referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Institutiile Uniunii Europene

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Aderarea ţãrilor est-europene, care sunt chiar mai sărace decât Spania şi Portugalia, având sectoare agricole mari şi aflându-se într-un proces dureros de tranziţie la economia de piaţã, se aşteaptă sã fie mai complicatã...

Varianta Printabila 


1 Institutiile Uniunii Europene

După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captiv a Europei produse n cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat n mare măsura nepregătite s-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate. n pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcţie a Uniunii Europene, fondat după 1992, a intrat ntr-o profund criz de identitate şi de evoluţie, diferit faţ de perioadele de inerţie organizaţional sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, n urma ndelungatei Conferinţe Interguvernamentale care urma s genereze un profil radical primenit şi consolidat al noii Europe, nu a fost de natur s deblocheze —criza instituţional cu care cei 15 n-au ncetat s se confrunte. Totuşi, au apărut semnele unei voinţe politice a majorităţii actorilor importanţi din cadrul UE, cu excepţia previzibil a Marii Britanii.
Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată ncă din anii 90, nu are precedent n privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare att pentru ţările membre UE, ct şi pentru ţările candidate.
1.    REPERE ISTORICE:
Primii paşi n construcţia european au avut loc n urm cu aproape 50 de ani, o dat cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a nfiinţat Comunitatea European a Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comun a şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase ţri au hotărt crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea European a avut o evoluţie dinamic, nregistrnd unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.
Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unic a fost impulsionată n mod deosebit de Jacques Delors ncepnd din 1985, cnd acesta a devenit preşedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după iniţiativa lui Delors, n decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat n vigoare n iunie 1987.
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţri membre.
Particularitatea acestei noi faze constă nu numai n modificarea conceptului de Comunitate Europeană n cel de Uniune Europeană, dar şi n extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.
Obiectivele Uniunii stipulate n Tratat sunt:
-    promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o moned unic;
-    punerea n practic a unei politici externe şi de securitate comune, cu definirea n timp a unei politici de apărare comun. Uniunea European dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul European;
-    tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, nvăţămntul şi socialul. Conceptul de  dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se consider c prin aceste texte s-a nregistrat un progres evident către o politic social european, dar Europa se afl ncă departe de uniunea socială.
Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condiţiilor şi ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarităţii, aşa cum a fost el definit n Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea European.
Instituţiile Uniunii Europene desemnate s realizeze obiectivele (Art. 7) n limita puterilor conferite prin Tratat sunt:
•    Parlamentul European;
•    Consiliul European;
•    Comisia European;
•    Curtea de Justiţie;
•    Curtea de Conturi.
 Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social, precum şi de Comitetul Regiunilor, ambele avnd rol consultativ.
După aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost aduse amendamente la tratatele anterioare şi s-a stabilit simplificarea tratatelor care nfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene pentru a fi adaptate la realităţile prezentului prin semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de  Tratatul de la Amsterdam (octombrie 1997).
Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:
a.    libertate, securitate şi justiţie;
b.    uniunea şi cetăţenii săi;
c.    politica extern eficient şi coerent;
d.    problemele instituţionale.
n ceea ce priveşte formele instituţionale lansate n vederea extinderii Uniunii Europene, Tratatul prevede ntărirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificat n Consiliu, structura Comisiei Europene şi modul ei de funcţionare, precum şi consolidarea principiului subsidiarităţii.
n anii 90 construcţia european a nregistrat o dinamic mai accelerat, cu noi şi importante elemente, prin amplificarea domeniilor de integrare, prin aderarea la Uniune a ncă trei ţri - Austria, Finlanda, Suedia - şi lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa Central şi de Est.
n anul 1995, Uniunea European a trecut de la 12 la 15 membri, prin aderarea celor trei ţări amintite mai sus. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri (dificile), n condiţiile n care, n momentul aderării, fiecare dintre candidate era mai bogat dect media Uniunii. Ritmul rapid de integrare reiese din comparaţia cu Spania şi Portugalia, amndouă mai sărace dect media pe UE şi ale căror negocieri au durat şapte ani nainte de a deveni membre depline n 1986.
Aderarea ţrilor est-europene, care sunt chiar mai sărace dect Spania şi Portugalia, avnd sectoare agricole mari şi aflndu-se ntr-un proces dureros de tranziţie la economia de piaţ, se aşteaptă s fie mai complicat.
UE are dou obiective strategice de baz n ceea ce priveşte extinderea spre Est:
-    Primul obiectiv este crearea unei Europe care s garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. „Impresia mea este c cea mai bun cale de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferinţele trecutului s dispară cu adevărat, este s mergem nainte cu deplina integrare a continentului european”, declara Gnter Verheugen, Comisarul european pentru extinderea UE, ntr-un interviu acordat redactorului-şef al revistei Europe la Washington.
-    Al doilea obiectiv l reprezintă crearea unei pieţe deschise şi competitive. Acest obiectiv d posibilitatea ţrilor din Europa Central şi de Est, care ncă suferă de pe urma moştenirii comuniste, s găsească şi s ofere popoarelor lor cel puţin oportunităţi pentru un trai decent.
2.    REFORMA INSTITUŢIILOR COMUNITARE
Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se confrunta instituţiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii şi stabilirii mizelor acestui proces l constituie Consiliul European
de la Nisa, din decembrie 2000.
Sintetiznd modificările introduse de noul tratat la nivelul reformării instituţiilor Uniunii, voi puncta, n cele ce urmează, cele mai importante aspecte:


1 Comisia Europeana – n ceea ce priveşte componenta acesteia, ncepnd cu anul 2005, Comisia va avea n structura ei cte un reprezentant al fiecărui stat membru, urmnd ca, o dată cu aderarea actualelor state candidate, numărul membrilor comisiei sa fie inferior numărului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi aleşi prin rotaţie. De asemenea, a fost modificată procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie să-şi propună reprezentantul n Comisie, după care Consiliul de Miniştri este nsărcinat să desemneze Preşedintele şi membrii Comisiei cu o majoritate calificată de voturi si nu cu unanimitate ca pnă acum. Aprobarea finală este dată de Parlament.

Rolul Preşedintelui Comisiei Europene a fost ntărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsabilităţi membrilor acesteia, ca si aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului său. De asemenea, Preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri ai Comisiei, vice-preşedinţii acesteia.
Parlamentul European – Noua repartizare a locurilor n Parlament a fost regndită n perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Aceasta va fi aplicată ncepnd cu anul 2004, anul viitoarelor alegeri la nivel european. Dacă Tratatul de la Amsterdam prevedea limitarea locurilor n Parlament la 700, Tratatul de la Nisa a decis un număr-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exactă a locurilor nu este conformă unui sistem bine determinat, ci derivă din rezultatul obţinut de Consiliu n materie de ponderare a voturilor. Numărul locurilor atribuite actualelor state membre a fost diminuat cu 91, la cele 535 de locuri adăugndu-se 197 atribuite potenţialelor state membre ale unei Uniuni Europene extinse la 27 de tari. Numai Germania, cu 99 de parlamentari, şi Luxemburgul, cu 6 parlamentari, şi menţine numărul actual de locuri.
n ceea ce priveşte partidele politice reprezentate n Parlamentul European, le-a fost recunoscut dreptul de a avea un statut şi au fost instituite reguli privind propria lor finanţare. Parlamentul va putea formula pe viitor recurs n anulare n raport cu actele celorlalte instituţii, fără să fie condiţionat de expunerea unui interes particular. Cmpul codeciziei a fost extins, iar avizul conform al Parlamentului este necesar pentru iniţierea unui raport de cooperare ntărită ntr-un domeniu n care deciziile se supun acestei proceduri. De asemenea, Parlamentul este acela care trebuie să se pronunţe n cazul n care Consiliul semnalează existenta unui risc clar de violare a drepturilor fundamentale.
Consiliul de Miniştri – ncepnd cu 1 ianuarie 2005, sistemul de luare a deciziilor n Consiliul de Miniştri prin majoritate calificată va fi modificat. Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevede un sistem mai complex dect cel care funcţionează n prezent. Obiectivul iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate calificată a avut, n cele din urmă, un efect contrar, care constă, n fapt, n instaurarea unei triple majorităţi:
-    majoritate calificata de voturi (71-74% voturi n raport cu numărul efectiv de state membre);
-    decizie trebuie sa ntrunească votul favorabil al majorităţii statelor membre;
-    introducerea unui criteriu demografic; acesta permite sa se verifice, la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată reprezintă 62% din populaţia totala a Uniunii, n caz contrar decizia supusă votului neputnd fi aprobată.
Momentul Nisa aduce cu sine şi o modificare a „Declaraţiei privind sistemul majorităţii calificate şi numărului de voturi al minorităţii de blocaj ntr-o Europă extinsă”. Astfel, pnă la 1 ianuarie 2005, procedura majorităţii calificate va evolua n raport cu ritmul aderării, avnd ca limita inferioară un procentaj mai mic dect acela actual (de 71,26%) şi ca limită superioară procentul de 73,4%. O dată cu aderarea actualelor state candidate,  minoritatea de blocaj va ajunge la 91. Aşadar, ntr-o Uniune Europeană formata din 27 de state o decizie va trebui să obţină 258 de voturi din 345.
n această chestiune, poziţia Germaniei a adus n prim-plan o clară preferinţa pentru aplicarea dublei majorităţi simple, respectiv luarea unei decizii de către majoritatea statelor membre reprezentnd majoritatea populaţiei Uniunii.
Franţa, n schimb, interesată de menţinerea parităţii cu Germania, a respins acest sistem, dat fiind faptul că momentul căderii Zidului Berlinului a adus Germaniei 22 de milioane de locuitori n plus n raport cu Franţa.
n cele din urmă, soluţia adoptată are la baza un compromis, garanţiile complementare obţinute de Germania fiind prevăzute pentru următoarele două situaţii:
1. n cazul n care majoritatea calificată implică defavorizarea statelor reprezentnd mai puţin de 62% din populaţia Uniunii;
2. daca majoritatea calificată riscă impunerea punctului său de vedere la mai mult de jumătate din statele membre ale Uniunii.
Compromisul rezultat privilegiază aşadar ncă o data poziţia Germaniei, aceasta obţinnd un drept de blocaj ntărit. „Marile” state membre (Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania şi, n perspectivă, Polonia) vor putea totuşi să blocheze, cte patru, decizia unei minorităţi de blocaj.
Curtea Europeana de Justiţie – Extinderea Uniunii Europene va mări numărul de cazuri naintate Curţii de Justiţie, situaţie cu care deja se confrunta aceasta instituţie europeană, desfăşurndu-şi astfel activitatea cu o eficienţă atenuată. n scopul de a remedia această situaţie, Tratatul de la Nisa ncearcă o mpărţire mai pragmatică a competenţelor ntre Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, prin crearea unor Camere juridice specializate pe diverse sectoare. De asemenea, n Tratat este stipulat faptul că, ntr-o Europă extinsă, Curtea de Justiţie va avea n componenţă, ca şi n prezent, cte un judecător pentru fiecare stat membru. Contrar nsă procedurii anterioare, Curtea de Justiţie se va ntruni ntr-o Mare Cameră, cu participarea a 13 judecători şi nu n sesiuni plenare permanente la care vor lua parte toţi judecătorii.
Curtea de Conturi – Această instituţie va avea n componenţa cte un reprezentant pentru fiecare stat membru, numirea acestora de către Consiliu urmnd calea votului majorităţii calificate (renunţndu-se deci la votul unanim). Mandatul membrilor Curţii de Conturi este stabilit pe o durata de şase ani. Curtea de Conturi va avea posibilitatea să creeze camere n scopul adoptării unor anumite tipuri de rapoarte şi opinii. Este, de asemenea, urmărită ameliorarea cooperării ntre Curtea de Conturi şi instituţiile naţionale de audit, aspect care poate fi facilitat prin nfiinţarea de către Preşedintele Curţii de Conturi a unui comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
Comitetul Economic şi Social – Dacă naintea momentului Nisa din structura Comitetului Economic şi Social făceau parte reprezentanţi ai diferitelor grupuri de interese din sectoarele social si economic, conform noului Tratat, componenţa Comitetului va avea la baza o arie mai largă de sectoare ale societăţii civile. Numărul-limită de reprezentanţi este de 350, fapt ce permite actualelor state membre să-şi păstreze numărul de locuri n Comitet.
Comitetul Regiunilor – Numărul de reprezentanţi n Comitetul Regiunilor este, de asemenea, limitat la 350, dispunerea locurilor fiind similară aceleia a Comitetului Economic şi Social, ilustrată anterior. Tratatul impune membrilor acestei instituţii să dispună de un mandat electoral din partea autorităţilor pe care le reprezintă.
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica