referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Epoca renasterii si literaturii renanscentiste

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Termenul de “umanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul restrîns, de interes faţă de valorile antichităţii.În legătură cu Renaşterea, termenul de umanism, se foloseşte în ambele sensuri...

Varianta Printabila 


1            Epoca renaşterii şi literaturii         renanscentiste
                   (sec. XV – XVII)
                 CONDIŢII ISTORICE
   Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionată nflorire a artelor, numită Renaştereaprin contrast cu evul mediu vazut ca o perioadăa dogmei şi fanatismului, cuprinde secolele al XIV, şi al XVI-le n Italia, al XVI-lea n Franţa, Germania şi Ţările de Jos, n Anglia şi Spania include şi nceputul secolului al XVII-lea.
       Renaşterea apare mai nti n Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare.n oraşele-state italiene,dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului determinase ntărirea burgheziei, a cărei opoziţie faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic.nflorirea comerţului duce la marile descoperiri Marco Polo ajunge n China, iar navigatorii spanioli de sub comanda italianului Cristofor Columb, aflaţi n căutarea unui drum mai scurt spre Indii, descoperă un nou continent.Lumea cunoscută-restrnsă n evul mediu-se lărgeşte tot mai mult.
         Inventarea tiparului face posibilă o răspndire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.Renaşterea (Renesancie) este epoca guvernată de o atitudine critică faţă de instituţiile şi mentalităţile medievale, pe fondul unui flux de idei reformatoare şi umaniste, ce luptă pentru afirmarea literaturii naţionale şi pentru combaterea uzului excesiv de teme religioase. Tot ce apare pe plan cultural constituie un mijloc de contracarare a acţiunilor clerului sau de politizare a vieţii sociale, ghidată de autorităţile statale.
          Un important rol, att n plan politic, ct şi cultural, l are burghezia, care, n ţările unde nu este foarte numeroasă,precum Slovacia şi  Cehia, este nlocuită,de oraşenime .n Slovacia de exemplu ,oraşenimea era mult ajutată de Monarhie, ntruct aceasta avea nevoie de un aliat puternic mpotriva micii nobilimi. Este motivul pentru care orăşenimii  i se acorda numeroase privilegii, astfel nct unele dintre ele au devenit aşa -zise “oraşe-libere”,avnd puterea necesara de a se administra independent, dar,n acelaşi timp  fiind supuse puterii monarhice. Nobilimea, pentru a face faţă acţiunilor ostile ale celor doi aliaţi, şi caută sprijinul n  rndul clerului. Renaşterea este epoca renumită pentru conflictul la nivel social ntre orăşenime /Monarhie şi nobilime/cler.
       Această perioadă este numită şi Epoca Umanismului, datorită ncercărilor din acest timp de a integran societate persoane cu idei deschise culturalizării maselor. Biserica, refractară faţă de artă şi cultură antica, este mult criticată de umanişti , care acordau o mare valoare ntocmai culturii antice. Umanismul se manifestă la nivelul mai multor ţări.n Italia, “leaganul latinităţii ”, se produce o schimbare uluitoare: limba latină, este inlocuită cu limba italiană. Umanismul publică aproape toate scrierile poeţilor mari. antici. Se afirmă prin Dante Alighieri (“Divina comedie”), Petrarca (“Scrieri”), Giovani Boccacio (“Decameronul”). n Franţa , se remarcă Rabelais,n Spania, Cervantes, iar n Anglia, literatura umanistă este larg acaparată de opera lui Shakespeare.
                             
                        UMANISMUL
   Termenul de “umanism" are doua sensuri:unul larg, de dragoste faţă de oameni, şi unul restrns, de interes faţă de valorile antichităţii.n legătură cu  Renaşterea, termenul de umanism, se foloseşte n ambele sensuri.
     Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei.Renaşterea ia antichitatea ca model, ncercnd s-o cunoască n toată bogăţia ei de valori.ncepe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi-ncepnd antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi ncepnd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea tipărite, sunt studiate cu atenţie şi-ncepnd cu a doua jumătate a secolului al XV-lea-tipărite.Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice.Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.
        Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, att pentru scriitori-care folosesc adesea chiar limba latină-,ct şi pentru artişti.Antichitatea afirmase cu mndrie că “Omul este măsura tuturor lucrurilor” şi că” n lume-s multe mari minuni;/Minuni mai mari ca omul nu-s!”Renviind această tradiţie, Renaşterea realizeză un ideal de om universal, multilateral, un om căruia, ca şi personajul antic "nimic din ceea ce este omenesc" nu-i este străin:armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi frumos, om de cultură şi de acţiune n acelaşi timp.Un astfel de om este un abis de ştiinţă, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor n toate ştiinţele si n alte cteva pe deasupra”.
         Spre deosebire de evul mediu, care vedea n om o creaţie a divinităţii, supusă n exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentual pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. “Nimic nu este mai presus pe pămnt dect omul, nimic nu este mai presus n om  dect mintea  şi sufletul [...]”, scria Pico Mirandola n al său Discurs despre demnitatea omului.
            Un astfel de om avea o educaţie multilaterală, filosofică, literară, ştiiţifică, artistică şi fizică.Reprezentativi pentru idealul de personalitate al Renaşterii au fost Leonardo da Vinci, pictor, om de ştiinţă şi architect.
             Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie ntre el şi natură.Această atitudine se reflectă n concepţia despre artă, pictorilor recomandndu-li-se “să studieze cu atenţie marele model al naturii”.
          Promovnd raţiunea, cunoaşterea ştiinţifică a naturii şi a omului, Renaşterea se opune dogmatismului şi fanatismului medieval.Lectura n original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesante făcute n aceste scrieri de către reprezentanţii bisericii.Corupţia şi ipocrizia clerului catholic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar n Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii n limba naţională.
                                
                         RENAŞTEREA N ITALIA
        Francesco Petrarca (1304-1374) este o personalitate reprezentativă pentru nceputurile umanismului renanscentist.Admirator al antichităţii latine, descoperitor al unor manuscrise cu discursuri de Cicero, partizan al restaurării republicii romane, autor de opere n limba latină, Petrarca a fost unul dintre cei mai mari poeţi italieni, fapt recunoscut ncă din timpul vieţii, cnd a primit la Roma cununa de lauri.
         Opera sa poetică cea mai valoroasă, scrisă n limba italiană, constituie Canţonierul, volum ce cuprinde cntece şi sonete inspirate de iubirea lui pentru Laura.Poeziile evocă, n imagini vibrnd de sensibilitate, momente ale ntlnirilor cu iubita, o prezintă n ipostaze graţioase (n barcă, sub ploaia de flori ale unui arbore primăvăratic, n unda unei ape ori strălucind la curte)sau tristă, bolnavă.Toata gama stărilor sufleteşti ale ndrăgostitului şi găseşte expresia n poezia lui Petrarca:
„Slăvite fie loc şi ceas şi clipă,
Meleag şi an, şi anotimp, şi lună,
Cnd am simţit din ochii tăi, stăpnă.
Iubirea-n pieptul meu cum se-firipă
Şi-n veci slăvită-a lacrimei risipă
n care-am plns cu dragostea-mpreună,
Şi rănile ce-n snul meu se-adună.
Şi-n inimă săgeata-nfiptă-n pripă...”
(Cantonierul LXI)
     După moartea iubitei, rimele i recheamă imaginea şi fac să retrăiască clipele fericirii perdute.
      Mai mult dect Beatrice, din care Dante făcuse un symbol, Laura este o femeie vie, o prezenţă poetică legată de cadrul natural.
        Stilistic, Petrarca utilizeză contrastele, spre a exprima frumuseţea femeii sau chinurile lui de ndrăgostit:
“Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie,
Mă tem şi sper, şi ard şi sunt de gheaţă
Şi zac răpuns şi zbor pnă-n tărie,
Nimic nu prind şi-o lume string n braţă.”
                                             (CXXXIV)

     Giovanni Baccaccio (1313-1375), cel mai mare prozator al Renaşterii italiene, a fost un umanist, cunoscător al antichităţii şi autor de opera n latină.Capodopera sa, Decameronul, este nsă scrisă n limba poporului şi relevă geniul său de povestitor.
      Povestea cu cadru are vechi tradiţii orientale, celebră fiind ăn acest sens colecţia de basme arabe O mie  şi una de nopţi, unde cadrul l constituie istoria Şeherezadei, care i spune n fiecare noapte cite o poveste soţului ei.Boccaccio preia această formulă, imaginnd zece tineri care, de teama ciumei ce bntuia Florenţa, se retrag la o vilă din afara oraşului şi, spre a-şi trece timpul spun fiecare zilnic cite o poveste timp de zece zile.Dintre cele o sută de povestiri, unele sunt vesele, pline de un umor succulent, altele tragice, dar toate slăvesc n spirit renanscentist viaţa şi iubirea, ndeamnă la trăirea plenară.Satira lui Boccaccio se ndreaptă asupra unor moravuri contemporane lui, dar şi general-umane, biciuind prostia, ipocrizia, corupţia, avariţia, prejudecăţile.
      Arta de povestitor, care vădeşte  ăn caracterizarea pregnantă a tipuilor şi n concentrarea nuvelelor, face din Boccaccio creatorul prozei artistice italiene.
                                    
                     RENAŞTEREA N FRANŢA
          n Franţa, Renaşterea s-a manifestat n secolul al XVI-lea, sub influenţa Renaşterii italiene, dar n forme specifice.Atitudinea umanistă pe o buna cunoaştere a literaturii greceşti şi latine, i-a făcut pe cei şapte poeţi grupaţi n cadrul Pleialei să ia model creaţiile antichităţii, considerate realizări de nentrecut, singurele n stare să-I stimuleze pe scriitorii vremii n a realize opera demne de nobleţea pe care ei o contribuiau poeziei.
           Principalul merit al poeţilor Pleiadei este de a fi contribuit substanţial la afirmarea şi cultivarea limbii franceze.Preocupările lor n acest sens s-au manifestat att teoretic, n manifestul intitulat Apărarea şi ilustrarea limbii franceze, ct şi n creaţia literară.
       Cel mai reprezentativ poet al Pleiadei, Pierre de Ronsad (1524-1585), a fost influenţat de Horaţiu (n ode )şi de Petrarca n sonetele către Casandra, Maria şi Elena, grupate sub titlul Iubirile.Depăşind, n cele mai bune creaţii ale sale, influenţa petrarchistă, Rosard scrie sonete n care sentimentul erotic se exprimă cu fineţe, n forme originale.Tema cea mai frecventă este aceea a trecerii timpului, mbinnd motivul sorţii schimbătoare („fortuna labilis”)cu acela al trăirii clipei („caroe diem”), ca n acest sonet către Elena:
„   Cnd vei fi-mbătrnit şi cu  tristeţe
Vei toarce serile la lumnare,
Rostind vreun vers de-al meu cu-nduioşire,
Ronsard, vei zice, mă cnta-n juneţe.
Si vei vedea că slujnica-ţi trsare
Ca smulă din toropelii ceţe,
Că la auzul gloriei măreţe
Te-o binecuvnta cu minunare.
Vei regreta dispreţul şi trufiaş
Trăieşte!Mine n-aştepta să vie,
Culege de-astăzi trandafirul vieţii.”

     n cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, entuziasmul, optimismul fac loc, ntr-o Franţă frămntată de războaie civile, unei atitudini sceptice, pe care o reprezintă n mod strălucit Michel de Montaigne (1533-1592).Opera acestui filozof se intitulează Eseurile şi reprezintă o autoanaliăă de o profunzime fără precedent.Lucrarea nu urmăreşte un subiect anumit, ci prezintă concepţiile, atitudinile lui Montaigne faţă de viaţă socială, educaţie, religie.n centrul operei se găseşte autorul eiş scopul său este de a se prezenta cu toată sinceritatea.Prin minuţiozitatea şi adncimea analizei, Montaigne, vorbindu-ne despre el ca om, vorbeşte despre problemele generale ale omului.

GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL
     Franois Rabelais, autorul lui Gargantua şi Pantagruel, a trăit ntre anii
1494-1553.Fusese n tinereţe călugăr, conform dorinţei tatălui său, dar dezgustat de moravurile acestei tagme, pe care o va satiriza n opera sa, o părăseşte pentru studiul medicinei, pe care o va practica pnă spre sfrşitul vieţii.Călătoriile efectuate n Italia, n calitate de medic al ambasadorului francez, l pun n contact cu nflorirea viaţă culturală din această ţară, opera sa rămnnd nsă impregnatăde spiritul francez.
     Inspirndu-se din cărţi populare anonime,Rabelais scrie despre faptele lui Pantagruel, apoi despre tatăl acestuia, Gargantua, realiznd o operă profund originală.Personaje care se bucurau de un real succes printre cititori, Gargantua li Pantagruel sunt doi uriaşi cumsecade, care trec print-o mulţime de aventuri comice şi fantastice.
      Gargantua se naşte cernd „De băut!” şi va creşte ca un gigant mereu nsetat şi nfometat, dornic de toate plăcerile vieţii.O parte importantă a acestei prime cărţi este consacrată educaţiei lui Gargantua, domeniu căruia Rabelais, ca şi alţi reprezentanţi ai Renaşterii, i acordă o deosebită importanţ.Primii doi dascăli ai copilului l pun să nveţe pe dinafară cunoştinţe nefolositoare.La insistenţa  unui prieten al tatălui său , Gargantua este ncredinţat unui alt dascăl, Ponocrate, n tovărăşia căruia pleacă la Paris, oraş unde se remarcă ncă de la sosire prin dimensiunile lui colosale şi prin faptul că ia clopotele Catedralei Notre Dame spre a le agăţa de gtul iepei.Educaţia pe i-o da Ponocrate mbină, n spirit renascentist,cunoaşterea naturii cu studiul autorilor antici, cu muzica şi exerciţiile fizice.Invadarea ţinuturilor sale natale de către crudul şi mărginitul rege Picrochole l determină pe Gargantua să lupte cu el şi să-l nvingă.Ca recompensă pentru ajutorul primit de la călugăr viteaz, fratele Ioan,Gargantua construieşte pentru aceasta Mănăstirea Thlme, model renascentist de societate liberă, opusă tradiţionalelor rnduieli mănăstireşti.
       Cărţile următoare se ocupă de educaţia lui Pantagruel şi aventurile lui şi ale prietenului său, Panurge.Pentru a afla aceasta din urmă trebuie să se căsătorească sau nu,cei doi prieteni ntreprind o lungă călătorie pe mare spre oracolul Sfintei Sticle, drum n care vizitează ţinuturi ce prilejuiesc, sub apartenenţa lor fantastică, o pronunţată atitudine satirică faţă de realităţile vremii.Un exemplu l constituie insula papimanilor, adoratori ai papei.
      Dincolo de caracterul ei fabulos şi comic, opera lui Rabelais conduce spre semnificaţii superioare.n prolog, scriitorul şi compara el nsuşi creaţia cu borcănaşele n care farmaciştii şi ţineau pe vremuri leacurile,vase ce ntruchipau figuri comice, dar conţineau substanţe binefăcătoare.Precum cinele roade osul spre a-i suge măduva, tot aşa, scrie Rabelais, cititorul trebuie să pătrundă miezul operei.
           Afirmarea vieţii plenare şi a cunoaşterii.Giganţii lui                   Rabelais sunt, la modul comic, simboluri ale idelalului de om universal, pe care şi-l propunea Renaşterea.Uriaşi ca fizic,acumulnd cu nesaţ tot ce le oferea viaţa, ei sunt nsetaţi de cunoaştere şi au o largă nţelegere pentru tot ceea ce este omenesc.Semnificativă este, n acest sens,scrisoarea adresată de Gargantua fiului său, Pantangruel, scrisoare adresată care conţineun adevărat program de educaţie al Renaşterii, epocă n care “literele le s-au redat ”lumina şi deminitatea”.Gargantua şi sfătuieşte urmaşulsă studieze limbile clasice-greaca, latina, ebraica-, apoi geometria, aritmetica, muzica, astronomia, dreptul civil, medicina.Un loc nsemnat este dat cunoaşterii ştiiţifice a naturii, n timp ce  sunt nlăturate pseudoştiinţe ca astrologia sau alchimia, practicate n evul mediu.”Abisul n ştiinţă”rămne o impresonantă metaforă care exprimă toată dorinţa de a şti a oamenilor Renaşterii.Ca o deviză a umanismului sună cuvintele lui Rabelais referitoare la „cunoaşterea perfectă a celeilalte lumi, care este omul”, univers miniatural, microcosm n armonie cu macrocosmul (cosmosul).Personalitatea complexă a omului Renaşterii trebuia ntregită şi pe plan moral,căci ştiinţa fără conştiinţă nu-i dect ruină a sufletului.”Adversar al războilui, pe care l consideră de inspiraţie diabolică, Rabelais introduce n programul său educativ mnuirea armelor n scopul apărării mpotriva cotropitorilor, iar paşnicul Gargantua luptă vitejeşte pentru a-şi apăra ţara.
       Satirizarea pedanteriei şi a clericalismului.Admiraţia lui Rabelais faţă de autorii antici se vădeşte n mulţimea citatelor reproduse din ei.Dar exagerările latiniste şi pedanteria sunt satirizate  n episodul studentului limuzin, care exprimă ntr-un mod ridicol şi de nenţeles folosind cuvinte latineşti, dar, cuprins de frică n faţa mniei lui Pantangruel, şi aminteşte imediat graiul de acasă.
      Verva satirică a lui Rabelais se ndreaptă mpotriva pedanţilor, a celor ale căror pretenţii de erudiţie ascund o mare superficialitate.Aceştia sunt, de cele mai multe ori, clerici, reprezentanţi ai Sorbonei, universitatea pariziană care mai era, n vremea scriitorului, nchisă n dogmele şi sistemul de argumentaţie artificială moştenite din evul mediu.Un astfel de personaj este Janotus de Baligardo, teologul trimis de Soborna spre a-l convinge pe Gargantua să napoieze clopotele luate de Notre Dame.
       Comicul provine mai nti din prezentarea alaiului lui Janotus, apoi  din contrastul dintre pretenţie şi realitate, dintre apartenenţa lui de salvator  al bunăstării unei ntregi regiuni ameninţate de lipsa clopotelor şi caracterul meschin al cştigătorului pe care l urmăreşte de fapt.Discursul său este plin de citate latine, uneori incorecte.
         Fantasticul şi grotescul.Procedee artistice.Episodul iepei lui Gargantua este caracteristic pentru amesteculde fantastic şi grotesc din opera lui Rabelais.n creaţia acestuia grotescul provine din exagerarea monstruoasă a dimensiunilor eroilor şi din contrastul dintre aceste dimensiuni şi faptul că personale duc viaţa unor oameni obişnuiţi.De fapt, n Gargantua şi Pantagruel, caracterul fantastic constă aproape exclusiv n dimensiunile colosale.Vrnd să ndeplinească un gest obişnuit, acela de a nlătura cu coada muştele şi bondarii, iapa lui Gargantua seceră o pădure ntreagă.Referirile la armăsarii lui Iuliu Cezar sau la berberii din Sciţia fac parte din parodierea excesului de erudiţie:
„Cam n aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele.Numidiei, i-a trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai pomenise vreodată:dupa cum prea bine ştiţi, lucrurile nemaivăzute la noi din Africa vin totdeauna.”                                                   (Gargantua, XVI, traducere de Al.Hodoş)
       Atitudinea fundamentală a lui Rabelais, manifestată mai ales faţă de uriaşii săi, este umoristă, presupnnd rsul binevoitor, simpatia şi nţelegerea superioară faţă de om n general.Rabelais  posedă prin excelenţa arta povestirilor.Povestirea este vie, dnd impresia de mişcare.Atunci cnd prezintă vorbirea unui personaj, Rabelais se dovedeşte un maestru al sugerării stilului oral, pe care l adaptează caracterului fiecărui erou n parte.Cuvntarea lui Janotus, cu aparenţe de erudiţie, este mprumutată de onomatopee, care dau impresia surprinderii pe viu şi creează, n acelaşi timp, comicul.
     Rabelais a fost un mare creator de limbă, inventnd cuvinte cu rezonanţe comice, n enumerări pline de umor.Influenţat de folclor, scriitorul citează frecvent proverbe, grupndu-le  uneori n jurul unei teme.Astfel, neghiobii “se ascund pe ploaie n apă, spun Tatăl nostru maimuţelor, se ntorc la oile lor, duc sfoarele la păscut, gonesc cinele naintea leului, pun căruţa naintea boilor, se scarpină unde nu-i mănncă, mănncă mai nti pinea albă, potcovesc greierii, se gdilă să rdă, văd musca n lapte, bat tufişurile, dar nu prind păsărelele,iau băşcile drept felinare, prind berzele dintr-o săritură , sar de la cocoş la măgar.”
      n literatura romnă, opera lui I.Creangă este apropiată de spiritul rabelais-ian.i unesc umorul, bucuria de a trăi exprimată n forme colosale, fracventa citare a nţelepciunii populare, figurile comice ale unor uriaşi binevoitori, satirizarea pedantismului şi a ipocriziei clericilor, stilul oral.
                           

1 RENAŞTEREA N ŢĂRILE DE JOS
     Ilustru reprezentant al umanismului, Eramus din Rottendam (1446-1536)
Este autorul unor valoroase lucrări de erudiţie:traducerea latină a operei lui Euripide, ediţia n limba greacă a lui Aristotel, gramatici, dicţionare, tratate de latină şi elină, o culegere de cugetări şi maxime commentate ale anticilor.Opera sa cea mai veche este Elogiul nebuniei, alegorică şi spirituală afirmare a fanteziei şi ndrăznelii care trebuie să echilibreze raţiunea n orice acţiune a omului şi, n acelaşi timp, o satiră virulentă a societăţii medievale, a fanatismului şi prostiei.
          
RENAŞTEREA N ANGLIA
     După o perioadă ndelungată de războaie pustiitoare şi lupte pentru putere, Anglia cunoaşte n secolul al XV-lea şi nceputul secolului al XVII-lea o deosebită dezvoltare economică;este perioada Renaşterii engleze.Umanismul englez se preocupă mai mult de problemele  politice,sociale şi morale şi are un character popular mai accentuat dect n Italia sau Franţa.Răspndirea şi succesul la public al teatrului elisabetan-care a culminat cu opera lui W.Shakespeare-sunt o dovadă a acestui character popular al Renaşterii engleze.
        Un scriitor englez care n plin ev mediu anunţa Renaşterea, jucnd un rol similar aceluia al lui Boccaccio n literature italiană,a fost Geoffrez Chaucer (1340-1400).Principala sa operă o constituie Povestirile din Canterbury.Povestirile cu cadru, realizeză după modelul Decameronului, dar n versuri, această scriere foloseşte ca pretext călătoria a treizeci de pelerine de la un han de lngă Londra, spre catedrala din Canterbury.Pnetru a face drumul mai plăcut, hangiul propune ca fiecare pelerine să spună poveşti la dus şi două la ntoarcere .Dintre acestea, Chaucer a realizat doar douăzeci şi patru.
    Spre deosebire de opera lui Boccaccio, n Povestirile lui Canterbury  fiecare povestitor este individualizat n funcţie de profesia şi caracterul lui, prezentate n prolog;cavalerul şi fiul său, scutierul, stareţa, călugărul, negustorul, notarul, răzeşul, corăbierul, trgoveaţa din Bath, popa, plugarul, morarul, aprodul, hangiul etc.Caracterizarea fiecăruia-prin fizic şi limbaj-se face n precuvntarea la povestea pe care o spune şi care este n acord cu personalitatea sa.
    n afară de cteva povestiri cu character grav (cum este aceea a cavalerului), majoritatea sunt pline de umor şi cu intenţie satirică la adresa moravurilor epocii.Ca şi Decameronul, Povestirile din Canterbury exprimă bucuria de a trăi plenar, prevestind Renaşterea.
     Interesul pentru aspectele politice, sociale şi morale se vădeşte n opera umanismului Thomas Morus (1478-1535), Utopia.De origine grecească, tărmul fabulos al unei societăţi ideale.Datorită popularităţii acestei scriei, titlul cărţii lui Th.Morus a devenit un substantive comun, care denumeşte toate creaţiile similare.
   n opoziţie cu situaţia  din Anglia vremii sale,Th.Morus prezintă n Utopia o societate fără proprietate particulară şi fără clase. Tpţi cetăţenii trebuind să muncească.Utopenii trăiesc n bună nţelegere, conducndu-se după legi stricte n viaţa de familie şi n morală.Cultivnd arta şi ştiinţa., cinstind plăcerile spiritului, ei detestă războiul.
          WILLIAM SHAKESPEARE (1564-1616) s-a născut n orăşelul Stratford-on-Avon.Se stabileşte la Londra, unde n curnd se afirmă ca actor,autor dramatic, poet, mai trziu ajungnd şi coproprietar a două ca actor, autor dramatic, poet,mai trziu  ajungnd şi coproprietar a două importante teatre londoneze.După cum se obişnuia n mod current la acea data,Shakespeare a prelucrat adeseori piese scrise nainte de alţii, dar dndu-le o structură nouă, profunzime de gndire, o bogăţie de idei şi o formă att de naltă, ncăt modelele vechi au fost date uitării.Activitatea sa de dramaturg s-a desfăsurat de-a lungul a 22 de ani, totaliznd ,7 de piese, după care Shakespeare s-a retras n  orăşelul lui natal, unde peste patru ani s-a stins, la vrsta de 52 de ani.
      Dramele istorice shakespeare-iene au fost prilejuite de marea victorie engleză asupra Spaniei, care pornise să invadeze Anglia, precum şi de victoria definitivă a monarhiei, centralizate mpotriva feudalismului anarhic.Aceste evenimente importante  au provocat un val uriaş de patritism.Sheakespeare constantă că marile mase de spectatori manifestă o preferinţă extraordinară pentru piesele cu subiect din istoria Angliei.De aceea, el şi ncepe cariera de dramaturg cu piese de acest gen, scriind, de-a lungul vieţii, n total 10 drame istorice.
     n aceste drame,Shakespeare desfăsfăşoară un amplu tablou dramatic al Angliei feudale,cu grele războaie externe şi sngeroase lupte interne, cu victorii şi dezastre, cu fapte eroice şi cu trădări infame, cu momente nălţătoare şi cu cruzimi oribile.n acţiunea acestor drame apar conflicte n care sunt angajate forţe sociale puternice:monarhia, biserica catolică, aristocraţia feudală, curtenii, orăşenii, ţăranii.Regalitatea absolută o apare marelui dramaturg ca o necesitate mpotriva anrhiei feudale, dar n concepţia sa regele are mai multe obligaţii faţă de ţară dect drepturi:daca nu  şi le ndeplineşte, el este destinat unui sfrşit tragic.
      n seria dramelor sale istorice, cele mai realizate artistic Richard III, Henric IX şi Henric V.
     Prima impresionează prin figura eroului principal, infirmat şi ambiţiosul Richard, care nlătură semantic, prin mijloacele cele mai bestiale, orice piedică din drumul ambiţiei sale de a ajunge rege.n timpul bătăliei decisive,dndu-şi seama de apropiatul dezastru, stările sale de conştiinţă alterează rapid ntr-o halucinantă luptă cu sine nsuşi.
    Dintre dramele istorice shakespeare-iene, Richard III are cel mai mare efect scenic şi este cea mai des jucată.Henric IV este singura dramă istorică shakespeare-iană n care apare aproape ntreaga societate engleză a secolului al XV-lea, de la rege şi episcopi pnă la cărăuşi şi vagabonzi.Tot aici apare şi celebra figură a cavalerului Falstaff, tipul nobilului scăpătat şi decăzut din punct de vedere moral dar nu lipsit de o inteligenţă ascuţită şi de o profundă nţelegere a unor probleme omeneşti.
     Henric V dramă construită mai mult epic, narativ şi discriptiv, n stilul unei cronici aduce figura unui monarh care, n momentele decisive pentru soarta ţării, nţelege să ţină sema de opiniile şi dorinţele maselor populare.
         Comediile lui Shakespeare,n număr de 15, sunt o adevărată izbucnire optimistă a dragostei de viaţă, un adevărat imn nchinat tinereţii, iubirii şi frumosului.Acţiunea lor este plasată de obicei n Grecia sau n Italia, n lumea Sudului.Totuşi, se fac aici n permanenţă aluzii la realităţile  din Anglia timpului.
      Nevestele vesele lui Windsor este una din puţinele comedii shakespeare-iene a căror acţiune se petrece n ntregime ntr-un mediu provincial burghez englez.Comedia ridiculează prostia şi aroganţa soţilor lipsiţi de atenţie şi nţelegere faţă de soţiile lor, precum şi aventurile galante-urmărind totodată şi un cştig material-ale decăzutului şi fanfaronului cavaler Falstaff.
       Tema dominantă aproape a tuturor comediilor lui Shakespeare este tratată aici n acel mai pur spirit umanist:ca o preţuire entuziastă a bucuriilor lumii pămnteşti, ca un sentiment carfe impulsionează voinţa, energia, inteligenţa şi pasiunea omului.Astfel, n mblnzirea scorpiei ntlm figura eroinei care ţine să i se recunoască demnitatea sa de om.Comedia feerică Visul unei nopţi de vară  schiţează tabloul iubirii capricioase şi uşuratice, apărnd n opoziţie cu adevărata iubire, matură şi profundă.n Neguţătorul din Veneţia scriitorul i atacă pe cei dezumanizaţi de setea de cştiguri şi afirmă idea egalităţii oamenilor, indiferent de naţionalitate sau de credinţă.
       n ultimele sale aşa-numite comedii (Cymbeline, Furtuna,Povestea de iarnă) ncep să apară nsă note melancolice, sentimentul dezamăgirii n faţa realităţilor vremii.Aici, realismul viziunii lasă tot mai mult loc elementelor simbolice,idilice sau fantastice.Totuşi, prin Prospero, personajul principal din Furtuna, piesă numită” testamentul” lui Shakespeare, marele dramaturg transmite omenirii un sentiment de ncredere n viitor.
       Marile tragedii shakespeare-iene.Cu toată dezamăgirea pe care o exprimă Shakespeare n tragedii, iubirea lui de oameni şi marea sa ncredere n virtuţile morale ale omului nu-l lasă să ajungă pnă n adncurile deznădejdii.De aceea, chiar şi n marile sale tragedii dreptate nvinge, omul triumfă asupra răului.
        Din seria celor cinci mari tragedii, Romeo şi Julieta era o factură mai mult lirică, poetică, dect de profundă tragedie.Această dramă a celor doi tineri ndrăgostiţi din Verona, sacrificaţi de vrajba dintre familiile lor nobile pe care apoi moartea fiilor le vaduce la mpăcare, este mai presupus de toate un imn ncheiat dragostei dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti.n această privinţă, frumuseţea lirică a sentimentului  iubirii dintre Romeo şi Julieta n-a fost egalată de nici un alt scriitor.
           Hamlet-una din marile capodopere ale lumii din toate timpurile- realizează o imagine grandioasă a contradicţiilor sociale grave ale epocii, reflectate n zguduitoarea criză morală a prinţului Danemarcei.Acesta, ntors de la studii, este ntmpinat acasă de criza mondială a prinţului Danemarcei.Aceasta, ntors la studii, este ntimpinat acasă de fapte oribile:asasinarea tatălui său pentru a i se lua tronul, infidelitatea mamei, care s-a grăbit să se căsătorească cu asasinul soţului ei, şi falsitatea viciatei curţi regale,care acceptă toate aceste fapte monstruoase.Suferinţa lui Hamlet este, n primul rnd, suferinţa umanismului, care constată că”vremile ;i-au ieşit din făgaşul lor firesc”şi că el nu poate face tot c ear trebui, pentru că nu stă n puterile unui singur om să restabilească adevărul, cinstea, binele şi dreptatea.
     Subiectul tragediei Macbeth prezintă faptul că răul porneşte din rnduielile nedrepte ale lumii, dar şi din om.Nobilul scoţian Macbeth, mpins de vanitatea de a domni, şi omoară regele.Dar prima crimă l mpinge mereu spre alte crime, mai oribile.
       Macbeth ajunge o neputincioasă jucărie a puterii oarbe a răului, chinuit de remuşcări, fără o clipă de linişte sufletească.Dintre marile tragedii shakespeare-iene, aceasta este mai scurtă, mai concentrată şi cu o atmosferă dramatică mai puternică.
    Othello aduce ca personaj principal un erou pe care autorul l-a nzestrat cu cele mai frumoase calităţi morale.Acesta nsă cade victimă marii sale ncrederi n orice fel de oameni- de pildăm n Lago,care ii strecoară n suflet, cu mare perfidie, otrava ndoielii n cinstea Desdemonei, soţia lui Othello.Prăbuşit n prăpastia dezamăgirii, nşelate.Cnd, la urmă, se convinge de nşelăciunea lui Lago şi de nevinovăţia Desdemondei, Othello se pedepseşte sinucigndu-se dar moare mpăcat, pentru că şi-a recăpătat ncrederea n posibilitatea cinstei oamenilor.
         Regele Lear este tragedia monumentală ca viziune şi de un fior tragic impresionant.Bătrnul Lear, regele medieval stăpnit de gndul puterilor sale nelimitate,şi mparte regatul celor doua perfide fiice ale sale,pe a treia, Cordelia, o alungă, deşi ea l iubeşte cu adevărat;i-o spune nsă ntr-un fel prea simplu, n timp ce Lear este obişnuit ca toţi să i se supună şi să-i flateze vanitatea.Lipsit de regat, alungat de cele doua fiice, Lear rătăceşte n lume, bătrn, părăsit şi dobort sufleteşte de nerecunoştinţa fiicelor sale.
     Dar mai presus de toate Lear suferă acum o teribilă dramă de cunştiiţă, constatnd că, n faţa falsităţii şi cruzimii lumii egoiste, omul lipsit de putere şi bogăţie nu mai rămne dect o biată făptură neputincioasă, abndonată, dispreţuită şi urgistă.Aceasta este, de altmiteri, ultima concluzie a lui Shakespeare şi marilor sale tragedii.
      Sonetele.n piesele sale de nceput Shakespeare a introdus cteva sonete.Dar, n afara acestora,el a compus un grup de 154 de sonete care permit să se presupună că au fost prilejuite de decepţia poetului nşelat de iubita sa.
      Tema cea mai frecventă a acestor sonete este iubirea;poetul crede ntr-o iubire pură, adevărată şi statornică:
”Eu nu cred că sunt piedici la unirea
A doua inimi ce credinţa-şi ţin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere cnd n cale-i piedici vin.”
De asemenea, revin şi alte teme:regretul că goana timpului scurtează bucuriile vieţii, că slăbiciunile pun prea repede stăpnire pe om, că minciuna este şi n iubire un  aspect urt al naturii umane, că numai arta poate da valoare de eternitate iubirii sau că geniul poetului poate nfrunta timpul-moartea şi uitarea.Foarte semnificativ este sonetul 66, care, formulnd o aspră judecatăa relelor lumii din acel timp,exprimă nseşi dezamăgirile umaniştilor vremii,scepticism ce caracterizează creaţia scriitorilor de la sfrşitul Renaşterii şi care a dat o notă accentuată de melancolie ntregii creaţii shakespeare-iene următoare perioadei de compunere a sonetelor:
"...Scrbit de toate, tihna morţii chem,
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi huzur,
Credinţa-marfă, legea sub blestem.
Onoarea-aur calp, falsficat..."
Pentru varietatea şi profunzimea ideilor lor umaniste şi pentru forma lor desăvrşită, sonetele lui Shakespeare, luate n totalitatea lor organică, s-ar putea spune că alcătuiesc cea mai naltă operă lirică a ntregii perioade a Renaşterii.
 
RENAŞTEREA N SPANIA
Renaşterea spaniolă, aşa-numitul "secol de aur", cuprinde a doua jumătate a secolului al XV-lea şi nceputul secolului al XVII-lea.Societatea spaniolă se caracterizeză prin puncte contradicţii, pe care o parte ntre fabuloasele bogăţii aduse din coloniile americane şi mizeria maselor populare, pe de altă parte ntre structurile medievale, care continuau să fie susţinute de o puternică biserică reacţionară, şi idealurile umaniste.
     n literatură, Renaşterea spaniolă a ilustrat romanul şi dramaturgia.
    Caracteristică literaturii spaniole este specia romanului picaresc.n centrul său se află un picaro(potlogar, lichea), un aventurier ale cărui peregrinări prilejuiesc zugrăvirea celor mai dificile medii sociale.
    Capodopera romanului spaniol o constituie Don Quijote, creaţia de valoare universală a lui Cervantes.
   n dramaturgie, reprezentativi sunt Lope de Vega (1562-1653), fecund autor a peste două mii de piese –drame cu caracter popular, exprimnd revolta mpotriva nobilimii(Fntna turmelor), şi comedii de capă şi spadă-, şi Pedro Caldron de la Barca (1600-1681), cu drama Viaţa e vis.
     
CERVANTES
    Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), cel mai mare scriitor al Spaniei şi unul dintre scriitori cei mai mari ai literaturii universale, s-a născut ntr-o familie de origine nobilă, dar săracă.A avut o viaţă foarte agitată:a studiat la diverse universităţi, studii mereu ntrerupte, apoi s-au nrolat n armată.Erou n bătălia de la Lepanto contra turcilor,Cervantes s-a ntors din bătălie fără braţul stng.n drum spre patrie este capturat de corsari mauri şi dus n captivitate la Alger, unde stă cinci ani.
    Rentors n Spania, se dăruieşte idealului literelor.Scrie un roman pastoral, versuri, drame, mai multe comedii şi farse, douăsprezece nuvele-adevărate capodopere ale geniului.Apoi devine perceptor de biruri, timp de cţiva ani.Pentru fraudele săvrşite de un ajutor al său face şi cteva luni de nchisoare, unde va medita asupra vieţii sale trecute, pline de deziluzii, nfrngeri şi amărăciuni.
    Bilanţul acestei vieţi, Cervantes l-a transfigurat artistic sub forma unui roman:Don Quijote de la Mancha una din marile capodopere ale tuturor timpurilor.
   Structura romanului.Subiectul romanului este bine cunoscut:un mic nobil de la ţară, sărac, dar care e mndru de titlul său nobiliar de "hidalgo", cititor pasionat de romane cavalereşti, şi propune  să renvie instituţia "cavalerilor rătăcitori" de odinioară;şi astfel călare pe slăbănogul său cal Rocinate şi nsoţit de mucalitul ţăran Sancho Panza ca scutier, Don Quijote porneşte "n ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi".Din nesfrşita serie de aventuri, Don Quijote iese mereu nfrnt,suferind tot felul de necazuri şi umiliri, este mereu luat n rs de ceilalţi;chiar şi de ţăranca simplă Dulcineea, cum botezase el, văznd-o n nchipuirea lui ca pe o frumoasă castelană, de care se ndrăgosteşte.Pnă la urmă, după ani de asemenea nefericite şi ridicole de aventuri, vindecat de nchipuirile lui cavalereşti, Don Quijote se ntoarse acasă.Ultimul capitol al romanului, descriind sfrşitul eroului, este cel mai frumos din ntreaga carte.
        n ediţiile mult prescurtate ale cărţii lui Cervantes, romanul pare a avea un caracter pur şi simplu umoristic, exclusiv distractiv.n realitate,structura romanului este mult mai complexă.Capitolele care narează aventuri pline de haz alterează cu pagini foarte colorate şi viguroase descrieri realiste ale locurilor, realităţilor şi oamenilor Spaniei, cu pagini de energie judecăţi critice asupra faptelor şi stărilor de lucruri din Spania acelei epoci;sau –n special n partea a doua a romanului- cu acele strălucitoare discursuri, pline de nţelepciune, care nscriu printre cele mai frumoase pe care ni le-a lăsat literatura Renaşterii.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica