referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Federatia Rusa de la destramarea URSS pana in prezent

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Rusia, deşi conştientă de slăbiciunea ei (a pierdut “ războiul rece “ împreună cu întregul “ lagăr socialist “), având încă mulţi lideri tributari spiritului restaurator neoimperial rămâne încă refractară faţă de transformările dorite de occidentali. Speranţa în refacerea puterii imperiale este nu numai prezentă dar chiar într-o ascensiune, indiferent dacă cei care o promovează aparţin taberei democratice sau forţelor procomuniste...

Varianta Printabila 


1          Federatia Rusa de la destramarea URSS pana in prezent

La 25 decembrie 1991, semnarea declaraţiei tripartite (Rusia, Ucraina, Belarus), considerată drept data ncetării existenţei URSS, fosta Republică Sovietică Socialistă Rusă (RSFSR) şi-a căpătat independenţa. “Rusia post-comunistă se află n cadrul unor graniţe care nu au precedent istoric. Ca şi Europa, ea  va trebui să consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-şi defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25).
Politica externă a noului stat ex-sovietic a fost sinuoasă n mai multe privinţe, ea ncercnd totuşi să păstreze o constantă: puterea de la Kremlin ntruchipata de preşedintele Boris Elţn (conform constituţiei seful statului este şi seful puterii executive), a urmărit promovarea cu consecvenţă a unor relaţii de colaborare cu SUA şi marile puteri occidentale. Desigur această politică nu a izvort din simpatie reală pentru sistemul democratic occidental,  ci din dorinţa de a reuşi să depăşească cu ajutorul vestului criza economică şi politică, căreia trebuiau să-i facă faţă toate republicile ex-sovietice după dispariţia fostei URSS, fenomen de la care nu face excepţie nici Federaţia Rusă.
Dar, chiar dacă forţele liberale au căutat, poate n mod sincer, să-şi nsuşească regulile democratice, care să garanteze derularea vieţii politice n mod civilizat, n Rusia a existat şi există ncă un potenţial conservator de sorginte ex-sovietică care acţionează pentru restauraţie. Aceste forţe, avnd n frunte Partidul Comunist, au blocat adesea procesul democratic, punnd n pericol evoluţia Rusei spre o reală democraţie. De dragul susţinerii grupării liberale şi forţelor democratice marile puteri vestice au făcut numeroase concesii Moscovei, tolernd inclusiv pretenţiile exagerate ale Federaţiei Ruse, de a fi recunoscută ca unic “ succesor de drept şi continuator “ al fostei URSS, deşi pretenţii similare erau ndreptăţite să ridice şi celelalte republici ex-sovietice. ncheierea convenţiei de bază de colaborare dintre Rusia şi NATO, semnată la Paris n 1997 a reprezentat apogeul concesiilor.
Convenţia a dat practic Rusiei dreptul de a opune n mod legal “ veto “ la acţiunile alianţei. Rezultatul s-a văzut n poziţia  Rusiei faţă de intervenţia NATO n Iugoslavia, pentru oprirea procesului de “ purificare etnica “ declanşat de preşedintele Milosevici n provincia Kosovo, locuită n majoritate de etnici albanezi.
Dincolo de declaraţiile pacifiste ale ambelor părţi, mai mult sau mai puţin oficiale, poziţiile şi obiectivele Rusiei şi ale celorlalte mari puteri ale lumii au rămas şi sunt şi n prezent opuse.
Lumea occidentală şi n primul rnd SUA, urmăresc neutralizarea puterii nucleare a Rusiei. (indiferent de afirmaţiile liniştitoare ale liderilor de la Kremlin şi de fenomenul de dezagregare reală a industriei de război a Rusiei moştenita de la fosta URSS, acest potenţial rămne ncă un pericol real pentru securitatea lumii.)
De asemenea un ţel, deşi nedeclarat expres, al occidentului este transformarea Rusiei dintr-un stat excesiv totalitar, cu o politică agresivă, imprevizibilă ntr-o ţară modernă, cu o politică raţională, capabilă să se integreze n comunitatea statelor civilizate, n stare să-şi rezolve contradicţiile externe nu prin forţă ci prin negocieri paşnice. Aceasta ar facilita n primul rnd includerea uriaşelor bogaţii naturale ale Rusiei n circuitul valorilor mondiale, fără ciocniri violente de interese sau conflicte armate (de aceea Rusia a şi fost acceptată n grupul celor 7, G-7 devenind G-8).
Rusia, deşi conştientă de slăbiciunea ei (a pierdut “ războiul rece “ mpreună cu ntregul  “ lagăr socialist “), avnd ncă mulţi lideri tributari spiritului restaurator neoimperial rămne ncă refractară faţă de transformările dorite de occidentali. Speranţa n refacerea puterii imperiale este nu numai prezentă dar chiar ntr-o ascensiune, indiferent dacă cei care o promovează aparţin taberei democratice sau forţelor procomuniste. Ea nu ezită să şantajeze aşa zişii “ parteneri “ vestici cu potenţialul ei nuclear, Boris Elţn vorbind cu mndrie nedisimulată de “grupul celor 8 “ – G-8 – n care chipurile ar fi admisă şi Rusia la egalitate cu celelalte 7 mari puteri ale lumii, deşi este evident ca ţara sa mai are mult pnă să depăşească stadiul de subdezvoltare şi statutul de mai sus e obţinut prin şantaj. n ultimii ani lucrurile au evoluat n direcţia dorită de occidentali. Rusia a ajuns att de dependentă economic şi financiar (are o datorie externă de cca. 200 miliarde dolari, pe care nu are cum s-o plătească) de marile puteri occidentale, nct aspiraţiile neoimperiale şi naţionalismul belicos velicorus, n condiţii normale nu-şi mai pot pune n practică idealurile revanşarde.
Pe fondul de mai sus, n decursul celor aproape 13 ani care s-au scurs de la dispariţia URSS, lumea politică n general nu a fost pregătită pentru a percepe la dimensiunile lor reale fenomenele care s-au petrecut pe teritoriul fostei URSS. Cţiva ani buni (cel puţin pana la alegerile parlamentare din decembrie 1993 şi votarea constituţiei), din păcate, n unele state vestice s-a menţinut mitul atotputernicei Moscovei, Federaţia Rusă fiind n continuare confundată cu defuncta URSS. Confuzia aceasta a nsemnat n practică considerarea Federaţiei Ruse, n ciuda slăbiciunii ei, drept un pol de putere capabilă ncă să se contrapună cu succes n SUA şi lumii occidentale, şi nu cum este de fapt, unul din  “ marii nvinşi n războiul rece “.
Procesul de demitificare a fostei URSS a mers lent mai ales n fostele ţări socialiste, unde o bună parte din clasa politică nu a crezut multa vreme ca un colos de dimensiunea URSS s-a prăbuşit att de repede. n realitate procesul de coroziune exista ncă de la formarea URSS. Populaţiile din Caucaz nici astăzi nu-i acceptă pe ruşi, ucrainenii s-au considerat totdeauna o rasă aparte n fostul imperiu rus şi sovietic, iar “ lagărul socialist “ a fost creat artificial, ţările membre fiind atrase n el n mod forţat cu complicitatea puterilor occidentale nvingătoare n război, n frunte cu SUA.
Unele evenimente postbelice din fosta URSS, ca destalinizarea şi nceputurile timide ale unor reforme democratice, lansate de Hrusciov, au permis de fapt şi atragerea URSS şi statelor satelite n marele proces istoric, cunoscut sub denumirea de “ conferinţa de securitate şi cooperare europeana “ (CSCE). Acceptnd să participe la acest proces, URSS şi-a semnat de fapt “ actul de deces “, deoarece prin implicarea oficială n dialogul global pe tema drepturilor omului, puterea sovietică şi-a subminat propriile-i rădăcini, ea existnd practic exclusiv prin ncălcarea grosolană a oricărei libertăţi individuale şi prin negarea proprietăţii private şi instaurarea terorii ideologice. Primul rezultat al CSCE a fost trezirea “ maselor socialiste “ din letargia comunistă prin apariţia primelor mişcări dizidente n nsăşi inima imperiului sovietic. A urmat perioada brejneviană cunoscută drept “ epoca stagnării “. Leonid Brejnev l-a debarcat pe Nichita Hrusciov printr-o conspiraţie de palat, dar nu a mai putut să mai readucă ţara n starea n care se afla pe vremea lui Stalin. n mod firesc după “ stagnarea “ din timpul lui Brejnev, nu putea urma dect “ perestroika “ lui Mihail Gorbaciov. E adevărat că n bună măsura Gorbaciov a fost inspirat, susţinut şi ncurajat deschis n promovarea politicii sale de deschidere spre vest, de Eduard Şevardnadze, ca secretar al CC al PCUS şi ministru de externe. Se spune ca fără Şevardnadze Germania n-ar fi obţinut unificarea.

RUSIA ŞI STRĂINĂTATEA APROPIATĂ

După ncheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. ntr-o ţară obişnuită tranziţia a nsemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. n cazul Rusiei, tranziţia a nsemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Este delicată pentru că de 300 de ani ruşii trăiesc n minte cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensaţie la greutăţile şi lipsurile vieţii cotidiene. De data aceasta, prăbuşirea imperiului a fost nsoţită de o prăbuşire a nivelului de trai, chiar a securităţii personale. A dispărut şi “aroma ideologică” pe care o răspndea, totuşi, existenţa imperiului: suferim, dar cel puţin suntem mari şi chiar temuţi. De aceea, populaţia este tentată să privească dispariţia imperiului ca o pierdere, ca o tragedie, mai mult ca un “complot” deliberat pentru a dezmembra un guvern şi o naţiune (D. Yergin şi T. Gustafson, “Rusia 2010 and What It Means for the World”, pag. 211).
Vorbind despre imperiu şi ideea imperială la ruşi, nu putem să nu amintim că imperiul sovietic din perioada socialistă a acestei uniuni avea o existenţă structurată n mai multe cercuri concentrice. Primul, după cum preciza şi Zbigniew Brzezinski (“Game Plan”, pag. 48) este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruşi dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparţinnd unor numeroase naţiuni ne-ruse, incluznd 50 milioane de musulmani asiatici şi 50 milioane de ucraineni.
Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit n care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Ethiopia, Yemenul de Sud şi Coreea de Nord, dependente de Moscova din raţiuni ce ţineau de sprijin militar şi economic, ghidare politică, etc. Aceste state din urmă au o populaţie de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare, 145 milioane de ruşi au exercitat un control politic asupra unui sistem imperial care includea 545 milioane de oameni răspndiţi n ntreaga Eurasie şi n teritorii dependente de peste mări. Cu alte cuvinte, misiunea internaţionalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a reprezentat dect un alt nveliş pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi. DE ANALIZAT FRAGMENTUL
Fosta URSS conţinea 15 republici unionale care au devenit state independente. Evgheni Yasin ne propune o sistematizare a lor pe care o reproducem mai jos (“The Economic Space of the Former Soviet Union, past and present” n J. Williamson, “Economic Consequences of Soviet Disintegration).
Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, spune autorul, Moldova ar putea intra n această grupă (din nou, am spune, mentalităţile imperiale, care nu observă “amănuntul” că 65% din populaţia acestui stat este formată din moldoveni, deci romni).
Republicile Transcaucaziene: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. n ciuda diferenţelor de religie, adaugă autorul, populaţiile acestea sunt strns conectate - istoric şi cultural - cu Turcia, Iranul şi Orientul Mijlociu.
Statele baltice: Estonia, Letonia şi Lituania care s-au dezvoltat şi se află şi astăzi sub influenţa Germaniei, Poloniei şi ţărilor scandinave.
Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan şi Turkmenistan au devenit parte a imperiului mult mai trziu, iar colonizarea rusească a avut o influenţă redusă.
O poziţie specială ocupă Kazahstanul, unde ruşii deţin o pondere de peste 40% din populaţie.
Cum vor evolua aceste state n raport cu Rusia? Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă şi să evolueze cu totul independent de Rusia; ipoteza opusă este ca toate să formeze un spaţiu economic comun, un spaţiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, n care unele dintre aceste ţări vor forma o uniune economică mpreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni şi Kazahstanul, ţară mare n care populaţia rusească deţine o pondere importantă.
Ar fi, fără ndoială, riscant să se facă judecăţi sigure n privinţa evoluţiei fiecărui stat. n 1991 la Alma Ata s-a semnat un acord care vroia să ntemeieze un gen de Uniune Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar această Uniune a funcţionat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste ţări are şi o strategie proprie de evoluţie şi nu vede n mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de subordonare faţă de Moscova. n acelaşi timp, legăturile economice şi sursa de materii prime pe care o reprezintă Rusia constituie un ndemn spre integrare. Există, deci, două tendinţe contrare n atitudinea acestor ţări şi numai timpul va hotăr care va fi nvingătoare. n tot cazul, analiştii spun că un tratat de genul celui de la Alma Ata ar putea fi semnat ntre Rusia, Bielorusia, Kazahstan şi Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu excepţia Azerbaijanului.

Al doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spaţiu al URSS (52 milioane de locuitori) şi-a proclamat printre primele independenţa. Din punct de vedere politic, Ucraina şi doreşte independenţa, dar, n acelaşi timp, ea are o acută dependenţă energetică faţă de Rusia. Acesta este paradoxul n care se zbate Ucraina.
O ţară de dimensiunile Ucrainei cu poziţia sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea legătură economică dect cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu şi-l poate n nici un fel permite. Pe fondul unei tranziţii complicate, n care reforma nu a fost condusă, potrivit specialiştilor, foarte bine, Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de dolari faţă de Rusia.
Ecuaţia geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile unionale. Pledează pentru acest lucru existenţa celor aproape zece milioane de ruşi care trăiesc n această ţară. Faptul că Ucraina deţine Crimeea, ţinut rusesc, locuit n majoritate de ruşi, făcut cadou de către Hruşciov n 1954 cu ocazia mplinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Iar cine deţine Crimeea, deţine o poziţie cheie la Marea Neagră. Mai presus de toate, aceste ţări au un trecut comun de aproape 350 de ani care nu poate fi şters n cţiva ani. Cum spuneam, foarte importantă din punct de vedere geopolitic este poziţia Ucrainei care “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. De aceea, “transformarea ei dintr-o prelungire europeană a Rusiei ntr-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova” (P. Dobrescu, “Nu este loc de utopie”, n volumul “Europa Centrală şi de Est n ciclonul tranziţiei”).
Dintre celelalte republici unionale o situaţie ceva mai clară au republicile baltice. Sunt singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia cu Finlanda, Letonia cu celelalte ţări scandinave, Lituania cu Germania şi Polonia. Ca suprafaţă ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Ungariei, dar populaţia este de 1,6 milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane  (Letonia).
Există două tipuri de probleme delicate n cazul acestor ţări: ele exportau către celelalte foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic foarte important le face să menţină legăturile comerciale cu fostul spaţiu sovietic. n acelaşi timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături şi să intre n spaţiul de influenţă occidental. Din punct de vedere strategic, aceste ţări sunt semnificative pentru Rusia, ntruct pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. n plus, porturile ruseşti de la Baltică sunt ngheţate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează situaţia Rusiei de “nfundătură continentală”. Ne explicăm astfel de ce Rusia se mpotriveşte tentativelor de integrare a acestor state n structurile occidentale. Ne explicăm şi de ce Occidentul a manifestat oarecare prudenţă n ncurajarea tendinţelor de desprindere.

1 Poziţia statelor din Caucaz prezintă de asemenea un real interes deoarece fiecare dintre ele ntmpină  serioase dificultăţi n tentativa de a obţine independenţa. Este semnificativă n acest sens situaţia Georgiei.
Georgia este o ţară relativ mică, are o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Irlandei pe care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de cţiva ani, imediat după primul război mondial, ea a fost de la nceputul secolului al XIX-lea integrată Rusiei. Georgia se nvecinează cu Marea Neagră unde are două porturi: Suhumi şi Batumi. Pe de altă parte, valoarea poziţiei geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere n Marea Caspică, această ţară situndu-se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea ajunge la Marea Neagră şi de aici spre Europa.
Pnă n 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele mai bune vinuri din fosta URSS şi avea un export masiv ntruct fostul imperiu nu avea o producţie proprie ct de ct ndestulătoare. n plus, gruzinii erau buni comercianţi şi ei erau particularii care aprovizionau piaţa Moscovei cu zarzavaturi (erau consideraţi un fel de “milionari socialişti”). De la acest nivel, n 1995 locuitorii capitalei - Tbilisi - nu aveau apă caldă dect de două ori pe săptămnă cte două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obişnuiţi premisele tranziţiei şi cum se poate explica apariţia unor orientări nostalgice.
Georgia s-a proclamat independentă n 1991, iar primul preşedinte care a cştigat alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Şevardnadze, fostul ministru de externe al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevărat independentă. Numai că pe teritoriul său au izbucnit – la timp, am spune – mişcări de independenţă a unor provincii.
Prima a fost cea iniţiată de Osetia de Sud. Osetinii, popor din Caucaz, trăiesc n două provincii: Osetia de Nord integrată Federaţiei Ruse (600 mii de locuitori), şi Osetia de Sud (100 mii de locuitori dintre care 65% osetini şi 30% gruzini) care face parte din Georgia. Osetia de Sud şi proclamă independenţa. Georgia declară neconstituţionalitatea hotărrii. Izbucneşte un conflict militar care ia sfrşit doar n 1993, cnd Georgia aderă la CSI, prilej cu care dobndeşte sprijinul Moscovei n soluţionarea conflictelor interne. n mai 1996, se semnează Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi ncrederii ntre părţi.
Cumva după acelaşi scenariu are loc şi conflictul din Abhazia - republică autonomă a Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini şi 17% ruşi) avnd capitala la Suhumi. Abhazia şi declară independenţa, Tbilisi nu recunoaşte hotărrea, izbucneşte conflictul armat, abhazii fiind sprijiniţi de “voluntari” din Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de ncetare a focului n zona conflictului georgiano-abhaz care prevede crearea unei zone de securitate unde să fie dislocate forţe de menţinere a păcii ale CSI. n 1996, Georgia şi Abhazia au convenit “prelungirea mandatului trupelor ruse”.
Deci, republicile unionale sunt supuse şi unor presiuni de felul acesta din partea Moscovei. Şi ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe ruseşti pentru a-şi salva existenţa statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată ct de complicată este situaţia nu numai n Caucaz, ci n mai toate republicile unionale. Fiecare republică are “pungi de populaţie” de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră. De aceea, problema independenţei acestor republici faţă de Rusia este foarte complicată şi trebuie tratată cu mare prudenţă şi, am spune, cu nţelegere.
Armenia nu are ieşire la mare sau la alte căi de comunicaţie importante. Trei dintre cele patru ţări cu care se nvecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan şi Iran), iar de Georgia este despărţită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate transporta mai mult de o pătrime din comerţul ţării. Poziţia sa este izbitor de asemănătoare cu cea a Nepalului sau Lesoto - deci fără acces direct la o cale de comunicaţie importantă. De aceea, o bună relaţie cu Moscova este principala soluţie de supravieţuire.
Cea mai mare ţară caucaziană - Azerbaidjanul (8 milioane locuitori) - a suferit mult n urma conflictului din Nagorno Karabah pentru că a fost nfrntă de o ţară mai mică (Armenia) şi pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de munte) a fost o enclavă n cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau n proporţie de 80% armeni şi 20% azeri. n 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah decide unirea acestei zone cu armenii. La intervenţia lui Stalin, acest teritoriu este cedat Azerbaidjanului.
La sfrşitul deceniului al IX-lea au loc demonstraţii ale armenilor din enclavă n favoarea unirii cu Armenia. Se ajunge la conflict deschis. n primăvara lui 1993 se declanşează ofensiva etnicilor armeni n urma căreia sunt deschise două coridoare de legătură cu Armenia şi este cucerit 10% din teritoriul azer. Cu un an mai trziu are loc un gen de reglementare, un acord semnat de părţile implicate la Moscova.
Azerbaidjanul este o ţară vecină cu Iranul (de altfel pe teritoriul său trăiesc mulţi iranieni). Pe de altă parte, importanţa acestui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din Marea Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum şi de sprijinul sovietic implicit acordat Armeniei n timpul conflictului, Azerbaidjanul dezvoltă legături vizibile cu Occidentul (mai ales cu SUA). De altfel, şi ţările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu Baku. De aceea traiectoria acestei ţări va fi, fără ndoială, ascendentă.
Plină de necunoscute este şi evoluţia ţărilor din Asia Centrală. Au nalte rate de creştere a populaţiei şi, n acelaşi timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spaţiu sovietic. Rolul lor clasic n vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte important ntre aceste state este Uzbekistan. Cu o populaţie de 24 de milioane şi o suprafaţă mai mare dect a Germaniei şi mai mică dect a Franţei, beneficiind de o conducere realistă şi hotărtă, Uzbekistanul a consemnat n ultimii ani ritmuri de creştere economică. El se detaşează ntre cele patru ţări. Dar aceste ţări suferă două tipuri de influenţe cu semnificaţii geopolitice de netăgăduit: influenţa ţărilor musulmane situate la sud - şi influenţa Chinei situată la vest.

RELAŢIILE DINTRE NOUL STAT FEDERAŢIA RUSĂ ŞI ROMNIA

Politica Federaţiei Ruse se deosebeşte radical de cea practicată n fosta URSS, deoarece are un sistem pluripartid, are chiar unele libertăţi democratice reale, ntre ele libertatea presei fiind cea mai distincta, iar uriaşa maşinărie militară sovietică, pe lngă fragmentarea ei n celelalte 14 republici ex-sovietice, suferă şi este pe cale de dezagregare din cauza unei slăbiciuni economice de durată, ce  nu poate fi depăşită ncă multe decenii de acum ncolo (chiar dacă la putere s-ar instala forţele neocomuniste).
Şi politica noastră faţă de Rusia a avut conotaţii duplicitare (iar din păcate aceasta nuanţa persistă şi n prezent). Romnia a optat oficial n mod firesc pentru integrarea n NATO şi Uniunea Europeană. Dar, din păcate nu a luat pe plan intern masurile necesare drastice, nepopulare de reformă, reclamate de această cerere, iar n politica externă a mai continuat sa flirteze n diverse ocazii şi cu Federaţia Rusă. Momentul adevărului a venit nsă rapid.
Moscova a respins orice pretenţii romneşti de reabilitare istorică prin condamnarea pactului Ribentrop-Molotov n litera unui tratat politic de bază bilateral, ca şi cererile legitime de despăgubiri pentru tezaurul romnesc depus n 1916 n Rusia.
Basarabia a rămas “ mărul discordiei “ n continuare n relaţia cu Moscova, deşi Romnia nu mai are graniţă comună cu Rusia. (Ar fi fost totuşi o greşeala fatală daca n iunie 1992 Romnia s-ar fi implicat activ nu numai cu sprijin logistic ci şi cu forţe umane de partea Chişinăului, fiindcă am fi intrat n conflict nu cu secesioniştii transnistreni, ci cu Armata a 14-a sovietică, devenită rusă prin bunul plac al Moscovei.
Iar n privinţa tratatului politic cu Rusia, deşi era evident că n condiţiile de mai sus el nu-şi mai are nici un rost (orice tratat se ncheie atunci cnd prin el se rezolvă o problemă divergentă) totuşi la Bucureşti, n virtutea inerţiei, s-a menţinut părerea că dacă nu ncheiem un asemenea tratat cu Rusia, atunci nseamnă ca nu dorim relaţii normale cu această ţară. Mai mult, se susţinea n unele birouri că şi prietenii noştri occidentalii ne-ar ndemna să ncheiem acest tratat fiindcă altfel nu am ndeplini condiţiile de a ntra n NATO.
n primul rnd că occidentalii ne spuneau din pură complezenţă că Romnia ar trebui să aibă relaţii bune cu Moscova. Pe fond ei nsă nici nu aveau de gnd să-şi complice şi mai mult relaţia lor proprie cu o Rusie pe care doreau să o aservească şi nicidecum sa o ntărească, ncurajnd o legătură strnsă cu una din ţările mari din fostul lagăr socialist aşa cum era Romnia.
La NATO nu s-a pus niciodată semnul egalităţii ntre tratatele ncheiate cu Ungaria şi Ucraina şi un eventual tratat de bază cu Rusia. Cu cele două ţări vecine erau de dorit raporturi normalizate n optica de viitor a NATO, dar cu Rusia, care nu mai avea frontieră comună cu ţara noastră un asemenea document, nu avea nici un rost, cu att mai mult cu ct Rusia nsăşi, refuznd punctele de interes pentru partea romnă, ea singură s-a retras şi a blocat de fapt procesul negocierilor. n aprilie 1996 Primakov a dorit sa parafeze numai acel text al tratatului care conţinea o serie de clauze agreate de partea rusă, clauze care ne-ar fi complicat demersurile noastre pe lngă NATO. Primakov s-a arătat şocat (sau aşa a vrut să pară) cnd doar cu 24 de ore nainte de sosirea la Bucureşti, la reuniunea OCEMN, i s-a spus că partea romană nu e pregătită de parafare.
Susţinătorii tratatului aduc n discuţie teoria ,, dependenţei ,, economice a Romniei de Rusia, care dacă, chipurile s-ar supăra, ne-ar nchide gazele şi conductele de ţiţei. Este o teorie emanată de la propaganda moscovită. Adevărul este ca Rusia este dependentă de Romnia şi nu invers. Partea romnă virează anual n bugetul Rusiei peste un miliard de dolari (suma ce reprezintă diferenţa ntre importul şi exportul romnesc n şi din Rusia). Romnia plăteşte comercial cu bani grei aceste produse energetice (din fericire plata se face prin intermediul unor firme occidentale şi putem beneficia de preţurile reale ale pieţei, altfel partenerii comerciali ruşi ne-ar percepe tarife cu mult peste preţul pieţei) şi nu le primeşte gratuit.
Iar după cum se ştie, singura sursă reală de venituri n valută a Rusiei este exportul ei de produse energetice. De aceea ea nu are cum să ne şantajeze cu oprirea livrărilor atta timp ct le achităm contravaloarea.
De aceea se tărăgănează de ani de zile şi rezolvarea unor probleme relativ simple. Aceste probleme trenează ncă din 1991-1992 şi este puţin probabil că partea rusă va găsi voinţa politică necesară sa le dea o rezolvare n sensul dorit de noi. Nici n domeniul politic nu aveam prea multe interese comune. Şi nu e vorba numai de valul de emoţionalitate pe care l produce la Moscova insistenţa Romniei de a deveni membru NATO. (Evghenii Primakov spunea cu nonşalanţă la toate ntlnirile oficiale cu noi că Romnia are dreptul să-şi aleagă politica proprie, chiar şi de aderare la NATO. Dar, n convorbirile intime cu partenerii occidentali, reprezentanţii Moscovei nu se sfiiau să le atragă atenţia acestora ca sunt pe cale să primească n alianţă ,,un stat cu probleme,, şi n plus ,,divizat,,. Iar dacă interlocutorul uimit ntreba cum este Romnia ,,un stat divizat,, , atunci răspunsul venea prompt: dar Basarabia, Republica Moldova, pe care Bucureştiul le consideră un ,,al doilea stat romanesc ?,,).
O inventariere a eventualelor interese politice ale Moscovei unde ar dori sprijinul Romniei ne arată o listă extrem de săraca. Pnă de curnd Moscova era gata sa ne ofere garanţii de securitate proprii, dacă renunţam la  NATO şi ncheiem doar un document bilateral cu SUA, care să ne dea un statut similar cu cel al Finlandei. Evident  o ofertă absolut neconvenabilă părţii romne. A mai fost insistenţa Moscovei să o sprijinim sa devină membru plin al Comisiei Dunării. Şi aici nsă Romnia a devenit neinteresantă cnd Germania şi-a oferit sprijinul.
 n esenţă deci Rusia actuală nu mai poate fi o putere de care Romnia să se teamă n mod bolnăvicios aşa cum s-a ntmplat pnă la dispariţia URSS şi nici un stat de al cărui sprijin sa avem nevoie imperioasă. Rămne desigur o mare putere, chiar dacă e slăbită economic şi politic. De aceea se cuvine a fi tratată cu atenţie, dar nu exagerată ci n funcţie de interese.
Dar se impune nsă imperios să renunţăm la orice atitudine duplicitară şi să scăpăm de complexul de inferioritate faţă de Rusia, fiindcă ea nu mai este din fericire ,, colosul vecin de la răsărit ,,ci numai o mare putere nglodată n greutăţi şi datorii.
n acelaşi context se cuvine ca Romnia sa susţină fără rezerve consolidarea independentei noilor state ex-sovietice, independenţă pe care fosta metropolă căuta să o submineze pe toate căile. n acest spirit şi prezenţa activă a diplomaţiei romaneşti n capitalele marilor state ex-sovietice şi n special n republicile caucaziene, este n deplină concordanţă att cu strategia NATO şi Uniunii Europene ct şi cu interesele naţionale ale Romanei n această zonă geo-politică att de importantă pentru viitor.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica