referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Problema nationala in imperiul otoman

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

De asemenea, raialele creştine din slujba imperiului, îndeosebi grecii din Fanar sau din celelalte părţi, cutreierau Europa fie pe uscat, fie cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a ideilor Revoluţiei franceze pot fi adăugate şi „relaţiile personale dintre turci şi francezi, ca şi activitatea ambasadorilor Franţei la Constantinopol, unde aceştia înfiinţaseră şi o tipografie turcească pentru răspândirea publicaţiilor franceze” ...

Varianta Printabila 


1











PROBLEMA NAŢIONALĂ N IMPERIUL OTOMAN.
SCHIMBĂRILE POLITICE, ECONOMICE, SOCIALE ŞI EFECTELE LOR






























„A scrie istorie este tot att de important ca şi a făuri istoria. Dar dacă cel care o scrie nu rămne credincios celor care au făurit-o, atunci adevărul, invariabil, capătă un conţinut care derutează omenirea”.
                                
MUSTAFA KEMAL ATATRK





I. CONCEPTE SPECIFICE PROBLEMEI FORMĂRII NAŢIUNILOR

Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinznd a avea personalitate politică, este un fenomen istoric indisolubil legat de apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii – naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a dovedit eficienţă maximă n clarificarea unei vechi probleme de conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, element care i-a conferit legitimitate politică şi audienţă socială, n pofida ambiguităţilor evidente ale eşafodajului său de principii şi practici discursive. Poate de aceea, naţionalismul reflectă nsăşi discontinuitatea istoriei, lipsa de regularitate a devenirii umane, dar şi continua transformare istorică a societăţii. Ca fenomen istoric, naţionalismul se dovedeşte a fi plural, confuz, dezordonat, ireductibil la cteva trăsături definitorii. Deseori, naţionalismul a produs mituri stranii care au fost acceptate necritic ca normale şi raţionale. Naţionalismul modern timpuriu este indisolubil legat de conceptul statului naţional, afirmat n a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, n contextul revoluţiilor americană şi franceză şi care a acreditat principiul suveranităţii naţionale, potrivit căruia naţiunile au dreptul natural şi imprescriptibil de a se organiza ca state suverane. Pe de altă parte, la nivelul solidarităţilor şi emoţiilor colective care i sunt caracteristice, naţionalismul a fost interpretat ca o religie seculară, bazată pe „fuziunea patriotismului cu conştiinţa naţionalităţii” .
Principiul naţionalităţilor consacrat ca lege internaţională fundamentală, pentru crearea statelor naţionale unitare independente şi suverane n timpurile moderne, are adnci rădăcini istorice. Sentimentul naţional, voinţa naţională s-au manifestat n forme specifice n istoria tuturor popoarelor, de-a lungul timpului. Patria – noţiune veche, cu semnificaţii foarte largi – este teritoriul pe care există o comunitate de oameni cu o civilizaţie comună, este locul unde s-a dezvoltat această civilizaţie; conservarea şi apărarea acestui teritoriu, alungarea invadatorului este o veche formă a patriotismului, reacţia firească şi colectivă a celor invadaţi.


II. LUMEA NEMUSULMANĂ DIN IMPERIUL OTOMAN


Cercetnd trecutul popoarelor turce, nvăţatul francez I. Deguignes ajunsese, ncă pe la jumătatea veacului al XVIII-lea, la convingerea că „turcii sunt att de răspndiţi, nct istoria lor se leagă aproape de istoria tuturor neamurilor” . Istoria turcilor-otomani i-a  interesat cel mai mult pe europeni, datorită faptului că Imperiul otoman a influenţat direct desfăşurarea istoriei universale timp de peste şase veacuri. Referindu-se la faptul că pentru europeanul de astăzi cuvntul Trk reprezintă echivalentul lui otoman (Osmanh), savantul Claude Cahen scrie: „n ciuda slăbirii şi, n cele din urmă, a destrămării Imperiului otoman, nimeni nu poate contesta că totuşi acesta a fost cea mai mare realizare a turcilor din punctul de vedere al formării de state şi că tocmai istoria acestui imperiu se cunoaşte cel mai bine” .
Imperiul otoman s-a format ca urmare a nglobării unui conglomerat de popoare islamice şi creştine, fiecare din ele avnd anumie particularităţi etnico-sociale sau politice. Cucerirea lumii arabe propriu-zise, ca şi a celei arabizate pnă la instaurarea dominaţiei turceşti, creaseră condiţii propice pentru afirmarea Imperiului otoman drept unica forţă politică n evoluţia Islamului, ca religie şi ca sistem de organizare a statelor musulmane. Aceasta pusese din nou la ordinea zilei realizarea unicităţii comunităţii islamice, reprezentată de un singur calif, de astă dată, n persoana sultanilor otomani. „n cadrul acestei comunităţi musulmane, populaţiile neislamice erau tratate, n principiu, după legea Şeriatului, dar prin prisma doctrinei hanefite, după numele lui Ebu-Hanife (699-769), care era o doctrină susceptibilă de adaptări la condiţiile noi ce se creau n desfăşurarea istoriei Islamului” .
n cazul teritoriilor cu administraţie specific otomană, popoarele creştine erau supuse unei taxe de capitaţie numită gizia (cizye), iar teritoriile autonome plăteau ca tribut un haraci global numit adeseori şi gizia, cum au fost, de pildă, cele trei ţări romneşti.
Privilegiile acordate ncă de sultanul Mehmed al II-lea, după cucerirea Constantinopolului (1453), au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea grupurilor nemusulmane n comunităţi separate, iar scutirea lor de la obligaţii militare, pnă aproape de sfrşitul Imperiului otoman, le-a permis acestora să-şi ndrepte activităţile lor spre ndeletniciri civile, remarcndu-se ndeosebi n domeniul comerţului sau ca armatori. Aceasta le oferea totodată şi posibilitatea de a-şi lărgi orizontul lor cultural şi politic, n contactul permanent cu lumea dinafară. Ele s-au impus, astfel, nu numai n comerţul otoman, dar şi n domeniul industriei, exploatnd o serie de surse productive, ceea ce va nlesni formarea, relativ timpurie, a unei burghezii creştine, mai ales n rdul populaţiei greceşti din Imperiul otoman.
Prevederile legislatiei turceşti constituiau alte motive de acumulări de fonduri, folosite de creştini fie n scopuri comerciale, fie n alte scopuri productive. n multe cazuri se reglementa chiar şi dreptul de succesiune n cadrul lumii creştine, inclusiv dreptul de stăpnire funciară, oarecum diferită de principiile Islamului şi apropiată de dreptul clasic de proprietate. De acest drept s-a bucurat ndeosebi clerul creştin care dispunea de ntinse proprietăţi funciare prin intermediul bisericii ortodoxe.
Treptat, imixtiunea continuă a statelor europene, fie prin reprezentanţii lor, fie pe baza clauzelor din Capitulaţii sau din tratatele de pace, a slăbit şi mai mult aplicarea unor astfel de legi prohibitive ale Islamului, recunoscndu-se oficial dreptul de „reparare şi de rennoire a bisericilor fără a se pune piedici”.
Convieţuirea islamo-crestină a dus la formarea unor tradiţii comune, iar menţinerea legăturilor dintre ieniceri şi rudele lor rămase creştine, ca şi ncadrarea unor elemente nemusulmane n diferite sectoare ale societăţii otomane au lărgit tot mai mult bazele autonomiilor etnico-religioase din cadrul societăţii otomane, mai ales dacă ele nu afectau interesele politice ale administraţiei turco-islamice. Această situaţie de fapt explică de ce anume, chiar şi n perioadele de adncire a spiritului fanatic al Islamului, nu au putut fi puse n practică nici propunerile privitoare la desfiinţarea tuturor bisericilor din Constantinopol sau din alte parţi ale Imperiului şi nici hotărrea unor sultani, de a-i converti cu forţa la Islam pe toţi creştinii de atunci, din cuprinsul Imperiului, asemea măsuri sau porunci fiind oprite de nşişi şefii religiei mahomedane, cum erau Muftiii.
Autonomia „lumii nemusulmane” din cadrul societăţii otomane se manifesta si sub aspect cultural. De acest lucru vor beneficia ndeosebi grecii, care şi vor organiza treptat un adevărat sistem de nvăţămnt, de toate gradele şi pe tot cuprinsul Peninsulei Balcanice.
După unele mărturii, „şcolile de sate funcţionau pe lngă biserici, ca şi, mai ales, cele din oraşe” , iar la nceputul secolului al XVII-lea vor lua fiinţă şcoli superioare, n frunte cu Academia din Fanar (la Constantinopol), care va fi condusă un timp de vestitul filosof Thophile Corydale. Treptat, noi centre de cultură vor apărea n provinciile Imperiului otoman, lărgindu-se astfel condiţiile pentru „renaşterea culturii popoarelor creştine din cadrul societăţii otomane” .
Toate acestea prevăd evoluţia specifică a Imperiului otoman sub aspectul reglementării modului de viaţă a supuşilor creştini, fără a se aplica ntocmai normele Şeriatului privitoare la categoria zimmi, adică supuşi nemusulmani ai unui stat musulman. nsuşi termenul de raia (re’ya), s-a referit multa vreme att la musulmani ct şi la populaţia creştină. Chiar şi n timpul convorbirilor turco-ruse din preajma păcii de la Bucureşti (1812) autorităţile otomane se declarau pentru sensul larg al termenului raia, susţinnd că „după părerea naltului-Devlet (adică a Imperiului otoman), cnd se spune raia, aceasta cuprinde att pe musulmani ct şi pe nemusulmani” . Abia mai trziu i s-a conferit termenului de raia o semnificaţie politică, prin el nţelegndu-se doar populaţia creştină din Imperiul otoman.
Factorii externi vor da impulsuri  noi mişcării de eliberare naţională, care şi aveau cauzele lor profunde n nsăşi dezvoltarea social-economică şi politico-ideologică a popoarelor supuse Imperiului otoman. n felul acesta, problema naţionalităţilor din societatea otomană se va complica din ce n ce mai mult, lund caracterul unei probleme internaţionale şi devenind unul din aspectele cele mai importante ale „Chestiunii orientale” n evoluţia ei din ultimele veacuri, cnd istoria otomană se va caracteriza prin izbucnirile permanente ale popoarelor supuse, pentru formarea unor state naţionale.




III.    RAPORTURILE INTER-ISLAMICE

Nu poate fi constestat faptul că statul otoman s-a consolidat, printre altele, şi pe fundalul idealului islamic al djihad-ului , n primul rnd mpotriva lumii creştine. Dar tot att de adevărat este şi faptul că acelaşi stat nu a putut realiza ideea unei comunităţi islamice, cel puţin n limitele imperiului, principiile autonomiilor etnico-tribale sau teritoriale aplicndu-se şi faţă de lumea musulmană n general. Ele au favorizat manifestarea tendinţelor separatiste ale grupurilor de populaţii arabo-islamice din cadrul societăţii otomane, accentund procesul de dezintegrare a Imperiului otoman.
n ultimă instanţă, caracterul relativ al coeziunii turco-arabe restrnge nu numai sensul, dar şi dimensiunile idealului de „război sfnt” care, n astfel de condiţii, nu se putea afirma n toată plenitudinea sa şi n accepţiunea clasică a cuvntului. După Soliman Magnificul o serie de provincii şi vor consolida tot mai mult autonomiile lor n cadrul „Dar-ul-Islam”-ului. Pe de altă parte, imposibilitatea statului otoman de a apăra, n toate mprejurimile, şi totdeauna, interesele lumii islamice, luată n ansamblul ei, va contribui şi ea la slăbirea treptată a unităţii turco-arabe mai ales n ultima perioadă a Imperiului otoman, cnd ofensiva Europei creştine se va accentua pe toate fronturile.


IV.    CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ A POPOARELOR DIN IMPERIUL OTOMAN

n manifestarea tendinţelor separatiste din cadrul societăţii otomane trebuie avute n vedere şi ideile Revoluţiei franceze din 1789, considerată ca una din primele mari mişcări politice şi de gndire ale Occidentului creştin care a influenţat direct lumea islamică n general şi societatea otomană n special. Astfel, „ideile de libertate sau egalitate, ca şi noţiunea de naţiune capătă n Imperiul otoman coordonate noi şi anumite semnificaţii politice” . Canalele de pătrundere a ideilor noi erau destul de variate. Astfel, nvăţămntul tehnico-militar otoman folosea specialişti francezi, ca şi limba franceză, n şcolile de acest gen, iar funcţionarii ambasadelor nfiinţate n capitalele europene nvăţau limbile popoarelor pe lngă care erau acreditaţi de Poartă. De asemenea, raialele creştine din slujba imperiului, ndeosebi grecii din Fanar sau din celelalte părţi, cutreierau Europa fie pe uscat, fie cu vasele lor comerciale. La această suită de căi de pătrundere a ideilor Revoluţiei franceze pot fi adăugate şi „relaţiile personale dintre turci şi francezi, ca şi activitatea ambasadorilor Franţei la Constantinopol, unde aceştia nfiinţaseră şi o tipografie turcească pentru răspndirea publicaţiilor franceze” .
    n felul acesta, principiile Revoluţiei franceze vor veni n ntmpinarea procesului de consolidare a conştiinţei naţionale a popoarelor creştine şi islamice din comunitatea otomană, conştiinţă ntreţinută pnă atunci, n anumite limite, chiar şi de formele de organizare a statului otoman, care favoriza conservarea entităţii şi dezvoltarea proprie a diferitelor grupuri etnico-religioase din zona „Pax Ottomanica”.
    ncepnd cu secolul al XIX-lea, lupta grupurilor sociale compacte, din punct de vedere etnico-religios, capătă tot mai mult caracterul unor mişcări naţionale, popoarele aspirnd de fiecare dată către autonomii largi sau pentru formarea unor state naţionale independente, prin desprinderea lor de Imperiul otoman. De aceea, la originea convulsiilor istoriei otomane din ultima perioadă stau nu numai opoziţiile de ordin social, dar şi antagonismele etnico-religioase, care s-au manifestat ca un important factor de dezagregare a imperiului sultanilor. n acest proces un rol important l-au avut şi factorii externi, cum au fost războaiele, conflictele diplomatice n desfăşurarea „Chestiunii orientale”.
    Pentru a contracara efectele curentului renaşterii naţionale, ca şi pentru a diminua implicaţiile internaţionale ale ingerinţelor marilor puteri europene n „chestiunea naţională” din Imperiul Otoman, Poarta va adopta politica unor reforme interne, incluznd aici şi grupurile etnico-religioase nemusulmane din cuprinsul imperiului. ncepe epoca unei politici de controlare mai sistematică a acestor populaţii de către autorităţile otomane. Se fixează drepturile şi obligaţiile lor n cadrul societăţii otomane n vederea realizării unei egalităţi cu populaţia turco-islamică, dar n cadrul unei centralizări politice din ce n ce mai excesive.
    n această privinţă, unele schimbări n ansamblul societăţii otomane s-au preconizat prin Proclamaţia de la Glhane din 3 nov. 1839, care deschide epoca reorganizărilor sau reformelor, numite Tanzimat.
    
    V. TANZIMATUL N ISTORIA IMPERIULUI OTOMAN

    Tanzimatul se nfăţişează ca o consecinţă firească a dezvoltării sociale şi politice a Imperiului otoman de pnă la nceputul secolului al XIX-lea. Dacă n a doua jumătate a veacului al XVIII-lea se realizase procesul de feudalizare a societăţii otomane, prin dezvoltarea şi afirmarea regimului reprezentat de aiani , n schimb, la nceputul veacului următor dinamica modificărilor sociale şi politice luase o amploare şi mai mare. De exemplu, datorită dezvoltării economiei de schimb, ciftlicurile pierduseră deja mai mult din caracterul lor feudal, ncepnd să joace rolul unor importante centre de producţie pentru piaţă . De asemenea, aparatul politic otoman se adapta tot mai mult la situaţia existentă n Europa, mai cu seamă prin creearea unui corp de tehnocraţi care nţelegeau tot mai bine mecanismele de funcţionare a politicii şi administraţiei de stat de tip european.
    Ele marcau deja semnele acceptării tiparelor politice şi juridice ale Occidentului, deşi acest proces se va desfăşura n condiţiile unei subordonări crescnde a societăţii otomane faţă de economia, cultura şi politica statelor din Europa Occidentală.
    Hatt-i-Hmayun-ul de la Glhane reprezintă un fel de „Magna Charta” care deschide n mod oficial epoca Tanzimatului, preconizndu-se o serie de reforme structurale, prin reorganizarea societăţii otomane pe principii noi, care vor avea menirea de a stăvili n primul rnd procesul dezmembrării politice. Tanzimatul răspundea astfel unor necesităţi interne, avnd totodată şi scopul de a satisface ntr-o oarecare măsură „opinia publică” europeană n ceea ce priveşte politica otomană faţă de supuşii creştini.
    Din punct de vedere social-economic, iniţierea unor reforme avea şi rolul de a nlătura obstacolele care stăteau n calea dezvoltării capitaliste a Imperiului otoman. De aceea, n istoria turcilor-otomani, Tanzimatul, pe de o parte, marchează momentul culminant al iniţiativelor de liberalizare, de pnă atunci, iar pe de altă parte reprezintă nceputul unei noi serii de reforme care vor cuprinde aspecte tot mai variate din societatea otomană.
    Această nouă orientare şi va croi cu greu drum ntr-un mediu impregnat de inerţia tradiţionalismului, cu tot arsenalul său instituţional, n toate domeniile. Totuşi, complexul de măsuri va impulsiona politica de recentralizare n spirit monarhist, deşi, n contextul condiţiilor noi, sultanii vor fi nevoiţi să mpartă puterea cu aparatul de stat, format din tehnocraţi . De această dată, statul nu se va mai identifica cu sultanul, pentru că Tanzimatul va echilibra tendinţa absolutizării autorităţii suveranului, pe măsura afirmării celorlalte organe centrale ale statului, canaliznd astfel evoluţia instituţiilor politice otomane spre o monarhie constituţională, care se va realiza pentru prima dată n anul 1876.
    Acest proces se va manifesta printr-o rivalitate ntre părţile angajate, dar ele vor accepta de fiecare dată situaţia de fapt, iar atunci cnd sultanii vor institui un absolutism total, ei nu-şi vor putea duce despotismul lor pnă la capăt, fiind nlăturaţi de forţele sociale liberalizante. La nceput, mişcarea Tanzimatului a sprijinit centralizarea puterii, punnd n faţă autoritatea suveranilor otomani pentru nfăptuirea tuturor măsurilor de reformă.
  
1  Principalele prevederi ale actului de la Glhane se refereau la necesitatea ntocmirii şi aplicării unor legi noi n domeniul organizării politice, sociale şi militare, dar cu condiţia respectării principiului general al „siguranţei averii, vieţii şi cinstei supuşilor”, indiferent dacă erau musulmani sau creştini. Pentru prima oară n istoria Islamului se puneau astfel bazele unei reglementări juridice a egalităţii islamo-creştine n cadrul unei societăţi musulmane. Aceasta echivala cu declaraţia de recunoaştere a „drepturilor omului” n cadrul societăţii otomane, spre deosebire de spiritul islamic de separare a supuşilor n două mari categorii: musulmani şi creştini, cu toate consecinţele juridice sau sociale ce puteau decurge din această situaţie. De aceea actul n sine apare ca una din devierile cele mai importante de la principiile Şeriatului, care mpărţea n mod absolut pe supuşi după criterii religioase.
    n viziunea oamenilor politici turci de atunci, principiul „drepturilor omului” avea menirea să contribuie la constituirea unei comunităţi otomane prin participarea tuturor popoarelor care intrau n componenţa Imperiului otoman, iar toate măsurile erau subordonate scopului de a găsi căile pentru stoparea dezmembrării politice, n acest cadru, depăşindu-se conceptul de ra’iyyet . O semnificaţie specială ncepe să capete expresia de cetăţean otoman . Abia n perioada dezmembrării sale Imperiul otoman va ncerca să nfăptuiască una din trăsăturile caracteristice imperiilor universale, şi anume conferirea cetăţeniei nu att ca un privilegiu, ct ca o măsură de egalizare, pentru asigurarea unei unităţi administrative şi politico-juridice .
    Principiul drepturilor cetăţeneşti, a constituit multă vreme un factor important n desfăşurarea istoriei Imperiului otoman, el ndeplinind rolul de catalizator ntre forţele de dezintregare şi cele de integrare, care acţionau n cadrul imperiului. n acelaşi timp, principiul drepturilor cetăţeneşti a fost un fel de supapă politică căreia Poarta i-a dat drumul ori de cte ori s-a aflat n strmtoare fie datorită unor mprejurări interne, fie din cauza complicaţiilor internaţionale. n acest fel, principiul a contribuit la prelungirea existenţei statului otoman ca un organism politic bine definit pentru o perioadă de peste un secol. Chiar şi atunci cnd era vorba de naţionalităţile de religie creştină, lupta pentru lărgirea acestor drepturi pnă la despărţire a prezentat o serie de fluctuaţii.
    Imperiul otoman va repeta, ntr-un fel sau altul, „fenomenul unităţii, deşi relative, n cadrul unei diversităţi, continue, pe acelaşi spaţiu unde şi desfăşuraseră altădată istoriile lor imperiile roman şi apoi cel bizantin, cu trăsături mai mult sau mai puţin similare” . Societatea otomană reprezintă un model de diversitate, n cadrul acelei unităţi .
    Tanzimatul a reprezentat un moment de cotitură n istoria poporului turc, marcnd, n ultimă instanţă, depăşirea concepţiilor medievale şi trecerea n hotarele epocii moderne. El va deschide porţile pentru desăvrşirea procesului de integrare a societăţii turco-osmane n comunitatea europeană, prin introducerea treptată a principiilor statului modern n legislaţia şi n administraţia imperiului. Pe lngă elaborarea unor legislaţii cu privire la drepturile cetăţeneşti, Tanzimatul venea şi cu o serie de iniţiative pentru reglementarea taxelor şi impozitelor de tot felul, iar sistemul iltizam  era desfiinţat. După anul 1843 s-a reorganizat şi modul de efectuare a serviciului militar, iar n 1847 s-a ntocmit o lege specială privind obligativitatea acestuia şi pentru populaţia creştină, care de secole era scutită, n schimbul taxei de capitaţie numită gizia. Dar societatea turco-islamică nefiind pregătită pentru o astfel de reformă, s-au ivit o serie de probleme n aplicarea ei. Nici populaţia creştină, obişnuită ntr-un anume fel, nu a manifestat interes pentru ndeplinirea ndatoririlor militare, nct aplicarea acestei legi a trebuit să fie amnată.
    Legea armatei punea statul otoman n faţa unui adevărate dileme, ntre narmarea lumii creştine din imperiu, ntr-o perioadă de efervescenţă politică, şi aplicarea principiului egalităţii n domeniul obligaţiilor militare pentru toţi supuşii, indiferent de religie sau naţionalitate .
    După anul 1839 s-au pus bazele unui nvăţămnt tot mai variat, ca formă de organizare şi conţinut, lundu-se măsuri pentru nfiinţarea unor şcoli. Paralelismul ntre nvăţămntul laic şi religios a adncit dualismul cultural din societatea otomană, unde deosebirile importante dintre cultura maselor populare şi cultura claselor dominante avea deja o veche tradiţie. Tanzimatul a rupt definitv barierele nvăţămntului oficial unilateral, care avea un caracter religios, deschiznd drum pentru laicizarea culturii otomane. Acest proces se va manifesta att n domeniul ştiinţelor pozitive, ct şi n literatură, unde ncepe să se afirme tot mai mult limba turcă vorbită de majoritatea poporului turc, depăşindu-se astfel cadrul literaturii clasice . „n acest fel, se creează tot mai multe condiţii pentru dezvoltarea unei literaturi turceşti propriu-zise, care va accelera pătrunderea ideilor liberale din Occident n societatea otomană” .
    Nu mai puţin demne de relevat sunt şi reformele iniţiate n privinţa reorganizării administrative. Imperiul a fost supus unor mpărţiri teritoriale  avnd n fruntea lor guvernatori, care nu mai erau autoritari ca altădată, fiind nconjuraţi de o serie de funcţionari cu sarcini precise. Tot n provincii, s-au creeat comisii mixte, la care participau musulmani şi creştini, proporţional cu numărul lor. Sistemul reprezentării proporţionale a constituit adeseori şi motiv de disensiune, ceea ce favoriza imixtiunea puterilor europene. Din cauza problemelor interne, aplicarea Tanzimatului devine treptat o problemă internaţională, preocupnd toate statele europene.
    Imperiul otoman intrase deja ntr-o perioadă a istoriei sale cnd reformele n toate compartimentele societăţii se impuneau cu necesitate imperioasă, deşi oamenii politici turci de atunci le aplicau cu inconsecvenţă. n aceste condiţii, elementele tradiţionaliste şi cele inovatoare din societatea otomană vor acţiona unitar pentru salvarea Imperiului de la destrămare. nsuşi tradiţionalsimul islamic va deveni din ce n ce mai receptiv faţă de aporturile altor popoare n dezvoltarea civilizaţiei şi culturii mondiale şi va fi mai apt să accepte inovaţiile. Ele vor fi preconizate şi aplicate n societatea otomană sub forma reformelor.
    De aceea Tanzimatul apare ca primul pas important de reorganizare a societăţii otomane, aducnd oarecare echilibru intern şi crend totodată premize pentru dezvoltarea ulterioară. Din acest punct de vedere, Tanzimatul reprezintă momentul istoric de depăşire a inerţiilor, care copleşiseră o perioadă destul de ndelungată societatea otomană.
    Tanzimatul poate fi considerat ca o etapă decisivă de reorganizare Imperiului otoman „n faţa superiorităţii strivitoare a unei Europe care se nalţa pe baza unei civilizaţii cu totul noi şi care trecuse la asalt” .  Dar caracterul pozitiv al reformelor Tanzimatului nu poate fi absolutizat, ntruct, lipsa unor măsuri radicale a determinat ca, n cele mai multe cazuri, o serie de iniţiative să nu fie realizate n ntregime, ele rămnnd ca „jumătăţi de măsuri”.
    Neputinţa Tanzimatului de a merge n profunzime s-a manifestat mai ales n domeniul economic, ceea ce a făcut ca Imperiul otoman să nu poată păşi pe calea unei dezvoltări independente n acest domeniu.


VI.    NCHEIERE

      1. Pace interetnică prin coerciţie

Imperiul Otoman a fost unul dintre puţinele imperii din istorie care a reuşit să menţină, timp de mai bine de cinci secole, pacea interetnică. Totuşi, această pace a fost obţinută prin măsuri coercitive menite să consolideze armonia interetnică, dar şi printr-o autonomie permisivă acordată minorităţilor etnice şi religioase, cărora li s-a permis să-şi păstreze propria limba, cultură şi tradiţie.
Deşi sistemul "milleturilor" (autonomiilor) asigura pacea etnică n Imperiul Otoman, exista totuşi o inegalitate instituţionalizată ntre musulmani şi non-musulmani. Spre exemplu, evreii şi creştinii plăteau taxe mai mari şi nu aveau acces la majoritatea funcţiilor n stat, suferind astfel o multitudine de discriminări legale şi sociale. Pentru a contracara discriminarea, aceste etnii şi-au dezvoltat un aşa-zis simţ al solidarităţii intracomunitare. Deşi aceste grupuri etnice manifestau cteodată nencredere sau chiar ostilitate unul mpotriva celuilalt, n general trăiau n pace unii cu alţii şi cu populaţia turcă.
n primele decenii ale secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman a reacţionat la influenţele culturale, politice şi socio-economice venite din Europa prin implementarea n cadrul imperiului a teoriei otomanismului. Conform acestui nou concept, Imperiul Otoman continua să se definească pe sine ca fiind o entitate musulmană, dar, n acelaşi timp, considerndu-se multicultural, multi-etnic, toţi cetăţenii săi fiind consideraţi egali n faţa legii. n acest context istoric, Imperiul Otoman a ncercat să copieze conceptele europene despre unitatate naţională, eliminnd astfel ideea că societatea otomană era mpărţită n clasa favorizată a turcilor musulmani şi cea a minorităţilor non-musulmane.

    2. Perspectiva etnică versus perspectiva religioasă

Către sfrşitul secolului al XIX-lea, sub influenţa naţionalismului european, Imperiul Otoman ncepea să se transforme dintr-un stat multietnic ntr-un stat naţional turc. Victimele acestui proces au fost minorităţile etnice prezente in imperiu: armeni, libanezi crestini, creştini nestorieni, kurzi, greci din spatiul anatolian şi cel pontic.
Avnd n vedere dezvoltarea relaţiilor cu Europa n secolul al XIX-lea, idei naţionaliste ca libertatea şi autodeterminarea au influenţat populaţia turcă, dar şi minorităţi etnice cum ar fi armenii, kurzii sau grecii. Imperiul Otoman a luat n considerare problema minorităţilor nu numai din perspectiva etnică, dar şi din perspectiva religioasă. De exemplu, autorităţile tratau n mod diferenţiat populaţia musulmană kurdă n comparaţie cu alte minorităţi non-musulmane. Kurzilor, de exemplu, li se permitea portul de arme. n ciuda acestei situaţii, din cauza circumstanţelor de ordin istoric, minorităţile etnice tindeau să fie divizate n funcţie de religie, astfel nct minorităţile etnice erau de asemenea şi minorităţi religioase, majoritatea creştine.

                        ***

ncepnd din secolul al XVII-lea Imperiul otoman a cunoscut un proces lent, dar permanent de decădere. „Unica putere cu adevărat a Evului Mediu”, cum caracteriza Karl Marx Imperiul otoman, „nu putuse ţine pasul cu dezvoltarea impetuoasă a societăţii omeneşti n epoca modernă, cramponndu-se n structuri politice, sociale şi economice nguste, rigide, anacronice” . Caracterul strict militar al feudalismului turcesc, care constituise ntr-o anumită etapă istorică forţa principală a Imperiului şi i asigurase succesul, n epoca următoare nu numai că nu putuse asigura noi cuceriri teritoriale, dar nici măcar menţinerea vechilor hotare. Continuarea acestei stări de lucruri nu putea duce dect la dispariţia statului otoman.
    ncercările de modernizare care au avut loc n secolul al XIX-lea, pe timpul sultanilor Selim al III-lea (1789-1807), Mahmud al II-lea (1808-1839) şi n special n perioada lui Abdul Megid I (1839-1861), care a inaugurat o epocă de reforme n istoria Imperiului otoman (Tanzimatul), şi Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), chiar dacă au adus o anumită nviorare n viaţa social-politică şi economică nu au avut amploarea şi profunzimea necesară pentru a produce o transformare de ansamblu a modului de producţie, au lăsat neatinse bazele feudalismului şi, n consecinţă, nu au putut opri procesul de decădere a Imperiului otoman, care şi trăia la sfrşitul secolului al XIX-lea şi nceputul celui de-al XX-lea ultimele sale zile.
    Marile puteri au căutat de-alungul secolelor să profite de situaţia dificilă a naltei Porţi pentru a obţine o parte ct mai mare din moştenirea acesteia, pentru a cştiga poziţii economice şi politice predominante n imperiu, pentru a cuceri noi teritorii şi a-şi impune stăpnirea asupra unor popoare aflate sub dominaţia otomană.
Luptele interne care se intensificau n Imperiul Otoman creau condiţii favorabile pentru mişcarea de eliberare naţională a creştinilor din sud-estul european. Ea era alimentată de procesele de modernizare a societăţii din ţările europene, care au condus spre formarea naţiunilor. Stabilitatea şi omogenitatea unei naţiuni se bazează pe un teritoriu comun ale cărui limite pot fi identificate, comunitate de limbă, tradiţii culturale, legături economice. Un rol important n formarea unei comunităţi naţionale moderne l-a jucat evoluţia politică a poporului respectiv att n perioadele premergătoare ale istoriei lor, ct şi n secolele XVIII-XIX. Fiecare din popoarele Europei de Sud-Est şi-a avut calea sa de constituire a statului şi a naţiunii moderne eliberate de sub dominaţia străină şi de constituire a statului.
Deşi n cursul secolului al XIX-lea lupta de eliberare a unor popoare aflate sub dominaţie otomană fusese ncununată de succes, ele reuşind să-şi cştige neatrnarea şi să formeze state naţionale independente (este cazul grecilor, romnilor, srbilor), la nceputul secolului al XX-lea se mai aflau ncă sub stăpnirea Porţii numeroase popoare, oprite din drumul firesc de a se dezvolta liber, n propriul lor stat naţional independent. n epoca, capitalismului şi a statelor naţionale burgheze, Imperiul otoman multinaţional era un anacronism, ca şi Imperiul austro-ungar. Acest stat, care nu reprezenta un popor, ci dinastia osmanilor, era un obstacol pentru afirmarea naţională a slavilor de sud, armenilor, arabilor şi a poporului turc nsuşi.
    Dacă reformele din secolul al XIX-lea nu aduseseră transformări profunde n viaţa social-economică a imperiului, ele au avut nsă o puternică nrurire asupra dezvoltării ntregii vieţi culturale. Noul suflu cultural, prezent n literatură, artă, istorie, nvăţămnt a ilustrat de fapt nceputul unui proces ndelungat de deşteptare şi de afirmare a naţiunii turce , care se va ncheia n anii 1919-1923 prin formarea statului naţional şi proclamarea Republicii Turcia.
    Procesul de afirmare a conştiinţei naţionale poate fi observat n creşterea interesului pentru limba turcă, pentru creearea unei literaturi n limba poporului, nţeleasă de popor, spre deosebire de vechea literatură scrisă n limba osmană, o limbă vorbită de un cerc foarte restrns de intelectuali din jurul sultanului, plină de cuvinte de origine arabă şi persană, inaccesibilă poporului.
    Intelectualii naintaţi au nceput o acţiune susţinută de curăţirea limbii de cuvinte străine şi a fost publicat primul dicţionar al limbii turce. „A crescut totodată interesul pentru trecutul istoric al poporului turc, pentru determinarea locului său n cadrul lumii musulmane, pentru evidenţierea elementelor specifice care-l deosebeau de celelalte popoare islamice” .
    De la interesul pentru cunoaşterea trecutului preocupările s-au ndreptat repede spre problemele privind viitorul naţiunii turce. n acest climat a apărut mişcarea „junilor turci”, cu caracter burghezo-revoluţionar, ai cărei membrii erau recrutaţi n special dintre ofiţeri, intelectuali, funcţionari şi mica burghezie comercială. Junii turci urmăreau modernizarea statului prin transformarea Imperiului otoman dintr-o monarhie absolută ntr-un stat burghez constituţional, ntărirea poziţiilor burgheziei turce n viaţa economică şi politică, scoaterea ţării de sub dominaţia marilor puteri.
    n 1908, n urma unei revoluţii cu caracter burghez , Junii turci au ajuns la conducerea statului otoman. Dar multe puncte din programul lor politic nu au fost transpuse n viaţa, rămnnd simple promisiuni. Au fost nşelate, de asemenea, aşteptările popoarelor asuprite din imperiu, care au sprijint mişcarea n speranţa obţinerii unor drepturi naţionale, culturale, religioase şi economice mai largi . n dorinţa lor de a forma un stat naţional turc modern, o Turcie unică şi indivizibilă n cadrul graniţelor existente, Junii turci negau de fapt drepturile naţionale ale celorlalte popoare, care formau aproximativ 2/3 din ntreaga populaţie a imperiului şi se aflau, multe dintre ele, la un stadiu de civilizaţie superior turcilor.
    Este greu de crezut că vreun program de reforme ar fi putut păstra Imperiul Otoman, ca stat multinaţional, ai cărui cetăţeni să fie mulţumiţi cu apartenenţa lor la sistemul otoman. S-au făcut eforturi repetate de ntărire a statului şi de mulţumire sau liniştire a populaţiei dizidente. De-a lungul secolului, problema a rămas aceeaşi: majoritatea popoarelor balcanice, indiferent de naţionalitate sau de nivelul lor social, doreau pur şi simplu să părăsească statul otoman ca atare. Ideea naţională nu a fost doar un program al intelectualilor şi a politicienilor, deoarece ea a devenit pnă la sfrşitul secolului o convingere nflăcărată, ba chiar un fel de religie laică pentru majoritatea locuitorilor fiecărui stat. Pnă şi turcii musulmani au acceptat această soluţie ca fiind cea mai potrivită pentru viitorul lor politic.
n 1922, o dată cu formarea oficială a republicii turceşti „au dispărut ultimele vestigii ale Imperiului otoman” . Dispariţia acestuia din Europa a marcat victoria finală a principiului naţional de organizare a vieţii politice din această zonă. S-a nfăptuit trecerea de la conceptul de stat n care mai multe naţionalităţi cu limbi, culturi şi religii diferite ocupau acelaşi spaţiu geografic, fără să fie nsă egale ntre ele, la ideea mai modernă că un popor care vorbeşte aceeaşi limbă ar trebui să deţină posesiunea exclusivă asupra zonei n care locuieşte
    n decursul existenţei lor, turcii au trecut prin toată gama situaţiilor posibile n istorie. Astfel, uneori ei au trăit ca supuşi ai altor popoare, alteori au servit ca mercenari n armatele străine, iar n anumite perioade au dominat alte popoare, după care a trebuit ca ei nşişi să lupte pentru cucerirea independenţei lor naţionale, cum a fost războiul de independenţă condus de Mustafa Kemal Atatrk – făuritorul Turciei moderne. Turcii şi-au făurit propria lor istorie n interferenţă permanentă cu istoria altor popoare, iar după primul război mondial au creat o Turcie nouă, cu limite teritoriale bine definite şi cu un popor ale cărui aspiraţii diferă fundamental de ale naintaşilor lor. Participarea turcilor la istoria mondială nu poate fi limitată. S-au scris şi studii speciale referitoare fie la rolul istoric al popoarelor turcice fie la contribuţia lor la asamblarea civilizaţiilor Europei şi Asiei ncă din perioadele vechi ale istoriei. Dată fiind importanţa istoriei poporului turc n contextul istoriei mondiale, seria preocupărilor n acest domeniu rămne permanent deschisă, ea mbogăţindu-se mereu cu alte studii şi monografii. Cercetătorul Mehmet Ali Ekrem a mbogăţit istoriografia cu o lucrare preţioasă, intitulată Civilizaţia turcă, unde sunt scoase n evidenţă aceste aspecte şi multe altele .



BIBLIOGRAFIE:

I.    Lucrări speciale:

•    Chirtoagă, I., Imperiul Otoman şi sud-estul european (pnă la 1878), Manual universitar, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2004.
•    Ekrem, M. A., Atatrk, făuritorul Turciei moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1969.
•    Inalcik, H., Le Tanzimat et la Questione Bulgare, Ankara, 1943.
•    Inalcik, H., The Ottoman Empire: The Classical Age, 1300-1600. Editura Reprint, Phoenix, 2000.
•    Lewis, B., The Impact of the French Revolution on Turkey, n  Cahiers d’Histoire Mondiale, vol. II, nr. 1/1953.
•     Mehmed, M., A., Istoria Turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

II.    Lucrări generale:

•        Ablay, M., Din istoria tătarilor, Bucureşti, 1997.
•     Cahen, C., Pre-Ottoman Turkey. A general survey of the material and spiritual culture and history, 1071 – 1330, Londra, 1968.
•    Ciachir, N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei n epoca modernă (1789-1923), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
•     Deguignes, I., Histoire gnrale des Huns, des Turks, des Mongols et des autres Tartars Occidentaux avant et depuis J.C. Jusqu’ presnt, Tome I/P. I-II, Paris, 1956.
•    Djordjević, D., Revolutions nationals des peoples balkaniques, 1804-1914, Belgrad, 1965.
•    Hayes, C., Nationalism: A Religion, New York, 1960.
•    Hermet, G., Istoria naţiunilor şi a naţionalismului n Europa, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 39.
•    Karpat, K.H., Studies on Ottoman Social and Political History (Selected Articles and Essays), The Land Regime, Social Structure, and Modernization in the Ottoman Empire, Chicago: University of Chicago Press, 1968.
•    Jelavich, Ch., B., Formarea statelor naţionale balcanice 1804-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999.
•    Lenin, V. I., Opere complete, vol. 33, Editura Politică, Bucureşti, 1964.
•    Lewis, B., The Emergence of Modern Turkey, Oxford University Press, 1968.
•    Moisuc, V., Calafeteanu, I., Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923), Editura Academiei Republicii Socialiste Romnia, Bucureşti, 1979.
•    Soysal, I., Revoluţia franceză şi relaţiile diplomatice turco-franceze – 1789-1802, Ankara, 1964, XIV.
•    Tsourkas, C., Les dbuts de l’enseignement philosophique et de la libre pense dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Thophile Corydale (1570-1646), Deuxime dition, Thessalonique, 1967.

III.    Articole:
•    Oţetea, A., Un făuritor al Romniei moderne: Mihail Kogălniceanu, n ,,Studii. Revistă de istorie”, Bucureşti, 1967, Nr. 5.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica