referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Arealul pontic in anii celui de al doilea razboi mondial

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Fiindcă înaintarea Germaniei în bazinul dunărean, coborârea ei eventuală în Balcani, rolul pe care îl poate juca la Galaţi sau la Constanţa, apropie Germania de Marea Neagră şi aşează Rusia în faţa unor probleme noi. De aceea pretenţiile de a lua în mâinile ei cheile Mării Negre la Dunăre nu se explică numai prin politica de expansiune a Rusiei, ci şi prin nevoia pe care o simte să ocupe mai devreme unele poziţii de apărare şi rezistenţă” ...

Varianta Printabila 


1 I.    INTRODUCERE

Insistenţa cu care Uniunea Sovietică a urmărit ndeplinirea visului tradiţional al Rusiei, de a-şi institui controlul asupra Gurilor Dunării şi implicit de a-şi extinde vecinătatea nord-pontică, s-a dovedit din ce n ce mai evidentă n faza premergătoare celei de-a doua conflagraţii mondiale. Acordul sovieto-german din 23 august 1939, n părţile care privesc mpărţirea sferelor de influenţă n Europa de sud-est, relevă interesul acut al Moscovei faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru, n paralel cu dezinteresul aparent al Berlinului faţă de această regiune. Era un dezinteres aparent, pentru că la momentul respectiv, Hitler urmărea ndeplinirea planurilor de supunere a nord-vestului european, timp n care el avea nevoie de neutralitatea lui Stalin, dacă nu chiar de cştigarea bunăvoinţei acestuia.
Declanşarea războiului, prin agresiunea Germaniei si a URSS mpotriva Poloniei n septembrie 1939, a creat o stare de insecuritate şi n zona Mării Negre, determinată de interesul celor două puteri pentru Strmtori. n pofida ncercărilor franco-britanice de a atrage Turcia ntr-o alianţă militară contra Germaniei şi Bulgariei, ea a rămas neutră, acceptnd doar ajutor mutual n cazul unui război n Mediterana Orientală. Statutul de neutralitate al Turciei, beneficiară a dreptului de a controla traficul prin Strmtori, a fost convenabil celor două puteri, att timp ct nu s-a pus problema debarcării unor forţe anglo-americane n insulele din Marea Egee şi a pătrunderii navelor lor prin Bosfor şi Dardanele pantru a ajuta URSS.
După acceptarea ocupaţiei sovietice asupra Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, după ncuviinţarea Dictatului de la Viena şi a tratatului cu Bulgaria referitor la cedarea Cadrilaterului, Reich-ul „garantează” noile graniţe ale Romniei, strnind reproşurile sovietelor, care nutreau intenţii de supunere a ntregii Bucovine.

II. CHESTIUNEA MĂRII NEGRE, A STRMTORILOR ŞI A GURILOR DUNĂRII  - OBIECT DE DISPUTĂ NTRE GERMANIA ŞI URSS
 Anexarea Basarabiei aducea implicit statutul de stat dunărean pentru Uniunea Sovietică, fapt care atingea interesele economice ale Germaniei, legată prin coridorul fluvial de Marea Neagră, de unde se putea exercita controlul asupra Peninsulei Balcanice şi a bazinului Pontic. „Pricipalul rival al expansiunii sovietice către Gurile Dunării şi strmtori – remarca N. Daşcovici – l-a constituit Germania, interesată să-şi menţină controlul n zonă pentru a avea acces la bauxita din Iugoslavia, petrolul şi cerealele din Romnia, cromul din Turcia, materii prime strategice pentru susţinerea unui război de amploare” .
Din a doua jumătate a anului 1940, Germania a nceput să ameninţe, pas cu pas, trendul de consolidare a poziţiei Uniunii Sovietice la bazinul Mării Negre, poziţie ntărită prin extinderea frontierei pontice de la limanul Nistrului pnă la vărsarea braţului Chilia. mpiedicarea intenţiilor din ce n ce mai vădite ale sovieticilor de a-şi impune condiţia de lider asupra arealului şi bazinului nord-pontic a nceput prin stăvilirea ncercărilor Moscovei de a se implica n controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă. Astfel, după ce la 1 martie 1939 Germania devenea membră a Comisiei Europene a Dunării (CED), alături de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Romnia, organism suveran asupra gurilor fluviului, avnd competenţe superioare Comisiei Internaţionale a Dunării (CID), Reich-ul, ncurajat de succesele de pe frontul vest-european, ncepe demersurile pentru dizolvarea CID. Hotărrea Conferinţei de la Viena din 5 septembrie 1940, la care au participat reprezentanţii Germaniei, Italiei, Bulgariei, Ungariei, Romniei, Iugoslaviei şi Slovaciei, de a desfiinţa Comisia Internaţională a Dunării a strnit reacţia Uniunii Sovietice, neinvitată să participe, deşi devenise putere dunăreană.
Evenimentele ulterioare demonstrează că, de fapt, disputa pentru impunerea dominaţiei asupra Gurilor Dunării se dădea ntre Germania şi Uniunea Sovietică, cele două puteri nfruntndu-se fără rezultat n cadrul lucrărilor Conferinţei de la Bucureşti, din 29 octombrie-20 decembrie 1940. Garanţia germano-italiană privind integritatea noilor frontiere ale statului romn, precum şi instarea misiunii militare germane n Romnia au creat noi tensiuni sovieto-germane.
Vizita lui Molotov la Berlin şi discuţiile acestuia cu Ribbentrop şi cu Hitler, n zilele de 12-13 moiembrie 1940, au evidenţiat, mai mult dect oricnd, rivalitatea sovieto-germană n ce priveşte controlul navigaţiei pe Dunărea maritimă, dar, mai ales, interesul acut al Moscovei faţă de bazinul pontic şi de Strmtori. Chestiunea Mării Negre şi a Strmtorilor devenise vitală pentru Rusia, n condiţiile n care Romnia se ndrepta către Germania.
Toate evenimentele, de la Războiul Crimeii din secolul trecut şi pnă la debarcarea trupelor străine n Crimeea şi la Odessa, „n anii 1918 şi 1919, arată că securitatea regiunilor de la Marea Neagră ale URSS nu poate fi considerată ca asigurată fără reglementarea problemei Strmtorilor. De aceea, interesul URSS pentru Marea Neagră este problema apărării ţărmurilor URSS şi asigurarea securităţii ei. De aceasta se leagă organic problema garantării Bulgariei de către URSS, căci asigurarea liniştii n regiune nu este posibilă fără acordul cu Bulgaria privind trecerea trupelor sovietice pentru apărarea intrărilor n Marea Neagră” .
Atta vreme ct Turcia rămnea neutră, Rusia putea controla tot litoralul nord şi vest-pontic, cu excepţia celui romnesc, ntre Batumi şi Burgas. Lesne de nţeles de ce Germania a ezitat să dea un răspuns ferm solicitării Rusiei de a include Bulgaria n sfera sa de interese şi a invocat absenţa unei cereri bulgare de acordare de garanţii sovietice şi necesitatea consultării Italiei n această privinţă. Cnd Molotov a amintit intenţia rusă de a-şi asigura n Dardanele baze militare, Fűrer-ul a răspuns cu o contrapropunere care prevedea pentru Rusia anumite nlesniri n statutul Strmtorilor, ceea ce nsemna, de fapt, un refuz al propunerii Moscovei” .
Dorinţa lui Stalin de a-şi crea baze militare n Bulgaria a strnit ngrijorarea Reich-ului, care şi vedea ameninţate interesele. „Din punct de vedere geostrategic – consideră istoricul Florin Constantiniu – Bulgaria prezenta o dublă nsemnătate pentru Moscova: cap de pod n Peninsula balcanică şi etapă n drumul spre Strmtori. Ambele funcţii ale Bulgariei se integrau strădaniei lui Stalin de a crea şi la frontierele de sud ale URSS un bru de securitate, după modelul celui din Vest” .
Discuţiile germano-sovietice de la Berlin au evidenţiat ncă o dată că arealul şi bazinul pontic sunt obiective pe care şi o putere şi alta şi-ar dori să le controleze exclusiv, neputnd fi vorba de o mpărţire a sferelor de influenţă n acestă zonă. Interesele Kremlinului şi ale Reich-ului erau ireconciliabile n acestă regiune.
Pentru Hitler, rezolvarea acestei probleme nu avea dect o soluţie: anihilarea Uniunii Sovietice printr-o campanie fulgerătoare, ce urma a fi declanşată n primăvara anului următor. Stalin ncă mai credea că Germania ar putea fi păcălită prin manevre diplomatice şi a dispus efectuarea unor demersuri de convingere a Sofiei să accepte garanţiile sovietice şi o prezenţă militară sovietică n Bulgaria, demersuri soldate cu un eşec.
Este evident că regiunea Dunării maritime, arealul şi bazinul de vest ale Mării Negre, regimul Strmtorilor deveniseră obiect de dispută ntre Rusia sovietică şi Germania, prima pretinznd că fac parte din zona sa de securitate, a doua – interesată să-şi menţină controlul n zonă pentru a avea acces la materiile prime strategice. Uniunea Sovietică stăpnea mai bine de jumătate din lungimea totală a coastelor Mării Negre, prin bazele navale de la Nikolaev, Odessa, Novorossisk, Tuapse, Poti şi, ndeosebi, Sevastopol.
Germania se impusese deja la Gurile Dunării prin CED , angajase Romnia, alături de Axă, asigurndu-şi astfel accesul la litoralul romnesc, şi se străduia să cştige bunăvoinţa Bulgariei. Pe bună dreptate, Grigore Gafencu, ministrul romn de la Moscova, apecia ntr-un raport naintat la 11 ianuarie 1941 generalului Ion Antonescu: „Opunerea de interese ntre Germania, cea dinti putere dunăreană, şi Uniunea Sovietică, cea dinti putere la Marea Neagră, opunerea ntre fluviu, care tinde să ajungă liber la Mare, şi Marea, care rvneşte să rămnă nchisă, e de altfel vădită. Tocmai această nepotrivire de interese stimulează nsă stăruinţa şi graba cu care ruşii şi formulează pretenţiile. Fiindcă naintarea Germaniei n bazinul dunărean, coborrea ei eventuală n Balcani, rolul pe care l poate juca la Galaţi sau la Constanţa, apropie Germania de Marea Neagră şi aşează Rusia n faţa unor probleme noi. De aceea pretenţiile de a lua n minile ei cheile Mării Negre la Dunăre nu se explică numai prin politica de expansiune a Rusiei, ci şi prin nevoia pe care o simte să ocupe mai devreme unele poziţii de apărare şi rezistenţă” .
Pentru Hitler era clar că interesele Germaniei şi ale Rusiei deveniseră ireconciliabile, fapt pentru care Planul „Barbarossa” de atacare a lui Stalin căpătase contur ncă din a doua parte a anului 1940. Directiva nr. 21, avizată de Fűhrer la 18 decembrie 1940, prevedea declanşarea unei „campanii fulger”, nainte de nfrngerea Marii Britanii  mpotriva forţelor sovietice din vestul Rusiei, cu scopul final de a izola „Rusia asiatică” prin atingerea şi consolidarea liniei Volga-Arhanghelsk.
Ca şi n Primul Război Mondial, componenta navală n Marea Neagră a avut un rol secundar. n concepţia strategică a conducerii de război germane, nlăturarea sovieticilor din bazinul nord-pontic urma a se realiza printr-un război terestru, care să lovească principalele baze navale ruseşti – Odessa, Sevastopol, Novorossiisk – şi să anihileze acţiunile flotei sovietice din Marea Neagră, considerată, oricum, incapabilă de a influenţa decisiv desfăşurarea operaţiilor. Pe de altă parte, Kriegsmarina era angajată n bătălia Anglei, iar introducerea unor componente ale ei n Marea Neagră era extrem de dificilă datorită regimului restrictiv al Strmtorilor.
Potrivit opiniei unor analişti militari, „neglijarea componentei navale a războiului n bazinul Mării Negre a fost o greşeală, ntruct acţiunile flotei sovietice şi ameninţările acesteia au afectat serios atingerea obiectivelor strategice şi au provocat ulterior pierderi grele, ncetinind ritmul de ofensivă la Odessa şi n Crimeea”. Din acelaşi motiv, conducerea Wehrmacht-ului „a pierdut unul din argumentele principale care ar fi putut determina intrarea n război a Turciei de partea Axei” .
La 22 iunie 1941, atacul mpotriva URSS s-a declanşat pe un front uriaş, de la Marea Baltică şi pnă la Marea Neagră, pe care se sprijinea flancul sudic. Dispozitivul strategic adoptat la litoralul nord-vestic al Mării Negre a avut un caracter predominant defensiv, deoarece succesul urma a fi asigurat prin executarea ofensivei terestre de-alungul costei nord-pontice, avnd ca punct final Caucazul.
Misiunea principală a forţelor navale maritime consta n asigurarea transporturilor pe mare n folosul armatei de uscat de pe frontul de sud. Conducerea Wehrmacht-ului rămnea precaută, deoarece raportul de forţe n Marea Neagră i era n continuare nefavorabil .
Flota sovietică a Mării Negre nsuma, la nceputul ostilităţilor, 1 navă de luptă (cuirasat), 6 crucişătoare, 3 lidere, 14 contratorpiloare, 44 submarine, 15 nave dragoare, 4 canoniere, 2 nave de supraveghere a barajelor de mine, 84 vedete torpiloare, 10 vnătoare de submarine. Aceste nave erau dispuse la Nikolaev, Odessa, Novorossiisk, Tuapse, Poti şi, ndeosebi la Sevastopol. n ansamblu, flota sovietică din Marea Neagră avea un tonaj de peste 200.000 tone, peste 700 guri de foc, circa 2.800 mine şi 500 torpile, din care 264 pe submarine. La toate acestea se adăugau şi cele 626 avioane ale aviaţiei maritime .
De cealată parte, forţele Axei n bazinul vestic al Mării Negre se reduceau la Forţa navală maritimă a Romniei, compusă din: 3 torpiloare, 3 canoniere, 4 puitoare de mine, un submarin – „Delfinul”, o navă bază pentru submarine şi 3 vedete torpiloare. Aceasta, deoarece la nceputul ostilităţilor, Germania şi Bulgaria au avut o contribuţie redusă n ceea ce priveşte componenta navală n bazinul pontic. Turcia, ţară neutră, nu dispunea de forţe navale puternice, misiunea lor reducndu-se exclusiv la protejarea Strmtorilor .
Lipsite de posibilitatea de a organiza şi desfăşura operaţii maritime militare de amploare din cauza raportului de forţe net defavorabil, forţele Axei au fost nevoite să recurgă exclusiv la operaţii terestre pentru lovirea şi ocuparea bazelor maritime sovietice, care asigurau inamicului libertatea de mişcare n Marea Neagră. Aşa se şi explică naintarea mai anevoioasă a Grupului de armate „Sud”, care, la prima pauză operativă de la jumătatea lunii iulie 1941, era ncă departe de aliniamentul Niprului pe care trebuia să ajungă conform planificării iniţiale. De aceea, conducerea Wehrmacht-ului şi-a fixat ca obiectiv cucerirea portului Odessa şi a litoralului pontic pnă la vărsarea Niprului.
Hotărt să cştige lupta pentru obţinerea supremaţiei n bazinul pontic, Hitler şi-a ndreptat, concomitent, atenţia spre peninsula Crimeea, abandonnd ndeplinirea unui principal obiectiv strategic strategic, cucerirea Moscovei.
ntr-un ordin datat 21 august 1941, Hitler punea capăt „avntului” generalilor Halder şi Guderian de a relua imediat ofensiva spre Moscova. „Generalii mei – spunea el – habar n-au de aspectele economice ale războiului”. Fűhrer-ul hotărăşte că „cel mai important obiectiv care trebuie ndeplinit nainte de venirea iernii nu este capturarea Moscovei, ci cucerirea Crimeii şi a regiunii industriale şi miniere a Doneţului, precum şi ntreruperea aprovizionării ruşilor cu petrol din Caucaz” . n concepţia liderului german, ocuparea Crimeii determina ntreruperea aprovizionării armatelor sovietice cu petrol din Caucaz, dar şi asigurarea aprovizionării trupelor germane cu petrol din Romnia.
Stăpnirea Crimeii nsemna, de fapt, asigurarea controlului asupra Mării Negre de către flota germană şi cea romnă. „Cine are Crimeea – remarca istoricul Gheorghe Brătianu – poate stăpni Marea Neagră. Cine n-o are, n-o stăpneşte” .
Pentru Germania, cucerirea peninsulei Crimeea constituia condiţia fundamentală n vederea continuării ofensivei la est de Nistru şi spre Caucaz, unde se aflau importante zăcăminte de petrol. Cucerirea peninsulei şi instituirea unui protectorat german asupra regiunii – gndea conducerea Wehrmacht-ului – ar fi putut scoate Turcia din neutralitate.
La 14 august 1941, Hitler l informa pe generalul Ion Antonescu că „primul ţel n spaţiul operativ la nord de Marea Neagră l vede n mpiedicarea inamicului de a constitui un nou front defensiv pe Nipru, cucerind peninsula Crimeea, care formează pentru adversar baza sa aeriană n atacurile terenului petrolifer romn, iar pentru noi pe aceea a continuării urmăririi”  şi i propunea conducătorului statului romn să-i pună la dispoziţie „Corpul de cavalerie, Brigada motomecanizată şi Corpul vnătorilor de munte la operaţiile viitoare la răsărit de Nipru”. Crimeea era, aşadar, o cheie a Mării Negre, care odată ocupată şi stăpnită, putea aduce cştigarea supremaţiei n ntregul bazin pontic.
Căderea Sevastopolului, la 1 iulie 1942, şi ocuparea Crimeii au creat condiţii favorabile desfăşurării ulterioare a ofensivei Germaniei spre Caucaz, fiind eliminat ultimul mare pericol de la flancul sudic al frontului. Rusia a fost deposedată de principala ei bază maritimă din Marea Neagră. Flota sovietică continua să existe, dar rămnea pasivă.
Bazinul Mării Negre era de acum n mod clar dominat de Germania, care se şi vedea stăpnă peste cmpurile petrolifere din Caucaz şi, n perspectivă, spre cele din Orientul Apropiat. Marea Neagră devenise „lac german”, doar Strmtorile continuau să rămnă „turceşti”.
Marina germană a nceput să-şi aducă submarine şi nave de suprafaţă de mic tonaj n Marea Neagră. Dacă, pnă n preajma căderii Sevastopolului, majoritatea operaţiilor din Marea Neagră au fost executate de marina regală romnă, din mai 1942, Germania şi-a introdus nave uşoare n acvatoriul pontic, ajungndu-se la sfrşitul aceluiaşi an la 6 submarine de tip II B, de 250 tone, 6 vedete rapide şi opt vedete dragoare, care se adăugau celor 6 submarine de buzunar italiene, 4 vedete rapide MAS şi 4 şalupe de asalt .

1 n afara drumului Bosfor-Odessa (350 de mile), din a doua jumătate a anului 1942, au fost deschise succesiv rutele Odessa-Sevastopol, Constanţa-Sevastopol, Sevastopol-Feodosia, Feodosia-Anapa; Kerci-Taganrog, Kerci-Genicesk (Marea de Azov), nsumnd peste o mie de mile .
Bătălia pentru stăpnirea Mării Negre s-a desfăşurat att pe teatrele militare de operaţii unde avea loc disputa pentru cştigarea, de o tabără sau alta, a marilor baze navale de pe litoralul pontic, ct şi pe plan diplomatic, viznd scoaterea Turciei din neutralitate şi atragerea ei n război, fapt ce ar fi putut nclina decisiv balanţa n favoarea uneia sau alteia din taberele beligerante n ceea ce priveşte dominaţia bazinului pontic.
La 18 noiembrie 1942, Winston Churchill a argumentat n faţa şefilor de stat major necesitatea blocării Strmtorilor şi a asigurării flancului sudic al frontului sovieto-german, prin iniţierea unor demersuri, n scopul forţării Turciei să se alăture Aliaţilor. n acest scop, premierulo britanic preconiza instituirea unor garanţii anglo-ruso-americane, care să asigure integritatea teritorială a Turciei, urmată de obţinerea acordului acesteia pentru trimiterea unei misiuni militare anglo-americane la Ankara. Iniţiativa britanică a fost salutată de Stalin motivat de creearea posibilităţii de amplificare a bombardamentelor asupra regiunilor petrolifere romneşti, prin folosirea bazelor aeriene de pe teritoriul Turciei.
ntlnirea premierilor britanic şi turc la Adana (Turcia), la 30 ianuarie 1943, era o continuare a iniţiativei Angliei de a aduce Turcia alături de Naţiunile Unite. „Locul cel mai de nădejde pentru Turcia – afirma Churchill – este la masa conferinţei pentru pace, ca beligerantă, alături de nvingători” .
Prăbuşirea frontului Axei la Stalingrad s-a repercutat negativ asupra situaţiei şi acţiunilor trupelor germane şi romne din Crimeea, ca şi din capul de pod Kuban. Consecvent intenţiilor de a ajunge la petrolul caucazian, comandamentul german a luat hotărrea de a menţine forţe n capul de pod Kuban, considernd că de aici se putea apăra indirect Crimeea şi se reduceau posibilităţile de acţiune ale flotei ruseşti n Marea Neagră spre Bosfor sau spre litoralul romnesc şi bulgăresc al Mării Negre .
Whermacht-ul şi-a intensificat activitatea de transport maritim n bazinul Mării Negre, pe drumul Odessei şi pe ruta Sevastopolului, mărind, totodată, numărul de nave de patrulare (tip R-boot) . Armata 17 germană rămăsese izolată n Crimeea, ameninţată de apropierea liniei frontului.
Pentru sovietici Sevastopolul nsemna o bază navală, de unde flota proprie putea să controleze ntregul bazin pontic, cu excepţia părţii de vest, dar şi o bază aeriană, de pe care aviaţia avea posibilitatea să lovească att porturile maritime romneşti, ct şi zona petroliferă de pe Valea Prahovei.
Pentru germani, menţinerea peninsulei Crimeea putea zăgăzui ofensiva trupelor sovietice spre vest şi asigura libertatea de navigaţie n bazinul vest-pontic şi pe Dunăre. Amiralul Donitz considera că tabăra care stăpneşte portul Sevastopol poate controla şi modifica fundamental situaţia maritimă din Marea Neagră, precum şi pe aceea de pe coasta de nord, mai ales n bazinul vestic, n direcţia Strmtorilor, lucru de care depindea aprovizionarea n Marea Egee . Bătălia pentru Crimeea devenise, aşadar, pentru ambii beligeranţi, bătălia pentru stăpnirea Mării Negre.
Părăsirea Crimeii ar fi avut un impact negativ att asupra Turciei, ct şi asupra Bulgariei. Numai o rezistenţă ndrjită a trupelor germano-romne n Crimeea putea să „convingă” Turcia să rămnă n neutralitate .
Evoluţia raportului de forţe pe teatrele de operaţii, din nordul arealului pontic, n favoarea sovieticilor, a influenţat şi atitudinea Moscovei n privinţa angajării Turciei n război, la conferinţele interaliate din a doua jumătate a anului 1943. Dacă la Conferinţa de la Moscova (19-30 octombrie 1943) Stalin a repus pe ordinea de zi problema determinării Turciei de a intra nentrziat n conflict, n timp ce aliaţii anglo-americani nu vedeau aceasta ca pe o prioritate, la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943), delegaţia rusă, condusă de Viaceslav Molotov, a declarat că partea sovietică se poate dispensa de participarea Ankarei la război. Era evident că timpul curgea n favoarea Rusiei sovietice şi, cu sau fără voia Turciei, Marea Neagră se transformase n „lac rusesc”.
ntlnirea anglo-americană de la Cairo (4-6 decembrie 1944), la care a fost invitat şi premierul turc, avea să confirme poziţia prudentă şi rezervată a Ankarei, hotărtă să-şi menţină neutralitatea, n pofida presiunilor şi promisiunilor celor doi aliaţi .
Rupt de realitatea situaţiei din teren, Hitler continua să creadă că ofensiva trupelor sovietice şi va pierde intensitatea de la sine . Odată cu declanşarea bombardamentelor anglo-americane asupra regiunilor petrolifere ale Romniei, executate cu aparate de zbor care decolau de pe bazele din sudul Italiei, la 5 aprilie 1944, raţiunea militară germană de a mai menţine Crimeea sub ocupaţie a dispărut . Hitler aprobă retragerea trupelor din peninsulă, dar ordonă ca portul Sevastopol să fie menţinut sub control german spernd astfel să determine guvernul de la Ankara să reia livrările de materiale strategice către Germania.
Portul Sevastopol a fost, n cele din urmă, părăsit de trupele germano-romne care, n noapte de 9-10 mai, s-au retras n capul de pod de la Chersones, de unde o parte a fost evacuată n zilele de 11-12 mai, celelalte sacrificndu-se.
Redobndirea Crimeii şi a principalului său port, Sevastopol, de către Armata Roşie, a adus supremaţia Uniunii Sovietice asupra Mării Negre, astfel nct flota sovietică a devenit beneficiara libertăţii de manevră n bazinul pontic n detrimentul forţelor navale romne şi germane. Pe uscat, frontul se stabilizase, n aprilie 1944, pe aliniamentul Iaşi, Orhei, Dubăsari, cursul Nistrului pnă n Marea Neagră.
Ieşirea Romniei din război, la 23 august 1944, şi alăturarea ei la Naţiunile Unite, au determinat, implicit, instituirea supremaţiei sovietice absolute n bazinul Mării Negre, dar a generat, totodată, o situaţie critică n portul Constanţa, unde 79 de nave germane şi 25 de nave romneşti au devenit inamice.
Noul aliat, beneficiar al supremaţiei absolute n Marea Neagră, a trecut la capturarea, dezarmarea şi confiscarea navelor romneşti de război, astfel nct la data ncheierii armistiţiului, forţele navale romne au fost integrate n Flota Roşie a Mării Negre, fiind considerate captură de război.
Extinderea dominaţiei sovietice asupra litoralului vest-pontic s-a materializat la numai 4 zile după declanşarea stării de război dintre Uniunea Sovietică şi Bulgaria, astfel nct, la 9 septembrie 1944, Marea Neagră era n totalitate „mare rusească”, ntruct, pentru Stalin, Turcia nu mai conta.



III. CONCLUZII
   
    Supremaţia germană asupra Mării Negre a fost, aşadar, nlocuită cu supremaţia sovietică, n urma unor operaţii militare, desfăşurate ndeosebi pe teatrele terestre de război, deci prin dreptul forţei. Era nevoie de o legiferare a acestei supremaţii, mai ales pentru că ea se voia a fi exclusiv sovietică.
             Tensiunea din spaţiul pontic s-a accentuat n primăvara anului 1946, cnd se constata o intensificare a activităţii Armatei Roşii, prin mobilizări de mari unităţi şi chiar transferarea unor unităţi navale din Marea Baltică n Marea Neagră, ceea ce nsemna că Uniunea Sovietică pregătea un atac mpotriva Turciei. Situaţia potenţial conflictuală din bazinul pontic a igrijorat Washington-ul, care a nceput să privească Moscova ca pe un inamic cu reale intenţii ofensive.
   Diplomaţia americană a trecut la o atitudine de rezistenţă faţă de expansiunea sovietică, hotărnd să acorde sprijin Turciei. După ce, la 7 august 1946, Uniunea Sovietică denunţa Convenţia de la Montreux şi solicita măsuri comune ruso-turce pentru securizarea Strmtorilor, guvernul american a declarat că respinge orice propunere rusească de apărare a Bosforului şi Dardanelelor, hotărnd trimiterea n Mediterana Orientală a port avionului „Franklin Roosevelt”, a patru crucişătoare şi a unei flotile de torpiloare care să se alăture cuirasatului „Missouri”.
Implicarea SUA n zona Mării Negre, prin susţinerea materială a guvernului de la Ankara, a pus capăt intenţiei Uniunii Sovietice de a controla Turcia, care i-ar fi asigurat o dominaţie absolută asupra bazinului pontic, dar şi o deschidere a expansiunii către Balcani şi către Orientul Mijlociu.
Semnarea tratatelor de pace cu Romnia şi Bulgaria, n 1947, a deschis calea sovietizării acestor ţări riverane Mării Negre, făcnd astfel din Uniunea Sovietică cel mai puternic stat din Europa, cu cea mai mare vecinătate pontică.                   IV. BIBLIOGRAFIE                                
•    Ardeleanu Eftimia, Romnii n Crimeea, 1941-1944, Editura Militară, Bucureşti, 1995;
•    Brătianu Gheorghe I., Marea Neagră. De la origini pnă la cucerirea otomană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988;
•    Calafeteanu Ion, Romni la Hitler, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1993;
•    Ciorbea Valentin, Din istoria secolului XX, vol. II, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008;
•    Constantiniu Florin, 1941. Hitler, Stalin şi Romnia. Romnia şi geneza operaţiunii „Barbarossa”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002;
•    Daşcovici Nicolae, Regimul Dunării şi al Strmtorilor n ultimele două decenii, Iaşi, 1943;
•    Duţu Alesandru, ntre Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament romno-germane şi romno- sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;
•    Gafencu Grigore, Misiune la Moscova, 1940-1941. Culegere de documente, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995;
•    Hart B.H. Liddel, Istoria celui de-al doilea război mondial, Editura Orizonturi, Editura Lider, Bucureşti;
•    Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1944;
•    Ionescu Mihail E., Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI, Editura Militară, Bucureşti, 2006;
•    Idem, O epopee inutilă, n Golgota estului (iulie 1942-martie 1944), coordonator Alesandru Duţu, Editura Fundaţiei Culturale Romne, Bucureşti, 2000;
•    Koslinski Nicolae, Stănescu Raymond, Marina Romnă n al doilea război mondial, vol. I (1939-1942), Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1996;
•    Idem, Marina romnă n al doilea război mondial, vol. II, 1942-1944, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1997;
•    Loghin Leonida, Mari conferinţe internaţionale (1939-1945), Editura Politică, Bucureşti, 1989;
•    Mara Dorin, Marina regală a Romniei n cel de-al doilea război mondial, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
•    Rotaru Jipa, Damaschin Ioan, Glorie şi dramă. Marina Regală Romnă (1940-1945), Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 2000;
•    Rotaru Jipa, Zodian Vladimir, Oroian Teofil, Moise Leonida, Hitler, Antonescu, Caucazul şi Crimeea. Snge romnesc şi german pe frontul de Est, Editura Paideea, Bucureşti, 1999;
•    Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi ntlniri inedite. 1941-1944, vol. I, Editura Cozia, Bucureşti, 1991.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica