaburi (creştini), care erau probabil locuitorii Ţarii Romnesti. Noul domn romn e tot mai respectat si  legăturile cu el politice si matrimoniale sunt tot mai preţuite de suveranii balcanici care-l socoteau deopotrivă cu ei ,numarndu-l gospodar adică domn. Dar ascensiunea noului stat si politixa sa de sine stătătoare in raport cu ţările vecine nu conveneau regelui maghiar,cu pretenţii de suzeranitate, aceasta cu att mai mult cu ct n Ungaria se gaseau numeroşi nobili  puternici care rvneau la ţara lui Basarab n ntregime sau părţi din ea. Cauzele războiului pornit de regele Ungariei mpotriva voievodului Ţării Romneşti. n luna septembrie 1330, regele si nobilii din jurul său cu o puternică armată au intrat n Ţara Romnească.Potrivit relatării cronicii oficiale după ocuparea Severinului n fruntea caruia este numit ban Dionisie unul din iniţiatorii războiului. Basarab ar fi trimis după Carol Robert o solie oferindu-i o despăgubire de 7 mii de mărci de argint ,cedarea Severinului trimiterea unui fiu al său la curtea regelui si plata tributului anual.            respingnd oferta de pace, oastea regelui a naintat n interiorul ţării. După tactica de luptă obişnuită care şi-a dovedit eficacitatea n attea rnduri a fost distrus totul n calea oastei invadatoare ,care a fost lipsită astfel de posibilitatea de aprovizionare. După aceste ntmplări potrivit izvoarelor narative şi diplomatice s-ar fi ncheiat o pace cu condiţia ca Basarab să indice oştirii maghiare drumul de ieşire din Ţara Romnească. Oastea regelui maghiar atacată de două ori ntre 9-12 noienbrie a suferit o grea nfrngere. Romnii au luat o pradă bogată. Lupta sa dat ntr-un loc al cărui nume nu e indicat de izvoare el e cunoscut nsă n istoriografie sub numele de Posada care nseamnă defapt loc ntărit şi e situat probabil pe drumul de ieşire din Ţara Romnească, Loviştea. Prin victoria militară obţinuta, poziţia Ţării Romneşti se consolideaza tot mai mult iar solidaritatea majorităţii feudalilor munteni n jurul lui Basarab devine mai trainică.

          Nicolae Alexandru (1352-1364)
          După 1335 cnd oştiile hanului Uzbec devastează Ţara Romnească primejdia tătară a determinat pe Basarab să se apropie din nou de regele maghiar. Reluarea raporturilor dintre Ţara Romnească şi Ungaria a fost posibilă deoarece după moartea lui Carol Robert (1342) fiul şi urmaşul acestuia, Ludovic I nţelegea să ducă o politică antimongolă  ce convenea intru totul lui Basarab precum şi fiului şi asociatului său la domnie Nicolae Alexandru. n acest scop n 1344 Nicolae Alexandru se intalneşte cu regele Ungariei.Pe de o parte se recunoaşte autoritatea regelui maghiar n lupta tătarilor la rndul său regele recunoaşte existenţa statului romnesc dintre Carpaţi şi Dunăre de amndouă părţile apoi se vădeşte necesitatea unirii forţelor mpotriva puterii hanilor tătari.Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Romnească au creat condiţii favorabile consolidării instituţiilor feudale n Ţara Romaneasă si au permis domniei de la Campulung reprezentată după 1352 cnd moare Basarb, de fiul său Nicolae Alexandru să ia unele iniţiative n politica externă. n aceste condiţii a avut loc şi intensificarea activităţii negustoriilor din Transilvania ndeosebi acelor din Braşov ntre Carpaţii si Dunare această activitate devine mai bogată astfel nct n 1358 regele Ungariei le-a acordat un privilegiu.Din acest privilegiu rezultă ca ei treceau prin teritoriul dintre rurile Buzău şi Ialomiţa mergnd apoi spre Dunare ,unde activitatea lor se desfaşura ntre gurile rurilor Ialomiţa si Siret. Ca urmare a consolidării statului feudal Ţara Romnească n 1359 biserica Ţarii Romneşti ajunge la o organizare de sine statătoare prin infinţarea mitropoliei cu sediul in capitala Ţării la Curtea de Argeş. nfinţarea mitropoliei şi organizarea unei ierarhii bisericeşti proprii chiar in anul 1359 pot fi puse in legatură  cu un proiect de coaliţie balcanica antiotomană. Aşezarea turcilor pe continentul european, in 1354 nsemna o mare primejdie nu numai pentru poparele din Peninsula Balcanică ci şi pentru cele de la nordul Dunării. Această primejdie a produs o reacţie a feudalilor din aceste părţi care sub conducerea ţarilor bulgari, mai nti sub ndrumarea patriarhului din Constantinopol dupa aceea şi unesc eforturile pentru a determina pe mparatul bizanţului la oragnizarea unei acţiuni comune mpotriva turcilor.La aceasta acţiune a luat parte şi Nicolae Alexandru care avea legaturi politice şi de rudenie cu casele domnitoare din sud-estul Europei.

          Vladislav Vlaicu (1364-1377)
          Fiul lui Nicolae Alexandru Vladislav Vlaicu are respins ultima ncercare maghiară de a cucerii Ţara Romnească iar in 1368 a ncheiat un tratat cu Ungaria prin care se recunoştea suzeranitatea maghiara, regele maghiar acord’nd domnului roman Banatul de Severin şi Făgăraşul n calitate de feude. Aceasta relaţie de vasalitate era prezentă ntre domn şi rege. Ea nu nsemna şi nchinarea ţării.

   
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica