referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Istoria sistemului politic francez

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă extrem de dinamică şi complexă caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, în esenţă, în jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă, b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentând un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectând chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane...

Varianta Printabila 


1

ISTORIA SISTEMULUI  POLITIC FRANCEZ

 

Istoria dezvoltării politice a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece n sistemul politic francez s-au perindat succesiv aproape toate formele de guvernămnt. După cum se ştie Franţa a cunoscut n decursul ndelungatei sale istorii att monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, dar şi republica parlamentară, iar in prezent ea este o republică semi-prezidenţială.

Istoria dezvoltării politice a Franţei demonstrează o preocupare permanentă pentru găsirea celor mai adecvate forme juridice de exprimare a unor principii constituţionale.

n continuare voi ncerca să nfăţişez sistemul politic francez ntr-o viziune istorică, analiznd apoi, n mod succesiv, principalele instituţii consacrate de actualul aparat de guvernare.

 

MONARHIA ABSOLUTĂ

 

Franţa a cunoscut, odată cu centralizarea statală, un regim de monarhie absolută exprimat n cunoscutele formule „L’etat c’est moi” şi „Apres moi le deluge”. Aceste maxime nfăţişau ntr-o formă concentrată ntreaga viziune a monarhiei absolute despre personificarea puterii statului n persoana regelui şi despre paseismul concepţiei politice care călăuzea monarhia franceză. n pofida luărilor de atitudine ale unor gnditori, ale unor oameni de naltă cultură care atrăgeau atenţia monarhiei asupra necesităţii de a se reorienta n concordanţă cu noile schimbări intervenite n viaţa socială, puterea absolutistă monarhică venea tot mai des ]n conflict cu realităţile sociale, cu cele economice, promovnd totodată un sistem care se caracteriza prin abuzuri şi ncălcarea oricăror libertăţi cetăţeneşti.

Deşi un gnditor francez atrăgea atenţia monarhiei că „Nu există monarhie fără Parlament”, Statele Generale-acele forme de convocare a poporului, n special pentru plata impozitelor-nu fuseseră reunite după anul 1614.

Ideile revoluţionare promovate de iluminişti, de teoreticieni care promovau schimbări politice nu aveau să rămnă fără ecou. Jean Jacques Rousseau, exprimnd un punct de vedere comun gnditorilor timpului său, declara: „ A renunţa la libertatea ta nseamnă a renunţa la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar si la datoriile tale”.

Sub influenţa ideilor naintate, poporul, dar şi o parte a clerului şi chiar a nobililor, vedea cu urgenţă necesitatea unor schimbări. Revoluţia franceză a inspirat remarcabile documente de gndire politică şi juridică, printre care cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

 

PERIODA REVOLUŢIONARĂ 1789-1799

 

Perioada revoluţiei franceze a fost o perioadă extrem de dinamică şi complexă caracterizată prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat, n esenţă, n jurul a trei structuri: a) Adunarea Constituantă, b) Convenţia şi c) Directoratul, fiecare din aceste structuri reprezentnd un anumit moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare şi reflectnd chiar unele concepţii diferite despre drept şi valorile umane.

a)Constituanta a reprezentat, de fapt, adunarea care refuzase să se supună somaţiei regelui şi care şi-a propus sa elaboreze o nouă constituţie pentru Franţa. Acele cunoscute cuvinte ale lui Mirabeau: „Suntem aici prin forţa poporului şi nu vom pleca dect prin forţa baionetelor” reflectau, de fapt, mentalitatea unor gnditori, a unor oameni de elită care vedeau n emanciparea Franţei nu numai propria lor emancipare, dar şi edificarea unui stat nou, ntemeiat n mod ferm pe principiile libertăţii. Prima Constituţie franceză a fost Constituţia din 3 septembrie 1791, constituţie care mai marca ncă menţinerea monarhiei, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice şi constituţionale.

Refuzul regelui ludovic al XVI-lea de a nţelege procesul de schimbări, ncercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu forţele străine care doreau să intervină n treburile Franţei au dus n final la judecarea şi condamnarea sa. Din acest moment, Franţa a nceput o epocă nouă n care violenţa revoluţionară era considerată mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile unui autentic stat de drept.

Robespierre, unul dintre cunoscuţii conducători ai revoluţiei franceze, enunţa ideea conform căreia „ Guvernul revoluţiei este despotismul libertăţii contra tiraniei”. ncercnd să fundamenteze ideea violenţei revoluţionare, acelaşi gnditor şi om politic declara „ Acela care nu urăşte crima nu poate să iubească virtutea”.

b)Convenţia. Perioada Convenţiei s-a reflectat n adoptarea Constituţiei din 24 iunie 1793, care nu a mai fost nsă aplicată n condiţiile confruntărilor pe care le cunoştea viaţa politică revoluţionară franceză. Efervescenţa procesului de schimbări marca apariţia unor numeroase cluburi şi organizaţii revoluţionare, dar şi cristalizarea unor căi privind mersul mai departe al transformărilor: calea iacobină, exprimată de Robespirre şi adepţii săi, calea care preconiza intransigenţa şi fermitatea faţă de adversarii revoluţiei, şi calea girondină, viznd efectuarea unor transformări paşnice, democratice.

c)Directoratul a reprezentat o nouă formă de organizare politică; ea dorea să ia locul Convenţiei revoluţionare, păstrnd cuceririle revoluţiei, dar instituind o mai mare garanţie a libertăţii mpotriva arbitrarului şi eliminnd definitiv violenţa din arsenalul metodelor politice.

Directoratul s-a dovedit, prin ntregul său sistem de organizare, un regim politic tranzitoriu care căuta, pe de o parte, să elimine abuzurile săvrşite n numele revoluţiei, iar pe de altă parte, sa menţină valoarea principiilor revoluţiei.

 

REGIMUL CONSULAR ŞI IMPERIAL

 

Regimul consular şi imperial marchează trecerea centralizarea puterii şi subordonarea rolului adunărilor. Beneficiind de un uriaş prestigiu, primul consul – Napoleon Bonaparte – avea să-şi ntărească puterea n stat, sfrşind prin a se proclama „mpărat al tuturor francezilor”.

nfrngerea lui Napoleon şi restabilirea monarhiei avea să ducă pentru o scurtă perioadă, la revitalizarea practicilor „fostului regim”. Cu toate acestea monarhia franceză restaurată prin Carta din 4 iunie 1814 avea să păstreze, totuşi, o anumită imagine a fostelor libertăţi care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

 

MONARHIILE CENSITARE

 

Ca urmare a mişcărilor politice n Franţa, n 1830 monarhia acceptă principiul „Regele domneşte, dar nu guvernează”. Este vorba de o trecere de la regimul absolutist la un regim democratic, dar bazat pe recunoaşterea censului ce fusese deja stabilit ca principiu de vot n 1814.

Sufragiul universal, cucerire a revoluţiei franceze, era nlocuit tot mai mult de un sufragiu censitar ce dorea să asigure sprijinul instituţiilor politice  de către o clasă puternică de proprietari.

Dacă n 1814 ncepeau să se ntrevadă potenţialităţile edificării unui regim parlamentar, acesta n 1830 devenea realitate.

A doua revoluţie franceză, determinată de evenimentele revoluţionare din 1848, avea să restabilească sufragiul universal care n 1850 urma să fie redus datorită nscrierii condiţiei domiciliului, pentru ca n 1852 să fie reintrodus. Regimul politic instaurat n 1848 avea să fie un regim democratic apropiat de regimul prezidenţial.

 

AL DOILEA IMPERIU

 

Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte, după ce efectuase o masivă concentrare a puterilor n minile executivului, avea să reprezinte o reluare n forme noi, parlamentare, a sistemului monarhic. mpăratul păstra importante prerogative politice şi n sistemul de organizare a statului, respectnd totuşi instituţiile democratice ale statului.

Regimul lui Ludovic Bonaparte se deosebea fundamental de cel al predecesorului său, deoarece legislativul şi menţinea prerogativele sale, puterile mpăratului nefiind aceleaşi cu cele pe care, la timpul său, Napoleon I le concentrase n minile sale.

Regimul-deşi autocrat-permitea totuşi o marjă de libertate politică, iar angajarea tot mai puternică pe plan extern a dus la prăbuşirea sa ca o consecinţă a războiului franco-german.

Comuna din Paris din 1870 a fost o ncercare efemeră de a edifica un nou tip de  stat proletar, pe ruinele fostului imperiu.

 

A TREIA REPUBLICĂ

 

A treia republică a fost precedată de evenimentele deja amintite ale războiului franco-prusac care au făcut ca imperiul să nu poată supravieţui dezastrului de la Sedan. Un guvern de salvare naţională a fost investit de către Corpul legislativ pentru a semna armistiţiul şi a organiza, la 8 februarie 1871, alegerea unei Adunări Naţionale. Această adunare, ce avea drept scop să restabilească n mod primordial pacea cu Germania, avea să se consacre n acelaşi timp elaborării unei noi Constituţii. Ea era dominată de figura lui Thiers, cunoscut om politic care avea să declare că „ Republica este forma de guvernămnt care ne dezbină cel mai puţin”.

Instituţiile statului definite de Constituţia din 1875 erau: Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaţilor, aleasă pe 4 ani, şi Senatul alcătuit din senatori numiţi pe viaţă sau recrutaţi prin scrutin indirect. Spre deosebire de Camera Deputaţilor, al cărei mandat era de 4 ani, mandatul senatorilor era de 9 ani, o rennoire a mandatelor efectundu-se o dată la trei ani. Vrsta pentru a fi ales deputat era de 25 de ani, iar vrsta cerută pentru ca o persoană să fie aleasă senator era stabilită la 40 de ani.

Camerele aveau n principal atribuţia de a vota legile; reunite, ele puteau pune n discuţie responsabilitatea guvernului.

Preşedintele republicii era ales pe termen de 7 ani, prin scrutin secret, cu majoritatea absolută a voturilor de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite la Versailles ca Adunare Naţională. Preşedintele era şef al statului şi şef al executivului, dispunnd de largi atribuţii de a desemna miniştrii, de a avea iniţiative legislative, de a opune un veto provizoriu, avnd n acelaşi timp statutul unui şef de stat parlamentar, nefiind răspunzător pentru actele sale (de care răspundeau miniştrii).

Miniştrii erau numiţi de preşedinte, fiecare avnd conducerea unui departament.

Ca o consecinţă a numeroaselor crize şi frămntări politice pe care le-a cunoscut n acea perioadă viaţa politică franceză, se produce o trecere de la primatul adunărilor la ntărirea executivului. Totodată, are loc şi un proces de modernizare a Constituţiei, n 1884 renunţndu-se la instituţia senatorilor pe viaţă şi modificndu-se regulile de desemnare a senatorilor.

Cea de-a treia republică a durat pnă n 1940, cnd prăbuşirea Franţei n faţa atacului german a suprimat instituţiile celei de-a treia republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Naţională la Vichy pentru a-l investi cu largi atribuţii de şef al statului.

Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobndit atribuţii foarte largi, n Franţa fiind instituit un regim autocrat apropiat de Germania, care nu exercita dect o autoritate limitată asupra teritoriului său şi care a sfrşit prin a fi, cu timpul, subordonat n ntregime autorităţilor germane.

 

A PATRA REPUBLICĂ

 

Cea de-a patra republică franceză şi găseşte originea n instituţiile revoluţionare create de generalul De Gaulle n timpul luptei de eliberare a ţării. n aprilie 1944 se angajase să reunească o adunare constituantă, cel mai trziu n anul ntregii eliberări a teritoriului, pentru a pune bazele unei edificări noi, democratice, a statului.

Printr-un referendum organizat la 21 octombrie 1945, francezii au fost ntrebaţi dacă doreau ca adunarea ce va fi aleasă de ei să fie şi adunare constituantă, şi dacă apreciau oportun ca o nouă Constituţie să organizeze ntr-un mod nou puterile statului.

Organizarea puterilor n sistemul Constituţiei din 1946 consacră Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Naţională aleasă prin sufragiu universal direct, pe baza reprezentării proporţionale, şi Consiliul Republicii, cea de-a doua Cameră, ales prin scrutin indirect, departamental.

Preşedintele republicii era ales pe şapte ani. El avea atribuţii importante, printre care numirea Consiliului de miniştrii, promulgarea legilor şi desfăşurarea raporturilor internaţionale. Cu toate acestea, n sistemul acestei constituţii preşedintele pierdea multe dintre prerogativele esenţiale din 1875: dreptul de dizolvare a Parlamentului, iniţiativa legislativă, responsabilitatea executării legilor.

Guvernul era format din preşedintele de consiliu, care avea importante atribuţii ce aparţinuseră anterior preşedintelui republicii.

Noul sistem consacra un regim parlamentar, nscriind reguli cu privire la răspunderea politică a guvernului. Dizolvarea Adunării era menţinută, dar existau condiţii dificile pentru ca ea să se producă.

Cea de a patra republică avea să dureze 12 ani şi 5 luni; neputinţa sa de a face faţă problemelor Franţei a dus la discreditarea şi la nlocuirea ei cu o altă formă de guvernămnt n care preşedintele dispune de atribuţii importante.

 

 

SISTEMUL POLITIC FRANCEZ CONTEMPORAN

 

După insurecţia din 13 mai 1958 din Algeria, care pe atunci era colonie franceză, generalul De Gaulle a fost solicitat să formeze un guvern. La 1 iunie 1958, cu 329 voturi contra 224, generalul De Gaulle a fost investit n calitate de prim ministru al unui guvern care avea să fie cel din urmă al celei de a patra republici. La 2 iunie acelaşi an, generalul De Gaulle a obţinut depline puteri, n această privinţă Adunarea Naţională dnd satisfacţie solicitării sale de a deţine puteri depline spre a putea face faţă situaţiei nou create. Recurgnd la această măsură, Parlamentul a efectuat o derogare de la prevederile art. 90 din Constituţia din 1946 cu privire la revizuirea Constituţiei, acceptnd o procedură de revizuire pentru a transfera puterile constituante generalului De Gaulle, sau mai curnd Guvernului.

Ca urmare a măsurilor ce au fost adoptate, s-a trecut la elaborarea unei noi Constituţii, care diferea – sub o serie de aspecte – n mod fundamental de Constituţia din 1946.

1 1.Parlamentul

Constituţia din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a ntărit foarte mult puterile prezidenţiale. Adunarea Naţională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 de deputaţi. Ea se constituie prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat de 5 ani. Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleşi pe timp de 9 ani, de către un colegiu electoral compus n principal din consilierii aleşi n fiecare departament. Cea de „a treia Cameră” a Parlamentului, cum este ea numită n literatura de specialitate, Consiliul Economic şi Social, cuprinde 230 de reprezentanţi ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor exercitnd un rol consultativ pentru programele pe termen lung, n deosebi.

Bicameralismul francez este inegalitar, Adunarea dispunnd de prerogative de care nu dispune Senatul. Acesta se găseşte totuşi ntr-o poziţie mult mai bună dect Consiliul republicii, organism similar existent anterior constituirii Senatului, dar are o poziţie mai puţin importantă dect Senatul din 1875.

Senatul are o situaţie cu totul specială, prin aceea că nu poate fi dizolvat; mandatul membrilor săi este de 9 ani, pe baza unei rennoiri la fiecare trei ani; el poate bloca, nsă, o propunere de revizuire constituţională, ceea ce face din el unul din garanţii Constituţiei.    

 n ceea ce priveşte cele două Camere ale parlamentului francez, ele prezintă o serie de reguli comune. Astfel n rndul acestor reguli o poziţie dintre cele mai importante o ocupă acelea care se referă la statutul parlamentarului.

Parlamentul lucrează n sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Iniţiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparţine primului ministru sau Adunării Naţionale, dar nu Senatului. n cazul n care iniţiativa aparţine primului ministru durata sesiunii nu este limitată. n cazul iniţiativei Adunării, măsura este adoptată de majoritate,  iar sesiunea nu poate dura mai mult de 12 zile, urmnd să fie ncheiată nainte de acest termen dacă ordinea de zi este epuizată.

Cele două Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizării interne şi desfăşurarea activităţii lor.

Activitatea parlamentară se desfăşoară sub conducerea preşedinţilor celor două Adunări, avnd ca formă de organizare birourile, grupurile parlamentare, alături de care mai există un alt organ de lucru – Conferinţa preşedinţilor-, o reuniune a preşedinţilor şi a vicepreşedinţilor celor două Adunări, precum şi a preşedinţilor comisiilor permanente. Această conferinţă decide n legătură cu ordinea de zi. Ordinea de zi este prioritară şi cuprinde n special proiectele de legi a căror urgenţă este stabilită de guvern şi o ordine complementară, care este aprobată de conferinţa preşedinţilor, iar apoi de Cameră.

Atribuţiile Parlamentului constau, n primul rnd, n elaborarea legilor, existnd domenii n care legislatorul determină principiile fundamentale, domenii n care acesta fixează regulile şi domenii nu există o asemenea prevedere.

n ceea ce priveşte iniţiativa legislativă aceasta poate aparţine primului ministru sau parlamentarilor, dar există unele limitări cu privire la domeniile n care pot fi ntreprinse iniţiative parlamentare. Astfel, iniţiativa parlamentară nu se poate referi dect la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de către Constituţie. De asemenea, iniţiativa deputaţilor nu poate fi exercitată n materie de cheltuieli, iar n Franţa, ncă din 1981, urmndu-se practica britanică, a fost acceptată o asemenea măsură.

Există şi posibilitatea ca Parlamentul să refuze dezbaterea unei iniţiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mări sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului.

Discutarea legilor este precedată de o dezbatere n cadrul comisiilor. Acestea funcţionează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt trimise celeilalte Camere.

Anumite probleme de ordin juridic se ridică n legătură cu „naveta” şi comisia mixtă paritară. n principiu, cele două Camere se găsesc la egalitate şi o navetă fără sfrşit ar putea afecta desăvrşirea procesului legislativ, dar se admite principiul că nici o Cameră nu poate să facă să prevaleze punctul său de vedere. Constituţia a permis totuşi o anumită procedură care  permite Guvernului să scoată din impas probleme de genul celei menţionate. Astfel, Guvernul poate-după două lecturi ale proiectului de către fiecare adunare, sau numai după o singură lectură-cnd consideră că este o problemă de urgenţă, să recurgă la o comisie mixtă paritară formată din 7 deputaţi şi 7 senatori, al cărei rol este de a căuta un compromis ntre dispoziţiile n suspensie.. Această prevedere reprezintă nsă o facultate, iar nu o obligaţie.

Există şi proceduri excepţionale n sistemul parlamentar francez, ca de pildă procedura de urgenţă, procedura bugetară (care implică un termen de 70 de zile, din care 40 sunt rezervate primei lecturi) şi problema promulgării legilor.

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi, asigurarea posibilităţii de informare fiind o condiţie esenţială a controlului. Astfel, trebuie menţionate aici, ca şi n alte parlamente ntrebările şi interpelările adresate Guvernului; de asemenea declaraţiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă nfiinţate de Parlament, precum şi controlul efectuat de parlamentari asupra nfăptuirii politicii europene.

n ce priveşte „cea de-a treia Cameră „ –Consiliul Economic şi Social- despre care am arătat că se compune din 230 de membrii, ea a fost constituită datorită intenţiei de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentanţii unor cetăţeni „abstracţi”, dar şi oamenii angajaţi n viaţa economică şi socială.

n ceea ce priveşte avizele pe care aceasta le emite, la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic şi social, ca şi legile program. Ele sunt nsă facultative cnd privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se consideră că opinia sa ar putea fi utilă.

Spre deosebire de statutul acestui organism n timpul celei de a patra Republici, n prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei.

 2.Preşedintele Republicii

Instituţia prezidenţială ocupă un loc important n sistemul instituţiilor politice ale Franţei.

Cu privire la desemnarea preşedintelui republicii, după modificarea constituţională din 1962 aceasta se face n mod direct de către ntreaga populaţie. Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituţiei prezidenţiale, stabilind că preşedintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct.

Preşedintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obţinută la primul tur de scrutin, se procedează la al doilea, n a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului preşedinte are loc la cel puţin 20 şi cel mult 30 de zile nainte de expirarea mandatului preşedintelui n exerciţiu.

n caz de vacanţă a preşedinţiei, indiferent de cauză, sau n cazul unei incapacităţi constatate de Consiliul Constituţional, sesizată de Guvern şi hotărtă cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcţiile preşedintelui republicii sunt exercitate provizoriu de preşedintele Senatului, iar dacă acesta nu are capacitatea de a exercita aceste funcţii, de către Guvern.

n caz de vacanţă sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituţional, scrutinul pentru alegerea unui nou preşedinte are loc, cu excepţia unor situaţii de forţă majoră constatate de către Consiliul Constituţional, la cel puţin 20 de zile şi la cel mult 35 de zile de la declararea vacanţei.

Preşedintele este responsabil politic n faţa poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul şi exprimă dezaprobarea este nerealegerea unei persoane n funcţia de preşedinte al statului; dar responsabilitatea preşedintelui poate să intervină ţn anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru naltă trădare, cnd preşedintele este judecat de o naltă Curte de Justiţie. n principiu preşedintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele comise n timpul exerciţiului funcţiilor sale. Răspunderea preşedintelui pentru naltă trădare este de competenţa unei nalte Curţi, care se compune din 12 persoane. Procedura n faţa naltei Curţi este declanşată printr-o sesizare, printr-o rezoluţie care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută.

nalta Curte este asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membrii ai Curţii de Casaţie, care procedează la un prim examen al dosarului. Faptul că instrucţia este ncredinţată unei asemenea comisii demonstrează dorinţa de a jurisdicţionaliza procedura.

n ceea ce priveşte puterile preşedintelui, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea preşedintelui şi a membrilor Consiliului Constituţional, sesizarea Consiliului Constituţional.

Există un număr de puteri ale preşedintelui care sunt mpărţite cu alte organe, situaţie n care este necesară contrasemnarea de către parlament a unor acte ale preşedintelui.

Cu privire la atribuţiile pe care preşedintele le exercită faţă de naţiune, la loc de frunte se nscrie, desigur, conducerea relaţiilor internaţionale, calitatea sa de comandant al armatei şi recurgerea la prevederile art. 16 din Constituţie.

Printre atribuţiile preşedintelui n raporturile acestuia cu Guvernul se numără şi semnarea ordonanţelor şi decretelor acestuia, precum şi numirea unor nalţi funcţionari.

Faţă de Parlament, atribuţiile preşedintelui privesc intervenţia n procedura legislativă, preşedintele putnd să intervină n ceea ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniştrii. De asemenea, n relaţiile cu puterea legislativă, preşedintele  poate dizolva Adunarea Naţională, ceea ce constituie una din atribuţiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există nsă şi situaţii cnd dizolvarea este imposibilă, de pildă atunci cnd se aplică art.16.

Tot privitor la relaţiile preşedintelui cu puterea legislativă putem menţiona dreptul acestuia de a adresa mesaje, de a cere a doua dezbatere a unei legi( aşa numitul  „drept de veto suspensiv”), dar această atribuţie este supusă contrasemnării; reunirea Congresului n cadrul procedurii de revizuire; deschiderea şi nchiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

n sfrşit, n ce priveşte justiţia, preşedintele dispune de dreptul de graţiere şi este preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

n afara atribuţiilor menţionate, mai pot fi citate : iniţiativa revizuirii Constituţiei, sesizarea Consiliului Constituţional şi exercitarea unor nalte funcţii onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

 3.Guvernul  

Aşa cum s-a arătat al punctul precedent, puterea executivă n Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului, ceea ce a determinat o serie de comentatori politici să considere executivul francez ca fiind un executiv „bicefal”.

n ceea ce priveşte numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuţie proprie a preşedintelui republicii. Decretul preşedintelui republicii, n acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, preşedintele este liber să desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru şi nu este obligat să procedeze ca n timpul celei de-a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Cu toate acestea, el trebuie să ţină seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnată să se bucure de ncrederea majorităţii parlamentare.

n ceea ce priveşte desemnarea miniştrilor, aceştia sunt numiţi de preşedinte la propunerea primului ministru. Tot preşedintele este cel care are dreptul să accepte revocarea pe care o face Adunarea Naţională.

Referitor la statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membrii ai Guvernului. Faptul că n sistemul francez preşedintele republicii prezidează deliberările Consiliului de miniştrii nu-l transformă pe preşedinte n membru al Guvernului. Pe de altă parte, alături de prim ministru, n Cabinet mai există miniştrii de stat, titlu care este dat de autorităţi n considerarea unor personalităţi pe care le au n cadrul partidelor din care fac parte; de asemenea Guvernul cuprinde uneori miniştrii delegaţi pe lngă primul ministru, dar categoria cea mai largă o reprezintă miniştrii deţinători ai unor portofolii-26 n prezent n Cabinetul francez. Mai există, n sistemul guvernamental francez, miniştrii delegaţi pe lngă miniştrii; miniştrii delegaţi care nu sunt arondaţi pe lngă un minister şi secretari de stat, autonomi sau desemnaţi pe lngă un anumit ministru. 

n principiu, secretarii de stat nu participă la şedinţele guvernului, ei sunt invitaţi atunci cnd se dezbat probleme care-i interesează n mod direct.

Funcţiile ministeriale sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private, dar şi cu funcţiile publice.

n ceea ce priveşte responsabilitatea civilă şi penală a miniştrilor s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat puncte de vedere potrivit cărora miniştrii trebuie să fie supuşi jurisdicţiei civile şi penale la fel ca oricare alţi funcţionari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii miniştrilor de sub regulile responsabilităţii obişnuite, şi puncte de vedere care se pronunţau n sensul constituirii unor instanţe speciale.

Competenţa de a judeca actele ndeplinite de miniştrii n exerciţiul funcţiunii revine Curţii de Justiţie a Republicii, compusă din 12 parlamentari desemnaţi de Cameră şi Senat şi 3 magistraţi de la Curtea de Casaţie.

Procedura privind sesizarea Curţii aparţine oricărei persoane, existnd, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plngerilor şi o Comisie de instrucţie. După ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examinează cauza şi pronunţă soluţiile pe care le consideră necesare.

Faţă de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorităţii. El are totodată şi dreptul de a participa la procedura legislativă, semnnd şi depunnd pe masa Parlamentului proiectele de legi n numele Guvernului.

Un aspect asupra căruia trebuie să ne oprim l reprezintă puterile excepţionale ale Guvernului. Acestea apar, n mod firesc, n cazul stării de asediu sau  al stării de urgenţă. Dar există, de asemenea, şi sistemul ordonanţelor, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ. Aceste ordonanţe sunt subordonate unor reguli de fond şi anume: să aibă n vedere executarea programului guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată şi să nu aducă atingere valorilor constituţionale. Totodată, ordonanţele sunt subordonate unor reguli de control, n sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituţional asupra legii de abilitare, precum şi de Consiliul de Stat căruia ordonanţele, ca acte administrative, i pot fi deferite n timp de două luni de la publicarea lor, cu excepţia cazului n care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanţele intră n vigoare imediat, dar Guvernul trebuie-sub sancţiunea caducităţii- să ceară ratificarea lor de către Parlament ntr-un termen fixat de legea de abilitare.

n ceea ce priveşte puterea miniştrilor, aceştia sunt şefi ai administraţiilor supuse autorităţii lor. Ei dispun de o putere limitată: pot să dea anumite ordine, dar să şi numească n funcţiile publice care sunt de competenţa lor; contrasemnează hotărrile preşedintelui republicii sau ale primului ministru n problemele care se referă la departamentul lor şi sunt ordinatorii de credite ai ministerelor respective.

 

Gndirea şi practica politică franceză au exercitat şi exercită o influenţă dintre cele mai importante asupra dezvoltării democraţiei. Istoricele principii nscrise n Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului au fost ncorporate n legile fundamentale ale unor state ce şi-au dobndit independenţa. Valoarea morală, politică şi juridică a marilor principii stabilite de Revoluţia franceză a depăşit momentul epocii respective, proiectndu-se ca adevărate comandamente ale nfăptuirii unei societăţi democratice ntr-o lume bazată pe respectul regulilor de drept.

n lumina Declaraţiei şi a jusnaturalismului francez, sunt considerate astăzi drepturi absolut personale, de care indivizii trebuie să se bucure n calitatea lor de persoane, libertatea, egalitatea, proprietatea (considerată sacră şi inviolabilă), siguranţa şi rezistenţa mpotriva asupririi. Principiile menţionate sau afirmat incontestabil ca reprezentnd drepturi fundamentale cetăţeneşti, ntruct oamenii revendicnd posibilităţi egale de a fi admişi n toate demnităţile, posturile şi serviciile publice, se prezintă ca membrii ai unei societăţi ce trebuie să le recunoască aceleaşi drepturi şi ndatoriri. Orice cetăţean are dreptul să vorbească, să scrie, să-şi tipărească, să-şi exprime ideile şi să răspundă la folosirea abuzivă a acestei libertăţi. Cetăţenii au, totodată, dreptul să constate necesitatea contribuţiei publice, să o consimtă n mod liber, să-i urmărească ntrebuinţarea, să-i fixeze volumul, modul de impunere, de ncasare şi de durată. Nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut dect n cazurile prevăzute de lege şi potrivit formelor pe care legea le prescrie.

Deci marile principii pe care Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului le-a fundamentat constituie astăzi idei extraordinare, a căror importanţă se proiectează peste veacuri ca elemente indispensabile oricărei societăţi.; ideea că oamenii se nasc şi rămn liberi, că scopul oricărei asociaţii politice este apărarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului rezistă, dincolo de vicisitudinile timpului, ca idei esenţiale pe care trebuie să se ntemeieze orice societate politică.

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica