referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Partidul comunist chinez si Mao Zedong

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

1 octombrie 1949 este data naşterii Republicii Populare Chineze, un stat condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de membri, care la începutul anilor 1950 aveau să se ridice la şase. In momentul predării Japoniei, forţele naţionaliste predominau în China, cu un efectiv de patru milioane de oameni aflaţi sub arme, faţă de numai un milion al armatei comuniste...

Varianta Printabila 


1


LICEUL „MIHAI EMINESCU” DIN BACAU
PROFILUL: SOCIO-UMANE





    




PROIECT – ISTORIE

PARTIDUL COMUNIST CHINEZ
ŞI
MAO ZEDONG




























I    NFRNGEREA
COMUNISMULUI
CHINEZ


Chiar dacă al doilea congres al Guomindang, desfăşurat n ianuarie 1926, reafirmă alianţa cu comuniştii, partidul este de acum supus puterii armatei naţionale revoluţionare, care primeşte ordine de la comandantul Academiei Militare, Chang Kai-shek. Chang vrea să proclame guvernul propriu, de la Guangzhou, drept guvern naţional şi să nceapă o campanie militară de unificare a ntregului teritoriu chinez sub propria conducere. Rezervele comuniştilor constituie prilejul redimensionării rolului lor social şi al marginalizării consilierilor sovietici. Expediţia va cunoaşte succese rapide şi continue, fiind susţinută de revoltele ţărăneşti mpotriva proprietarilor de pămnt şi a nobililor care radicalizează conflictul din interiorul Guomindang.
Răscoalele ţărăneşti i sugerează lui Mao Zedong ideea de a plasa lumea rurală n centrul strategiei revoluţionare, n locul ideologiei marxiste „ortodoxe", pe care o consideră conservatoare. Cnd armata lui Chang ajunge la Shangai, muncitorii erau de cteva zile n grevă, se organizaseră ca putere autonomă, mpiedicndu-l pe „seniorul războiului" local să pregătească rezistenţa mpotriva trupelor naţionaliste. Alianţa dintre Comuna din Shanghai şi trupele lui Chang este de scurtă durată: acestea din urmă vor dezlănţui n puţin timp o vnătoare de comunişti, n entuziasmul industriaşilor, al puterilor occidentale şi al celor certaţi cu legea, trecnd sindicatele n ilegalitate. Numărul comuniştilor ucişi se ridică la cteva mii, aşa cum se ntmplă n 1928, n numeroase localităţi din ţară, unde partidul comunist decisese să promoveze o insurecţie generalizată, ncercarea de a nfiinţa Comuna din Guangzhou, chiar in inima puterii Guomindang, sfrşeşte ntr-o baie de snge. Cominternul, care aprobase poziţia lui Stalin, de a menţine cu orice preţ alianţa cu Guomindang, şi de a evita o politică revoluţionară autonomă, nu este capabil să tragă concluzii auitocritice din această nfrnare sngeroasă. Obedienţa strictă a partidelor comuniste faţă de Moscova este primul comandament căruia acestea trebuie să i se conformeze pentru a face parte din mişcarea revoluţionară internaţională; chiar dacă Partidul Comunist Chinez nsuşi - sub noua conducere a lui Mao - va dovedi cţiva ani mai trziu, că tocmai autonomia poate fi garanţia succesului.


II    MAO ZEDONG

Scurtă biografie:
Mao Zedong (sau Mao Ţe-Tung n. 26 decembrie 1893, d. 9 septembrie 1976) a fost un om politic chinez, lider al Partidului Comunist Chinez.
n urma războiului civil, n 1949 Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Mao Zedong a preluat puterea n China, proclamnd Republica Populară Chineză.
Mao Zedong a instaurat o dictatură sngeroasă, zeci de milioane de chinezi fiind ucişi n timpul n care acesta a condus China.
Fiu de ţărani, Mao Zedong a fost de profesie nvăţător. A condus forţele comuniste in lupta dusa cu forţele naţionaliste (1927-1949), străbătnd ntreaga Chină pentru a-şi recruta armata (este  numit Marşul Cel Lung. Din 1935 a fost lider al Partidului Comunist Chinez si apoi sef al statului. Politica economica a "Marelui salt nainte" iniţiat de el a eşuat, ca si Revoluţia Culturală. n consolidarea Regimului Comunist n China, s-a bizuit pe ţărănime şi pe cultul personalităţii.


După ce aderă la marxism, in 1921, Mao Zedong se număra printre cei treisprezece membri fondatori ai Partidului Comunist Chinez. Reprezentant al grupului din Hunan, unde activa de multa vreme n rndul studenţilor şi se distinsese n cadrul activităţilor sindicale, al agitaţiilor şi protestelor mpotriva „seniorilor războiului" şi a japoniei, Mao se va stabili ulterior n Canton şi Shanghai, unde se dedica trup şi suflet colaborării cu Guomindang, n perspectiva unei revoluţii democrate. n 1927, n timp ce Comuna din Shanghai este victimă a represaliilor sngeroase, Mao revine n Hunan pentru a-i organiza pe ţărani, mobilizndu-i n acelaşi an ntr-o insurecţie care eşuează. Intrnd n conflict, n repetate rnduri, cu poziţia susţinută de conducerea partidului, care urmează modificările impuse de Stalin politicii de alianţa sau conflict cu naţionaliştii din Guomindang, Mao i organizează pe ţăranii săraci  iar n 1929 i grupează pe militanţii comunişti urmăriţi de trupele naţionaliste, stabilindu-se la graniţa dintre provinciile Jiangxi si Fujian. Aici, n jurul oraşului Ruijin, organizează una dintre cele mai stabile şi fortificate „baze roşii" -Sovietul din Jiangxi, care avea să dureze pnă n anul 1935, nainte de Marşul cel Lung. După victoria asupra japonezilor şi a mişcării Guomindang, Mao se va afla n fruntea Republicii Populare Chineze, pe care o va conduce mai nti după modelul sovietic, introducnd nsă, ncă de la nceput, elemente de originalitate şi diferenţiere care aveau să devină din ce n ce mai evidente ncepnd cu jumătatea anilor 1950. Deosebit de abil n mobilizarea maselor n sprijinul său, n luptele aspre din interiorul partidului, Mao va favoriza, n ultimii ani ai conducerii sale (moare n 1976), un cult al propriei persoane, poate chiar mai vizibil şi mai excesiv dect cel al lui Stalin. China - Marşul cel Lung al comuniştilor

III    CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR


La jumătatea anului 1934, „baza roşie" din Jiangxi este supusă unei blocade economice şi unui asediu militar organizat de trupele naţionaliste ale lui Chang Kai-shek. Lideri comunişti decid să părăsească regiunea. Comunicaţiile cu Uniunea Sovietică fuseseră ntrerupte, iar cei aflaţi sub conducerea lui Zhu De, Zhou Enlai şi Mao Zedong nu mai pot conta dect pe propriile forţe.
Se ia decizia de a străpunge trupele de ncercuire la sud-vest retragerea este coordonată de Zhou Enlai, care comandă trupele conduse de Lin Biao şi Peng Dehuai (28 de mii de oameni, cu numai 9 000 de puşti, 30 de mortiere şi 300 de mitraliere). Acestea sunt urmate de două coloane formate din personalul „bazei roşii", numărul celor apţi de lupt. reducndu-se la cteva mii de persoane; ariergarda şi flancurile sunt constituite din bărbaţi modest narmaţi. n total 80 de mii de bărbaţi, fiecare avnd o raţie de orez şi sare pentru două săptămni. Acestora li se adaugă şi 35 de femei, printre care a doua soţie a lui Mao, nsărcinată, şi a patra soţie a lui Zhu De. Restul femeilor fuseseră părăsite n zona Jiangxi, mpreună cu 28 de mii de bărbaţi, dintre care 20 de mii răniţi, nsărcinaţi să desfăşoare, pe ct posibil, o activitate de guerilă mpotriva armatei naţionaliste.
Fuga dm Jiangxi ncepe n noaptea de 16 octombrie 1934. Nimeni nu şi imagina că marşul avea să se termine un an mai trziu, pe 20 octombrie 1935, n provincia Shaanxi, după străbaterea a aproximativ 9 000 km. Fugind de trupele naţionaliste, cu care sunt, uneori, nevoiţi să lupte, soldaţii comunişti ocupă şi părăsesc rapid localităţile din Hunan şi Guangxi, unde se reaprovizionează şi se odihnesc.
n ianuarie 1935, n oraşul Zunyi, ocupat pentru mai multă vreme, are loc o conferinţă a liderilor politici şi militari ai partidului cu reprezentantul Comintern, Otto Braun. Politica defensivă a epocii Jiangxi este criticată n favoarea unui „război de mişcare", principalul promotor al acestuia fiind Mao Zedong, o figură nouă a partidului care, n scurt timp, avea să dobndească o funcţie militară importantă, ca adjutant şi apoi nlocuitor al lui Zhou Enlai.
Traversnd munţi şi ruri, ncercnd să evite ntlnirea cu naţionaliştii şi trupele răsfirate ale „seniorilor războiului" din unele provincii, bombardaţi de aviaţia Guomindang, urmăriţi de tibetani, militanţii ajung n iunie n Sichuanul de Nord, cu un efectiv njumătăţit. Acolo sunt ajunşi din urmă de alte 50 de mii de soldaţi comunişti sosiţi din Orient, sub conducerea lui Zhang Guotao. Susţinnd poziţii diferite cu privire la strategia de urmat, Mao şi Zhang ajung la un compromis şi mpart trupele n două. Mao decide sa pornească spre nord şi est, n direcţia Shanxi şi Ningxia, n timp ce Zhang ncearcă să construiască o „bază rosie" ntre Sichuan şi Xikang.
n octombrie, după ce traversează malul vestic al Fluviului Galben şi munţii Liupan, oamenii lui Mao se reunesc cu luptătorii comunişti din Shaanxi de Nord. Din cei 80 de mii de bărbaţi care ncepuseră marşul, mai rămăseseră numai opt sau nouă mii, cărora li se adaugă supravieţuitorii coloanelor lui Zhang şi Zhu De, nimicite de naţionalişti n vestul Chinei.
Această ntreprindere eroică, care avea să capete dimensiunile unei legende şi ale unui mit fondator, nu poate ascunde izolarea şi nfrngerea comuniştilor. Dar este o nfrngere care a permis ridicarea unei conduceri noi şi a unei politici noi. De ndată ce războiul se va extinde la scară largă, odată cu invazia japoneză din vara anului 1937, strategia frontului ic anti japonez propusă de Mao, n combinaţie cu o revoluţie ţărănească „mobilă", i va scoate pe comunişti din izolare, permiţndu-le, n decurs de un deceniu, să se organizeze n vederea preluării puterii.






















IV    REVOLUŢIA CHINEZĂ


1 octombrie 1949 este data naşterii Republicii Populare Chineze, un stat condus de un partid comunist puternic, cu patru milioane de membri, care la nceputul anilor 1950 aveau să se ridice la şase.
In momentul predării Japoniei, forţele naţionaliste predominau n China, cu un efectiv de patru milioane de oameni aflaţi sub arme, faţă de numai un milion al armatei comuniste. Popularitatea mai mare de care se bucurau trupele lui Mao, corupţia guvernului lui Chang Kai-shek şi aroganţa violentă a soldaţilor, abilitatea strategică a comandanţilor comunişti vor nclina balanţa n avantajul celor din urmă, care erau deja prezenţi n zonele rurale din nord, iniţiind apoi o campanie de cucerire a ntregii ţări, cu expediţii militare eficace şi victorioase.
Reforma agrară, realizată n timpul revoltelor repetate mpotriva proprietarilor de pămnt, redistribuie 40% din terenurile cultivate la 60% din populaţie. Este reforma cea mai importantă, căreia i se alătură stoparea inflaţiei, lansarea reconstrucţiei economice şi edificarea unui stat n care legea şi ordinea să fie tot mai respectate. Campaniile de masă, care combină intimidarea şi persuasiunea, ameninţările şi condensul, presiunea la adeziunea voluntară şi reprimarea celor care nu se conformează, vizează străinii, contrarevoluţionarii, viciile care ameninţă partidul (corupţia, risipa, birocraţia) şi viciile caracteristice burgheziei (furtul din avutul stalului, evaziunea fiscală, corupţia).
Modelul comunismului chinez l urmează numai n parte pe cel impus de Uniunea Sovietică.
Structura economiei (n 1953 este aprobat primul plan cincinal) şi prezenţa unică şi hegemonică a partidului comunist sunt asemănătoare, dar atenţia acordată lumii rurale şi accentuarea formelor voluntarismului, mobilizarea colectivă, ndoctrinarea constantă evidenţiază tot mai mult o formă de totalitarism marcată mai degrabă de o pedagogie represivă, dect de o intoleranţă indiscriminată. Insistenţa asupra celor mai diverse forme de educaţie politică (ritualuri de masă, obligaţia la autocritică, controalele repetate) exploatează o tendinţă a confucianismului pentru a legitima puterea şi structura ierarhică a societăţii, amestecnd cultul conducătorului tradiţiei marxist-leniniste, cu exaltarea acestuia, specifică tradiţiei chineze locale.
Invadarea Tibetului, n octombrie 1950, şi ameninţarea permanentă a invadării Taiwanului - marea insulă unde se stabilise Chang mpreună cu guvernul naţionalist, menţinnd un loc separat n ONU - arată că, odată cu victoria revoluţiei chineze, echilibrul internaţional s-a modificat profund n Extremul Orient.
Integrarea Chinei populare n blocul sovietic este, pe de o parte, instrumentală (ajutor tehnic şi economic, scut militar protector n caz de atac direct sau indirect din partea Occidentului); pe de altă parte, aceasta se datorează uimitorului comun al ideologiei comuniste. Tratatul de alianţă şi asistenţă semnat n februarie 1950 garantează Chinei protecţia n faţa unor posibile atacuri americane sau japoneze şi recunoaşte Uniunii Sovietice rolul de lider n lumea comunistă.
Cteva luni mai trziu, izbucnirea războiului din Coreea va duce la o confruntare directă a soldaţilor chinezi cu cei americani, chiar dacă nu va fi vorba şi de o ciocnire directă ntre cele două state. Conflictul, iniţiat pe 25 iunie 1950 de regimul comunist din Coreea de Nord, va duce la trimiterea trupelor ONU, n mare parte americane, care n zece zile i gonesc pe nord-coreeni dincolo de paralela 38 - linia de demarcaţie dintre cele două state coreene, stabilită de acordurile internaţionale de la sfrşitul celui de-al Doilea Război Mondial - şi cuceresc capitala Coreei de Nord. Şapte mii de „voluntari" chinezi i vor urmări, la rndul lor, pe americani, dincolo de paralela 38, care va fi din nou recunoscută ca frontiera dintre cele două republici coreene, prin armistiţiul din 1953.
China pare să se izoleze tot  mai  mult  de Occident, integrndu-se n blocul sovietic. Dar instaurarea unui regim comunist ntr-un stat populat de aproape şase sute de milioane de persoane nu poate să nu afecteze echilibrul dintre cele două superputeri şi caracteristicile specifice lagărului comunist.


V    CHINA ŞI MARELE SALT NAINTE

Cea mai nverşunată contestare a acuzaţiilor aduse lui Stalin cu prilejul celui de-al XX-lea Congres vine din China, n ajunul unor alegeri de maximă importanţă pentru consolidarea identităţii socialiste n această ţară.
ncepnd din 1955, ntreaga structură de producţie a Chinei se afla sub controlul statului, planificarea economică determinnd o creştere a producţiei industriale, cu preţul oprimării, n primul rnd, a ţăranilor. Cu toate acestea, consumul alimentar a sporit impetuos faţă de anii 1930, chiar dacă presiunea exercitată asupra zonelor rurale i determină pe ţărani - cărora le este permis să deţină mici proprietăţi de teren - să formeze cooperative.
In 1957, ntr-un aparent consens cu evenimentele din URSS, Mao lansează Campania celor O Sută de Flori, menită să ncurajeze criticile la adresa partidului şi identificarea problemelor cu care se confruntă ţara. Intelectualii sunt cei care profită, n primul rnd, de acest prilej, umplnd zidurile Universităţii din Beijing cu acuzaţii la adresa conducerii comuniste. La sfrşitul anului, o masivă acţiune de represiune i va lovi pe cei care s-au expus prea mult şi au avut ncredere n oferta partidului, permiţndu-şi să-1 critice. Peste 300 de mii de persoane sfrşesc n nchisoare şi n lagărele de muncă silnică sau ntr-un fel de exil intern, la munca cmpului.
n această perioadă, dezbaterea se concentrează mai ales asupra posibilităţilor de a imprima un avnt şi mai mare dezvoltării economice.
Un gigantic proiect de irigaţii şi gestionare a apelor implică peste o sută de milioane de ţărani, dar calea indicată de Mao este cea a unei adevărate revoluţii menite să transforme radical peisajul rural al Chinei.


VI    CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC


Relaţiile dintre URSS şi China Populara se consolidaseră n (cursul anilor 1950, att din punctul de vedere al ajutoarelor economice şi tehnice, ct şi din perspectiva integrării regimului chinez n cadrul blocului socialist dirijat de URSS, chiar dacă Mao revendicase dintotdeauna autonomia şi paritatea n relaţiile cu PCUS. n 1957, Mao soseşte la Moscova şi obţine de la Hruşciov noi credite şi ajutoare pentru industrializarea Chinei, rămnnd impresionat de progresele realizate n sectorul producţiei şi de programul spaţial care, n acea perioadă, obţinea succese şi prestigiu. Dar destalinizarea, ncepnd cu al XX-lea Congres, şi deciziile economice tot mai radicale ale conducătorilor chinezi au făcut ca relaţiile dintre cele două state şi partide să devină tot mai dificile. Hruşciov critica excesele Marelui Salt şi acuza o deviere de la modelul sovietic; Mao acuza URSS de revizionism, prezicnd că, n curnd, primul stat socialist din lume avea să ia calea restaurării capitaliste. n faţa adncirii polemicii ideologice, URSS a decis, n 1961, retragerea propriilor experţi din China, accentund izolarea marelui stat asiatic şi crend dificultăţi considerabile progreselor industriale şi de producţie. China a ncercat să se prezinte n faţa mişcării comuniste internaţionale, şi mai ales a partidelor din Asia şi Africa, drept unică garanţie a unei lupte coerente n vederea construcţiei socialismului şi mpotriva imperialismului, acuznd URSS de a fi abandonat această luptă, odată cu politica coexistenţei paşnice cu Occidentul. n acelaşi timp, această izolare internaţională a facilitat radicalizarea obiectivelor socialiste n China, şi decizia de a reduce termenul pentru trecerea la faza construcţiei comunismului.





VII    CHINA MARELE SALT NAINTE - COMUNELE POPULARE

n 1958 sunt create Comunele populare, care urmau să constituie noua unitate socială a naţiunii, o combinaţie de muncă şi viaţă personală ntr-o dimensiune comunitară ce avea să ducă la dispariţia ultimelor forme de proprietate privată. n grandiosul proiect sunt implicate 120 de milioane de familii de ţărani, mpărţite - alături de cele peste 700 de mii de cooperative din care făceau parte aceleaşi familii - n douăzeci de mii de comune. Această politică a Marelui Salt va fi numită astfel ntruct se prevedea parcurgerea n cţiva ani a unei evoluţii economice şi sociale considerate imposibilă pe termen scurt. Rezultatele sunt, de altfel, destul de dezamăgitoare, mai
ales n sectorul producţiei. Aşa cum se ntmplase şi n URSS cu colectivizarea forţată, productivitatea ţăranilor pare să scadă  vertiginos  cnd  le  este  abolită complet autonomia, chiar şi parţială şi limitată, de care se bucurau nainte. Politica Marelui Salt continuă totuşi: structurile comunitare (educaţia copiilor, bucătăriile colective, băile comune) modifică organizarea familiilor, n timp ce peste două sute de milioane de ţărani sunt implicaţi n miliţia populară, instrument de militarizare a ţării şi de autocontrol al comunelor asupra propriilor membri.
Nu toţi liderii mpărtăşesc ideea lui Mao, conform căreia Comunele constituie o instituţie specifică tranziţiei de la societatea socialistă la societatea comunistă; mulţi lideri de comună vor organiza producţia pe baza micilor cooperative.
Pagubele colective sunt enorme: n perioada 1959-1960, combinarea unor recolte slabe cu noua organizare socială va determina o foamete teribilă, n timpul căreia aproximativ douăzeci de milioane de persoane mor de foame, din cauza bolilor provocate de malnutriţie sau a excesului de muncă.
Comunele populare rurale reprezintă pilonul strategiei economice agrare n cadrul politicii Marelui Salt. Gndit ca un proiect de provocare economică a Occidentului Mao i-a propus lui Hruşciov această idee, n cadrul unei ntlniri la Moscova, n 1957 care ar fi putut permite ajungerea din urmă şi chiar depăşirea nivelului Marii Britanii ntr-un termen de cincisprezece ani, sistemul comunelor este experimentat n provincia Henan şi, de aici, extins n toată ţara. La frşitul anului 1958, 99% din familiile de ţărani făceau parte dintr-o Comună populară. Pentru a pregăti această turnură strategică, se va intensifica persecutarea ţăranilor nstăriţi şi vor fi eliminate toate cadrele locale de partid prea puternic ataşate de comunităţile ţărăneşti; n acelaşi timp, se itensifică mişcarea pentru educaţie socialistă şi aproximativ 60 de milioane de cetăţeni angajaţi n construcţia de instalaţii de irigare, necesare noii organizări a muncii cmpurilor.
Comuna devine unitatea socială fundamentală a structurii economice chineze, structură de bază care implică toate activităţile, de la cele agricole la cele industriale, de la cele militare la cele educative. Se prevede ca fiecare Comună să cuprindă circa două mii de familii, dar nu se exclude posibilitatea ca numărul acestora să ajungă la zece sau chiar douăzeci de mii n unele comune. n realitate, media se va situa ntre opt şi zece mii de familii, dar se va ajunge chiar şi la comune cuprinznd şaizeci şi cinci de mii de familii. Micile proprietăţi private sunt eliminate, grădinile familiilor suprimate, livezile, copacii, casele, animalele şi uneltele agricole sunt declarate bunuri ale comunei, care deţine şi monopolul asupra comerţului şi vnzărilor, care nu se mai pot realiza individual. Un egalitarism tot mai accentuat conduce la repartizarea raţiilor de alimente n funcţie de nevoile individuale, şi nu n funcţie de munca depusă şi de producţia obţinută, fiind create cantine populare şi băi colective, pentru a sustrage femeile de la muncile casnice, implicndu-le n producţie. n multe comune, bărbaţii şi femeile trăiesc separat, copiii sunt crescuţi in cămine şi in internate, şi nu n snul familiei, privită ca un obstacol n calea construcţiei societăţii socialiste, a cărei structură este tot mai puternic ierarhizată şi militarizată. Comunele devin structurile de bază ale organizaţiei de conducere şi treptele iniţiale ale ierarhiei de partid. Munca n cadrul comunelor dura 12 ore pe zi, ajungnd adesea la 16-18 ore n perioada recoltelor. Pe lngă instalaţiile de irigare, milioane de persoane au fost angajate n construcţia furnalelor, chiar dacă 40% dintre acestea - instalaţii do irigare şi furnale - nu au putut fi folosite din cauza defecţiunilor tehnice sau a ineficientei. Estimările producţiei, umflate şi manipulate n 1958, au devenit mai realiste n anul următor, cnd, n unele regiuni, au nceput mişcări de revoltă, ce au dus la sfrşitul organizării militarizate a muncii cmpului şi revenirea la grădinile familiale şi la pieţele săteşti semilibere. Odată cu tragicul eşec al Marelui Salt nainte, şi experimentul comunelor s-a ndreptat către un sfrşit şi o renegare rapidă.

VIII    DE LA MARELE SALT NAINTE LA
Marea Foamete

Cele mai mari pierderi au fost nregistrate n timpul perioadei de Mare Foamete din China, la scurt timp după Marele Salt nainte[13]. Articolul „Marea Foamete” din lucrarea nregistrări istorice din Republica Populară Chineză declara că „numărul pierderilor prin morţi nenaturale şi reducerea naşterilor din 1959 pnă n 1961 este estimat la aproximativ 40 de milioane.[...]”. Această cifră imensă face ca Marea Foamete să fie probabil cea mai mare catastrofă din istoria acestui secol”[14].
PCC a numit nşelător Marea Foamete „Perioada celor trei ani de dezastru natural”. De fapt aceşti trei ani au avut condiţii meteo favorabile, fără mari dezastre naturale (inundaţii, secete, uragane, tsunami, cutremure de pămnt, geruri, ngheţuri, grindină sau invazii de lăcuste). „Dezastrul” a fost n ntregime cauzat de om. Marele Salt nainte cerea tuturor chinezilor să se implice n fabricarea oţelului, forţnd fermierii să-şi lase culturile agricole să putrezească pe cmp. n ciuda acestui lucru, oficialii din fiecare regiune declarau producţii mărite. He Yiran, prim secretar al Comitetului de Partid al prefecturii Liuzhou, a născocit şocanta producţie de „65 de tone de orez per mu de pămnt”[15] n districtul Huanjiang. Se ntmpla imediat după plenara Lushan, cnd n ntreaga ţară fusese lansată campania „Anti Dreapta”. n scopul de a demonstra că PCC este corect mereu, recoltele erau confiscate de guvern, ca impozit, n concordanţă cu aceste producţii declarate exagerat. Prin urmare raţiile de cereale, seminţe şi alimente de bază ale ţăranilor au fost confiscate complet. Cnd cererea n-a mai putut fi acoperită, ţăranii au fost acuzaţi că şi ascund recoltele.
He Yiran spunea că ei trebuie să se străduiască să cştige competiţia pentru cea mai mare recoltă, indiferent ct de mulţi oameni ar muri n Liuzhou. Unor ţărani li s-a luat tot, rămnndu-le numai un pumn de orez ascuns n oala de noapte. Comitetul de Partid din districtul Xunle, judeţul Huanjiang, a emis chiar un ordin de interzicere a gătitului, mpiedicndu-i pe ţărani să mănnce. Noaptea umblau patrule conduse de miliţieni. Dacă vedeau lumina de la vreun foc, percheziţionau. Mulţi ţărani nu mai ndrăzneau să facă mncare nici din ierburi sălbatice comestibile sau din scoarţă de copac, şi mureau de foame.
De-a lungul istoriei n vremurile de foamete guvernul furniza terci de orez, distribuia recoltele şi permitea victimelor să se mute pentru a scăpa de foamete. nsă PCC a privit exodul din zonele afectate ca pe o ruşine pentru prestigiul Partidului, şi a ordonat miliţienilor să blocheze drumurile pentru a mpiedica victimele să se mute. Cnd ţăranilor le-a fost att de foame nct au luat cu asalt depozitele de cereale, PCC a ordonat mpuşcarea mulţimii pentru a suprima furturile şi i-a etichetat pe cei ucişi drept elemente contra-revoluţionare. Un număr mare de ţărani au murit de foame n multe provincii inclusiv n Gansu, Shandong, Henan, Anhui, Hubei, Hunan, Sichuan şi Guangxi. Ţăranii flămnzi erau n plus forţaţi să muncească la lucrările de irigaţie, construcţia de baraje şi producţia de oţel. Mulţi cădeau jos n timpul lucrului şi nu se mai ridicau niciodată. n final cei care supravieţuiau nu mai aveau forţa să ngroape morţii. Multe sate au fost rase complet, familiile murind pe rnd.
n cele mai serioase perioade de foamete din istoria Chinei nainte de PCC au existat cazuri n care familiile şi-au schimbau copiii ntre ele pentru a-i mnca, dar nimeni nu şi-a mncat proprii copii. Sub stăpnirea PCC nsă, oamenii au ajuns să-i mănnce pe cei muribunzi, pe cei fugiţi din alte regiuni, şi chiar să-şi omoare şi mănnce proprii copii.  Scriitorul Sha Qing a descris o astfel de scenă n cartea sa, Yi Xi Da Di Wan (Un tărm ntunecos din Bayou): ntr-o familie a unui ţăran, un tată a rămas numai cu fiul şi fiica sa n timpul Marii Foamete. ntr-o zi, tatăl şi-a trimis fiica la plimbare. Cnd ea s-a ntors, nu şi-a mai găsit fratele mai mic, dar a remarcat un ulei alb plutind n ceaun şi un morman de oase lngă plită. După mai multe zile, tatăl a pus din nou apă n ceaun şi şi-a chemat fiica mai aproape. Fata era nspăimntată, şi de după uşă s-a rugat de tatăl ei „tăticule, te rog nu mă mnca. Pot să adun lemne de foc şi să gătesc mncare pentru tine. Dacă mă mănnci, nimeni altcineva nu va face asta pentru tine.”
Proporţia finală şi numărul tragediilor de acest fel este necunoscut. Totuşi PCC le-a deformat, afirmnd că sunt o onoare, susţinnd că PCC a condus oamenii să lupte vitejeşte cu „dezastrele naturale” şi a continuat să-şi facă reclamă spunnd că este „măreţ, glorios şi corect.”
După plenara Lushan din 1959, generalul Peng Dehuai[16] n-a mai putut lua apărarea oamenilor. Un grup de oficiali şi cadre din guvern care au ndrăznit să spună adevărul au fost destituiţi din posturi, arestaţi şi anchetaţi. După aceea nimeni n-a mai ndrăznit să spună adevărul. n timpul Marii Foamete, n loc să declare adevărul, oamenii ascundeau adevărul despre morţii prin nfometare, pentru a-şi apăra poziţia. Provincia Gansu chiar a refuzat ajutor (mncare) de la provincia Shaanxi, susţinnd că n Gansu există un surplus prea mare de hrană.
Această Mare Foamete a fost şi un test determinant pentru cadrele PCC. Conform criteriilor PCC, cadrele care au ascuns adevărul despre milioanele de nfometaţi, au devenit cert „calificaţi”. Cu acest test PCC a crezut că nici emoţiile umane, nici principiile cereşti nu pot deveni poveri psihologice care să mpiedice cadrele să urmeze linia Partidului. După Marea Foamete oficialii provinciali responsabili doar au participat la formalitatea auto-analizei critice. Li Jingquan, secretarul PCC pentru provincia Sichuan, unde au murit de foame milioane de oameni, a fost avansat pe postul de prim secretar al Biroului PCC din districtul de Sud-Vest.


REVOLUŢIA CULTURALĂ CHINEZĂ
De la Revoluţia Culturală şi masacrul din Piaţa Tiananmen la Falun Gong

Revoluţia Culturală a fost lansată oficial la 16 mai 1966 şi a durat pnă n 1976. Această perioadă a fost numită chiar de PCC „Catastrofa de zece ani”. Mai trziu ntr-un interviu luat de un reporter iugoslav, Hu Yaobang, fost secretar general de Partid, spunea „n acele timpuri au fost implicaţi aproape 100 de milioane de oameni, o zecime din populaţie”.
Realităţile campaniilor politice de după nfiinţarea Republicii Populare Chineze relata că „n mai 1984, după 31 de luni de investigaţii, verificări şi recalculări intensive ale Comitetului Central al PCC, cifrele legate de Revoluţia Culturală sunt: peste 4,2 milioane de deţinuţi şi anchetaţi; peste 1.728.000 de morţi din cauze nenaturale; peste 135.000 de oameni etichetaţi drept contra-revoluţionari şi executaţi; peste 237.000 de oameni omorţi şi peste 7,03 milioane mutilaţi n atacuri armate; 71.200 de familii distruse”. Statisticile adunate din cronicile judeţene arată că 7,73 milioane de oameni au murit din cauze nenaturale n timpul Revoluţiei Culturale.
Pe lngă faptul că oamenii erau ucişi n bătaie, nceputul Revoluţiei Culturale a generat şi un val de sinucideri. Mulţi intelectuali renumiţi, incluzndu-i pe Lao She, Fu Lei, Jian Bozan, Wu Han şi Chu Anping şi-au pus capăt vieţii n etapa de nceput a Revoluţiei Culturale.
Revoluţia Culturală a fost cea mai delirantă perioadă „de stnga” din China. Omorul  devenise o cale de avansare, lumea şi arăta astfel poziţia revoluţionară; aşa că masacrul „inamicilor de clasă” a fost extrem de violent şi brutal.
Politica de „reformă şi deschidere” a promovat n mare măsură circulaţia informaţiei, ceea ce a făcut posibil ca mulţi reporteri străini să fie martori la masacrul din Piaţa Tiananmen n 1989 şi să transmită reportaje televizate care arătau tancuri gonind şi zdrobind studenţii, omorndu-i.
Zece ani mai trziu, la 20 iulie 1999, Jiang Zemin ncepea suprimarea Falun Gong. Spre sfrşitul lui 2002, informaţii interne provenite din surse guvernamentale chineze confirmau muşamalizarea a peste 7.000 de morţi n centre de detenţie, lagăre de muncă forţată, nchisori şi spitale psihiatrice, cu o medie de şapte oameni ucişi pe zi.
n zilele noastre PCC tinde să omoare considerabil mai puţin dect n trecut cnd omora milioane sau zeci de milioane. Există două motive importante care au determinat acest lucru. Pe de o parte, Partidul a degenerat minţile chinezilor cu natura sa de Partid, astfel nct oamenii sunt acum mult mai supuşi şi mai cinici. Pe de altă parte, datorită corupţiei excesive şi delapidărilor comise de oficiali PCC, economia chineză a devenit o „economie de transfuzie”, şi depinde n mare măsură de capitalul străin pentru a-şi susţine creşterea economică şi stabilitatea socială. PCC şi aminteşte bine sancţiunile economice ce au urmat după masacrul din Piaţa Tiananmen, şi ştie că omorul făţiş va avea ca rezultat o retragere a capitalului străin, care i-ar pune n pericol regimul totalitar.
nsă PCC n-a renunţat niciodată la masacrele din spatele scenei, doar că astăzi PCC nu-şi precupeţeşte nici un efort pentru a ascunde mărturiile nsngerate.

Masacre n Nordul Chinei n timpul războiului chino-japonez

Cnd a recomandat cartea Inamici n interior scrisă de preotul Raymond J. De Jaegher, Hoover, fost preşedinte al SUA., comenta că ea a demascat esenţa terorii mişcărilor comuniste. El a recomandat cartea oricui dorea să nţeleagă o asemenea forţă malefică.
n această carte, De Jaegher istorisea ntmplări n care PCC folosea violenţa pentru a nspăimnta oamenii şi a-i face să se supună. De exemplu, ntr-o zi PCC a cerut tuturor să meargă n piaţa unui sat. nvăţătorul a condus copiii de la şcoală n piaţă. Scopul adunării era de a privi uciderea a 13 patrioţi, bărbaţi tineri. După anunţarea nvinuirilor fabricate mpotriva victimelor, PCC a ordonat nvăţătorului nspăimntat să-i facă pe copii să cnte cntece patriotice. n timpul cntecelor, pe scenă nu erau dansatori, ci un călău ţinnd n mnă un cuţit ascuţit. Călăul era un soldat comunist tnăr, robust şi sălbatic, cu braţe puternice. Soldatul s-a dus n spatele primei victime, a ridicat rapid cuţitul mare şi ascuţit şi a lovit n jos - şi primul cap a căzut la pămnt. Sngele a ţşnit ca o fntnă şi capul s-a rostogolit pe jos. Cntecul isteric al copiilor s-a transformat ntr-un ţipăt haotic şi plnsete. nvăţătorul ţinea măsura, ncercnd să menţină cntecul; clopoţelul său a fost auzit sunnd din nou şi din nou n haos.
Călăul a tăiat de 13 ori şi 13 capete au căzut la pămnt. După aceea, mai mulţi soldaţi comunişti s-au perindat pe rnd şi au tăiat pieptul victimelor, deschizndu-l şi scoţnd afară inimile, sărbătorind. Toată brutalitatea a fost făcută n faţa copiilor. Copiii păliseră toţi datorită terorii, şi unii ncepuseră să vomite. nvăţătorul a ocărt soldaţii şi a aliniat copiii pentru a-i ntoarce la şcoală.
Părintele De Jaegher a văzut deseori copii forţaţi să privească omoruri. Copiii au devenit obişnuiţi cu scenele sngeroase şi mpietriţi n faţa omorurilor; unii chiar au nceput să savureze senzaţia.
Cnd PCC a simţit că simplul omor nu era suficient de nspăimntător şi tulburător, au inventat tot felul de torturi groaznice. De exemplu, deţinuţii erau forţaţi să nghită o mare cantitate de sare şi nu erau lăsaţi să bea nici un pic de apă – victima suferea pnă murea de sete; unii deţinuţi erau dezbrăcaţi complet şi forţaţi să se rostogolească pe sticlă spartă; erau deschise copci n ruri ngheţate, iarna, şi victimele erau aruncate năuntru – oamenii mureau prin ngheţ sau nec.
De Jaegher scria că un membru PCC din provincia Shanxi a inventat o tortură teribilă. ntr-o zi cnd cutreiera oraşul, s-a oprit n faţa unui restaurant şi a privit fix o cuvă mare n care fierbea ceva. Mai trziu a cumpărat cteva cuve gigantice şi a arestat imediat nişte oameni care erau mpotriva Partidului Comunist. n timpul judecăţii sumare, cuvele au fost umplute cu apă clocotită. Trei victime au fost dezbrăcate complet şi aruncate n cuve pentru a fierbe. La Pingshan, De Jaegher a fost martor cnd un tată a fost jupuit de viu. Membrii PCC i-au forţat fiul să privească şi să participe la tortura inumană, să-şi vadă tatăl murind n chinuri cumplite şi să-i asculte ţipetele. Membrii PCC au turnat oţet şi acid peste corpul tatălui şi apoi toată pielea i-a fost jupuită. Au nceput de la spate, apoi n sus către umeri şi pielea de pe tot corpul său a fost jupuită, lăsnd intactă numai pielea capului. Tatăl a murit n cteva clipe.
1 IX    GĂRZILE ROŞII
Teroarea Roşie n timpul perioadei „August Roşu” şi canibalismul din Guangxi


După cştigarea controlului absolut asupra ţării, PCC n-a ncetat deloc violenţa. n timpul Revoluţiei Culturale violenţa a devenit mai mare.
n 18 august 1966, Mao Zedong s-a ntlnit cu reprezentanţii Gărzii Roşii n turnul din Piaţa Tiananmen. Song Binbin, fiica liderului comunist Song Renqiong, a pus o emblemă a Gărzii Roşii pe mneca lui Mao Zedong. Cnd Mao Zedong a aflat numele lui Song Binbin – care nseamnă blnd şi politicos - el a spus „ne trebuie mai multă violenţă”. Aşa că Song şi-a schimbat numele n Song Yaowu (care nseamnă pur şi simplu „vreau violenţă”).
Atacuri armate violente s-au răspndit cu repeziciune n ntreaga ţară. Generaţia mai tnără, educată n spiritul ateist comunist, nu avea frici sau griji. Sub conducerea directă a PCC şi ghidaţi de instrucţiunile lui Mao Zedong, Gărzile Roşii, fanatice, ignorante şi considerndu-se deasupra legii, au nceput să bată oameni şi să jefuiască n ntreaga ţară. n multe zone, toate cele „cinci clase negre” (proprietari de pămnt, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente rele şi cei de dreapta) şi membrii familiilor lor erau desfiinţaţi conform politicii de genocid. Un exemplu tipic era judeţul Daxing de lngă Beijing, unde n perioada 27 august - 1 septembrie 1966, un număr total de 325 de oameni au fost ucişi n 48 de brigăzi ale celor 13 Comune Populare. Dintre cei ucişi, cei mai bătrni erau n vrstă de 80 de ani şi cei mai tineri aveau numai 38 de zile. 22 de familii au fost exterminate total.
Omorul prin linşare era ceva obişnuit. Pe strada Shatan, un grup de bărbaţi din Gărzile Roşii au bătut cu lanţuri de metal şi curele de piele o femeie bătrnă pnă cnd nu s-a mai putut mişca; totuşi o membră a Gărzilor Roşii a găsit necesar să sară pe corpul bătrnei şi pe stomacul ei. Bătrna a murit acolo…. n apropiere de Chongwenmeng, cnd Gărzile Roşii au percheziţionat casa soţiei proprietarului de pămnt (o văduvă singură),  au forţat fiecare vecin să aducă o oală cu apă fierbinte şi i-au turnat apa clocotită pe gt bătrnei pnă ce corpul i-a fost opărit. După mai multe zile bătrna a fost găsită moartă n cameră, corpul fiindu-i acoperit de viermi… Existau multe căi de omor, incluznd bătaia cu bastoane, tăierea cu secerile şi strangularea cu frnghii… Modul de omorre a copiilor era cel mai brutal: ucigaşul punea un picior pe piciorul copilului şi trăgea de celălalt picior, rupnd copilul n două (Investigaţie asupra Masacrului din Daxing de Yu Luowen).
Canibalismul din Guangxi a fost chiar mai inuman dect masacrul Daxing. Scriitorul Zheng Yi, autor al cărţii Memorialul stacojiu descria canibalismul ca avnd trei faze.
Prima fază era la nceput cnd teroarea era ascunsă şi lugubră. Cronicile judeţene descriu o scenă tipică: la miezul nopţii, ucigaşii au mers n vrful picioarelor şi şi-au ales victima; au tăiat-o şi i-au scos inima şi ficatul. Pentru că erau lipsiţi de experienţă şi speriaţi, i-au luat din greşeală plămnul, aşa că au trebuit să se ntoarcă. După ce au gătit inima şi ficatul, unii au adus lichior de acasă, unii mirodenii; apoi au mncat organele umane n linişte, la lumina focului din cuptor.
A doua fază a fost vrful, cnd teroarea devenise deschisă, publică. n timpul acestei faze ucigaşii veterani căpătaseră experienţă n extragerea inimii şi ficatului, păstrnd victima ct mai mult timp n viaţă; şi predau tehnicile, rafinndu-le spre perfecţiune. De exemplu cnd tăia şi deschidea o persoană (vie), ucigaşul trebuia doar să facă o cruce pe abdomenul victimei, apoi să păşească pe corpul acesteia (dacă victima era legată de un copac, ucigaşul băga genunchiul n partea de jos a abdomenului), iar inima şi celelalte organe cădeau jos, pur şi simplu. Ucigaşul şef căpăta inima, ficatul şi organele genitale, iar ceilalţi luau ce rămnea. Aceste scene impresionante şi nspăimntătoare erau nsoţite de fluturarea steagurilor şi strigarea de lozinci.
A treia fază a fost nebunia. Canibalismul devenise o mişcare de masă, larg răspndită. n districtul Wuxuan, oamenii mncau ca nebunii alţi oameni, asemenea cinilor sălbatici care mănncă hoituri n timpul epidemiilor. Deseori victimele erau mai nti „criticate public”, după care urma automat omorul şi actul de canibalism. Imediat ce victima cădea la pămnt, moartă sau vie, oamenii şi luau cuţitele pe care le aveau pregătite şi o nconjurau, tăind orice parte din corp pe care o puteau apuca. n timpul acestei faze, cetăţenii obişnuiţi erau toţi implicaţi n canibalism. Uraganul „luptei de clasă” spulberase orice sens de păcat şi natură umană din minţile oamenilor. Canibalismul se răspndea ca o epidemie şi oamenii luau parte la ospăţuri canibalice. Orice parte a corpului uman era comestibilă: inima, muşchii, ficatul, rinichii, coatele, picioarele şi tendoanele. Corpurile umane erau preparate n diverse feluri, inclusiv prin fierbere, la abur, călire n tigaie, la cuptor, prăjire, şi grătar… Oamenii beau lichior sau vin şi jucau jocuri n timp ce mncau corpuri umane. n timpul perioadei de maxim a acestei mişcări chiar şi bufetul expres al celei mai nalte organizaţii guvernamentale, Comitetul Revoluţionar al districtului Wuxuan, oferea mncare din oameni.
Vă nşelaţi dacă vă nchipuiţi că un astfel de festival de canibalism era un simplu comportament neorganizat al oamenilor. PCC era o organizaţie totalitară care controla fiecare celulă socială n parte. Fără ncurajare şi manipulare din partea PCC, mişcarea canibalistă nu ar fi avut loc nicicum.
Un cntec scris de PCC pentru a se lăuda spunea „Vechea societate a schimbat oamenii n strigoi, noua societate a schimbat strigoii n oameni”. Oricum, aceste omoruri şi ospăţuri canibalice ne arată că PCC putea schimba o fiinţă umană ntr-un monstru sau  demon, pentru că PCC nsuşi este mai teribil dect orice monstru sau demon.

Exportul revoluţiei; uciderea oamenilor n străinătate.

Pe lngă faptul că PCC omora cu plăcere folosind diverse metode n interiorul Chinei şi  Partidului, PCC a mai participat şi la uciderea oamenilor din afara ţării, inclusiv a chinezilor de peste ocean, exportnd „Revoluţia”. Un exemplu tipic sunt Khmerii Roşii.
Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a existat n Cambogia numai patru ani. Cu toate acestea, n această ţară mică, cu o populaţie de numai 8 milioane, din 1975 pnă n 1978 au fost ucişi mai mult de 2 milioane.
Crimele Khmerilor Roşii sunt fără de număr, iar noi nu le vom discuta aici. Trebuie nsă să vorbim despre legătura lor cu PCC.
Pol Pot l venera pe Mao Zedong . ncepnd cu 1965 el a vizitat China de patru ori pentru a asculta personal nvăţăturile lui Mao Zedong. ncepnd din noiembrie 1965 Pol Pot a stat n China trei luni. Chen Boda şi Zhang Chunqiao au discutat cu el teorii precum: „puterea politică creşte din ţeava puştii”, „lupta de clasă”, „dictatura proletariatului” ...etc. Mai trziu acestea au devenit fundamentul felului n care Pol Pot a condus Cambogia. După ce s-a ntors n Cambogia, Pol Pot a schimbat numele partidului său n Partidul Comunist Cambogian şi a fondat baze revoluţionare după modelul PCC de ncercuire a oraşelor pornind de la sate.
n 1968 Partidul Comunist Cambogian a fondat oficial o armată. La sfrşitul anului 1969 ea avea puţin peste 3.000 de oameni. nsă n 1975, nainte să atace şi ocupe Phnom Penh, devenise o forţă de luptă curajoasă şi bine echipată, de 80.000 de soldaţi. Aceasta s-a datorat n ntregime sprijinului primit din partea PCC. n cartea Document despre susţinerea Vietnamului şi lupta cu America, Bang Xiangen[25] spune că n 1970 i-a dat lui Pol Pot echipament militar pentru 30.000 de soldaţi. n aprilie 1975 Pol Pot a cucerit capitala Cambogiei şi două luni mai trziu s-a dus la Beijing să facă o vizită PCC şi să asculte instrucţiunile. Este clar că dacă crimele Khmerilor Roşii n-ar fi fost sprijinite ideologic de teoriile PCC şi sprijinite material, ele nu s-ar fi putut ntmpla.
După ce Partidul Comunist Cambogian i-a ucis pe cei doi fii ai Prinţului Sihanouk, l-a trimis la ordinele lui Zhou Enlai pe Sihanouk la Beijing. Se ştie că Partidul Comunist Cambogian ucidea tot ce mişca pentru a preveni orice problemă posibilă. Dar la cererea lui Zhou Enlai, Pol Pot s-a supus fără ntrziere.
Zhou Enlai l-a putut salva pe Sihanouk cu un cuvnt, dar PCC n-a obiectat atunci cnd Partidul Comunist Cambogian a ucis mai mult de 200.000 de chinezi. Pe vremea aceea chinezii din Cambogia au mers la Ambasada Chineză pentru ajutor, iar ambasada i-a ignorat.
n mai 1988, cnd n Indonezia a avut loc uciderea n masă şi violarea celor de etnie chineză, PCC n-a scos o vorbă. N-a oferit nici un ajutor şi chiar a blocat ştirile n interiorul Chinei. Se pare că guvernului chinez nu i-a păsat deloc de soarta chinezilor din afara Chinei; n-a oferit nici măcar asistenţă umanitară.

X    IDEOLOGIA OMORULUI N PCC

PCC susţine că este talentat şi creativ n dezvoltarea marxism-leninism-ului, dar n realitate PCC a dezvoltat creativ o răutate fără precedent n istorie şi n ntreaga lume. Foloseşte ideologia comunistă a unităţii sociale pentru a nşela publicul şi intelectualii. Foloseşte ştiinţa şi tehnologia pentru a submina credinţa şi pentru a promova ateismul total. Foloseşte comunismul pentru a nega proprietatea privată şi foloseşte teoria şi practica lui Lenin de revoluţie violentă pentru a conduce ţara. n acelaşi timp, combină şi a ntăreşte şi mai mult partea mai malefică a culturii chineze - cea care a deviat de la tradiţiile chineze.
PCC a inventat o ntreagă teorie şi un cadru de „revoluţie” şi „revoluţie continuă” sub dictatura proletariatului; a folosit acest sistem pentru a schimba societatea şi pentru a asigura dictatura Partidului. Teoria sa are două părţi - baza economică şi suprastructura sub dictatura proletariatului, n care baza economică determină suprastructura, iar suprastructura acţionează la rndul său asupra bazei economice. Pentru a ntări suprastructura şi mai ales puterea Partidului, trebuie pornită revoluţia, de la baza economică, ceea ce implică:

1. omorrea proprietarilor de pămnt, pentru a rezolva relaţiile de producţie la ţară

2. omorrea industriaşilor, pentru a rezolva relaţiile de producţie n oraşe.

n cadrul suprastructurii, omorul este comis n mod repetat pentru a menţine controlul ideologic absolut al Partidului. Asta implică:

1. Rezolvarea problemei atitudinii politice a intelectualilor faţă de Partid. De-a lungul unei lungi perioade de timp, PCC a lansat multiple campanii pentru reformarea gndirii intelectualilor. Au fost acuzaţi de individualism burghez, ideologie burgheză, puncte de vedere apolitice, ideologie nepărtinitoare, liberalism, etc. PCC a dezbrăcat intelectualii de demnitatea lor spălndu-le creierul şi eliminndu-le conştiinţa. PCC a eliminat aproape complet gndirea independentă şi multe alte calităţi ale intelectualilor, incluznd tradiţia prin care aceştia apărau dreptatea şi şi dedicau viaţa pentru a susţine dreptatea. Tradiţia ne nvăţa: „să nu cazi n excese cnd eşti bogat sau onorat, să nu te abaţi de la scopul tău cnd eşti sărac şi obscur şi nici să nu te apleci n faţa unei forţe superioare”; „trebuie să ai mai nti grijă de stat şi la urmă să ţi pretinzi porţia de fericire”; „fiecare om obişnuit trebuie să se simtă responsabil de succesele şi eşecurile naţiunii sale”; „n umbră, un cavaler şi cultivă persoana; cnd este pus pe scenă, el şi ajută ţara”.

2. Lansarea unei revoluţii culturale şi uciderea oamenilor n scopul cştigării conducerii culturale şi politice absolute. PCC a mobilizat campanii de masă n interiorul şi exteriorul Partidului, ncepnd omorurile n domeniul literaturii, artei, teatrului, istoriei şi educaţiei. PCC şi-a ndreptat mai nti atacurile asupra mai multor celebrităţi: „Satul celor trei familii”, Liu Shaoqi, Wu Lao She şi Jian Bozan. Mai trziu numărul celor ucişi a crescut la „un mic grup n interiorul Partidului” şi un „un mic grup n interiorul armatei” şi n final omorul a escaladat din interiorul Partidului şi armatei ameninţnd oamenii din ntreaga ţară. Luptele armate eliminau corpurile fizic, atacurile culturale omorau spiritul oamenilor. A fost o perioadă extrem de violentă şi haotică sub controlul PCC. Latura malefică a naturii umane a fost amplificată la maximum de nevoia Partidului de a renvia puterea aflată n criză. Oricine putea ucide n mod arbitrar n numele „revoluţiei” şi al „apărării liniei revoluţionare a tovarăşului Mao”. A fost un exerciţiu naţional fără precedent de eliminare a naturii umane.

3. La 4 iunie 1989 PCC a tras n studenţii din Piaţa Tiananmen ca răspuns la cererile democratice ce au urmat după Revoluţia Culturală. Aceasta a fost prima dată cnd armata PCC a ucis civili n public, cu scopul de a suprima protestul oamenilor mpotriva delapidării şi nşelăciunilor comise de oficialii guvernului şi oamenii de afaceri, cu scopul a suprima cererile de libertate a presei, de libertate a cuvntului şi a adunării. n timpul masacrului, pentru a instiga ura ntre armată şi civili, PCC chiar a nscenat incendierea vehiculelor militare şi omorrea soldaţilor, orchestrnd tragedia n care Armata „Poporului” şi masacra propriul popor.

4. Uciderea celor cu credinţe diferite. Credinţa este filonul vieţii n PCC. Pentru ca erezia sa să poată nşela oamenii, la nceputul dominaţiei sale, PCC a nceput să elimine toate religiile şi sistemele de credinţă. Cnd a dat piept cu o credinţă spirituală ntr-o eră nouă – Falun Gong – PCC şi-a scos din nou cuţitul de măcelar. Strategia PCC este de a profita de pe urma principiilor Falun Gong de „Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” şi de faptul că practicanţii nu mint, nu folosesc violenţa şi nu vor să cauzeze instabilitate socială. După ce a căpătat experienţă n persecutarea Falun Gong, PCC a nceput să-i elimine pe cei de alte credinţe şi mai vrtos. n acest caz Jiang Zemin şi PCC nsuşi au ieşit la scenă deschisă pentru a ucide, n loc să folosească intermediari.

5. Omorrea oamenilor pentru a muşamaliza. Dreptul oamenilor la informaţie este un alt punct slab al PCC. PCC omoară oameni şi pentru a bloca informaţia. n trecut „ascultarea emisiunilor radio ale inamicului” era o crimă pedepsită cu detenţie. Acum, ca răspuns la multiplele cazuri n care sistemul de televiziune chinez a fost interceptat pentru a explica adevărul despre persecutarea Falun Gong, Jiang Zemin a emis ordinul secret de a „omor pe loc, fără milă”. Liu Chengjun care a realizat o asemenea intercepţie, a fost omort prin tortură. PCC a mobilizat „Biroul 610” (o organizaţie similară Gestapo-ului din Germania Nazistă, care a fost creată pentru a persecuta Falun Gong), poliţia, procurori, tribunale şi un sistem masiv de poliţie pe internet pentru a controla fiecare mişcare a oamenilor.

6. Privarea oamenilor de dreptul la viaţă de dragul intereselor sale. Teoria revoluţiei continue a PCC implică faptul că acesta nu va renunţa la putere. n prezent delapidarea şi corupţia din interiorul PCC s-au transformat n conflicte ntre conducerea absolută a Partidului şi dreptul la viaţă al oamenilor. Cnd lumea se organizează pentru a-şi apăra drepturile legale, PCC foloseşte violenţa, agitndu-şi cuţitul de măcelar spre aşa-numitele „căpetenii” ale acestor mişcări. n acest scop PCC a pregătit deja peste un milion de poliţişti narmaţi. Astăzi, PCC este mult mai bine pregătit să ucidă dect n timpul masacrului din Tiananmen n 1989, cnd a trebuit să-şi mobilizeze temporar armata. Oricum, n timp ce forţează poporul să meargă spre prăpastie, PCC nsuşi se ndreaptă pe un drum fără ieşire. A ajuns ntr-un stadiu extrem de suspiciune, nct „ia copacii şi iarba drept duşmani cnd bate vntul”, cum spune o zicală chineză.

Putem observa astfel că PCC are natura unui spectru malefic. Nu contează cum se schimbă ntr-un anumit moment şi loc, PCC nu-şi va schimba istoria de ucigaş - a ucis oameni n trecut, ucide oameni n prezent şi va continua să ucidă şi n viitor

Diferite metode de omor folosite n circumstanţe diferite

a.      Propaganda

PCC a folosit diverse căi pentru a omor, depinznd de perioada de timp. n cele mai multe situaţii PCC a creat propagandă nainte de a ucide. A spus deseori că „numai omornd poţi calma indignarea populaţiei”, ca şi cum oamenii i-ar fi cerut să ucidă. n realitate această „indignare publică” era strnită de PCC.

Piesa „Fata cu părul alb”, o grotească distorsionare a unei legende populare, poveştile contrafăcute despre colectarea chiriei şi despre temniţe din piesa „Liu Wencai” erau folosite ca unelte pentru a „educa” poporul să urască proprietarii de pămnt. De obicei PCC şi demonizează inamicii, aşa cum a făcut n cazul fostului preşedinte Liu Shaoqi. Un alt exemplu n acest sens este nscenarea, de către PCC, a incidentului de aşa-zisă „autoincendiere” din Piaţa Tiananmen n ianuarie 2001, care a fost folosit pentru a incita populaţia la ură mpotriva Falun Gong, după care a urmat nteţirea campaniei masive de genocid mpotriva Falun Gong. Nu numai că PCC nu şi-a schimbat metodele de omor - le-a mai şi perfecţionat, folosindu-se de noua tehnologie informatică. n trecut PCC putea să nşele numai poporul chinez, dar acum nşeală oamenii din ntreaga lume.

b.      Incitarea la omor a maselor

PCC nu numai că omoară oameni folosindu-şi aparatul dictatorial, dar mai şi incită oamenii să se omoare unii pe alţii. Dacă la nceputul campaniilor, PCC ţinea cont de unele reguli şi legi, n momentul cnd incita lumea să se alăture, nimic nu mai putea opri masacrul. De exemplu atunci cnd PCC a aplicat reforma agrară, orice comitet de reformă a pămntului putea decide viaţa şi moartea proprietarilor de pămnt.

c.       Distrugerea spiritului naintea distrugerii fizice

O altă metodă de omor este zdrobirea spiritului nainte de omorrea corpului uman. n istoria Chinei nici măcar extrem de nemiloasa şi ferocea dinastie Qin (221 – 207 . C.) n-a distrus spiritul oamenilor. PCC n-a dat niciodată oamenilor şansa să moară ca martiri. Au născocit campanii de genul „indulgenţei faţă de cei care mărturisesc şi pedepsirea severă a celor ce se opun” şi „plecarea capului şi acceptarea crimei este singura cale de ieşire”. PCC forţează oamenii să renunţe la propriile gnduri şi credinţe, făcndu-i să moară ca nişte cini, fără demnitate; o moarte demnă i ncurajează pe urmaşi. PCC poate realiza scopul de „educare” a admiratorilor victimelor sale numai cnd acestea mor n umilinţă şi ruşine. PCC persecută Falun Gong cu o cruzime şi violenţă extremă pentru că practicanţii Falun Gong şi consideră credinţa mai importantă dect viaţa. Cnd PCC a fost incapabil să le distrugă demnitatea, a făcut tot ce a putut pentru a le tortura corpurile.

d.      Omorrea prin alianţă şi nstrăinare

Cnd omoară oameni, PCC foloseşte att „morcovul” ct şi „băţul” - mprietenindu-se cu unii şi nstrăinndu-i pe alţii. PCC ncearcă mereu să atace o „mică parte a populaţiei” folosind proporţia de 5%. „Majoritatea” populaţiei (95%) este mereu bună, mereu obiectul „educaţiei”. O astfel de „educaţie” constă n teroare şi protecţie. Educaţia prin teroare foloseşte frica şi demonstrează că cei ce se opun PCC nu sfrşesc bine, făcndu-i să stea liniştiţi pe cei care au de gnd să atace Partidul. Educarea prin „protecţie” lasă oamenii să nţeleagă că dacă merită ncrederea PCC şi rămn alături de PCC, nu numai că vor fi n siguranţă dar au o şi şansă bună de a fi promovaţi sau de a cştiga alte beneficii. Lin Biao[35] spunea: „O mică parte [suprimată] astăzi, o mică parte mine, n curnd vor nsuma o parte mare”. Cei care se bucură că supravieţuiesc unei mişcări devin deseori victime ale următoarei.

e.      nnăbuşirea n faşă a eventualelor ameninţări; uciderile secrete n afara legii.

Recent PCC a dezvoltat o metodă de nnăbuşire n faşă a problemelor şi de omor secret, n afara legii. Deoarece grevele muncitorilor şi protestele ţăranilor devin tot mai frecvente n diverse zone, PCC elimină mişcările nainte ca ele să se poată dezvolta, arestnd aşa-numitele „căpetenii” şi condamnndu-i cu pedepse aspre. Un alt exemplu: n timp ce libertatea şi drepturile omului au devenit o tendinţă comun recunoscută n ntreaga lume, PCC n-a condamnat nici un practicant de Falun Gong la pedeapsa cu moartea; dar sub instigarea făcută de Jiang Zemin care afirma că „nimeni nu va fi tras la răspundere dacă omoară practicanţi Falun Gong”, practicanţii Falun Gong au fost de obicei torturaţi pnă la moarte, peste tot n ţară. Totuşi Constituţia Chinei stipulează dreptul cetăţenilor la apel dacă cineva a suferit o nedreptate. Cu toate acestea PCC foloseşte poliţişti n civil şi angajează criminali locali pentru a-i opri, aresta şi trimite napoi acasă pe cei care fac apel, chiar punndu-i n lagăre de muncă.

f.        Omorrea unuia pentru a-i avertiza pe ceilalţi

Persecutarea lui Zjang Zjixin şi Yu Luoke şi Lin Zhao[36] sunt asemenea exemple.

g.      Folosirea suprimărilor pentru a ascunde adevărul despre crimă

De obicei celebrităţile de calibru internaţional sunt amuţite, dar nu omorte de PCC. Scopul este muşamalizarea crimelor comise faţă de cei care nu atrag atenţia publicului. De exemplu, n timpul campaniei de suprimare a reacţionarilor, PCC n-a omort generali KMT cu grade superioare ca Long Yun, Fu Zuoyi şi Du Yuming, n schimb a omort ofiţeri KMT cu grade mai mici şi soldaţi.

Omorurile nfăptuite de PCC de-a lungul unei lungi perioade de timp au deformat sufletele chinezilor. Acum, n China, mulţi au tendinţa să ucidă. Cnd teroriştii au atacat S.U.A. la 11 septembrie 2001, mulţi chinezi au ovaţionat atacurile pe web-site-urile chineze de discuţii. Pretutindeni se auzeau susţinătorii unui „război total”, făcnd oamenii să tremure de frică.

 

XI    CONCLUZIE

Datorită blocadei informaţionale create de PCC, nu putem şti exact cţi oameni au murit n urma diverselor campanii de persecuţie apărute n timpul tiraniei sale. Cel puţin 60 milioane de oameni au murit n mişcările pomenite anterior. n plus PCC a ucis şi minorităţi etnice n Xinjiang, Tibet, Mongolia Centrală, Yunnan şi alte locuri; informaţii despre aceste incidente sunt dificil de strns. Washington Post estima la un moment dat că numărul oamenilor persecutaţi şi omorţi de Partid se ridică la 80 milioane.

n afară de morţi, nu putem şti cţi au fost mutilaţi, cţi s-au mbolnăvit mental, cţi au fost nfuriaţi ori terorizaţi de persecuţia pe care au suferit-o. Fiecare moarte n parte este o tragedie amară care lasă n urmă o agonie nesfrşită membrilor familiei victimelor.

După cum scria Yomiuri News din Japonia, guvernul central chinez a nceput un studiu privind numărul victimelor din timpul Revoluţiei Culturale, n 29 de provincii şi municipalităţi, aflate direct sub tutela Guvernului Central. Rezultatele arătau că aproape 600 milioane de oameni au fost persecutaţi ori nvinuiţi n timpul Revoluţiei Culturale, ceea ce nsemna aproape jumătate din populaţia Chinei.

Stalin spunea că moartea unui om este o tragedie, dar moartea unui milion este numai o statistică. Cnd lui Li Jingquan, fostul secretar de Partid al provinciei Sichuan, i s-a adus la cunoştinţă că oamenii mor de foame, el a răspuns: „n ce dinastie n-au murit oameni?”. Mao Zedong spunea: „victimele sunt inevitabile n orice luptă. Moartea apare deseori”. Aceasta este concepţia comunist-ateistă despre viaţă. Iată de ce 20 de milioane de oameni au murit ca rezultat al persecuţiei din perioada regimului lui Stalin – 10% din populaţia fostei URSS. PCC a ucis cel puţin 80 de milioane de oameni – cam tot 10 % din populaţia Chinei [la sfrşitul Revoluţiei Culturale]. Khmerii Roşii au omort 2 milioane de oameni - un sfert din populaţia Cambogiei la acea vreme. n Coreea de Nord numărul morţilor din cauza foametei se estimează la peste un milion. Toate acestea sunt datorii sngeroase ale partidelor comuniste.

Cultele malefice sacrifică oamenii şi le folosesc sngele pentru a venera spectre malefice. ncă de la nceputurile sale, Partidul Comunist a ucis oameni - cnd nu-i putea ucide pe cei din afara Partidului, şi omora proprii membri – de dragul „luptei de clasă”, „luptei dintre partide” şi a altor nşelătorii. A sacrificat pe altarul cultului său malefic chiar proprii secretari generali, mareşali, generali, miniştri şi alţii.

Mulţi cred că PCC ar trebui să i se acorde timp pentru a se corija, spunnd că acum şi ţine omorurile n fru. n primul ucigaşul este ucigaş indiferent dacă omoară o singură persoană. Pe lngă asta, deoarece omorul este una dintre metodele folosite pentru a conduce regimul bazat pe teroare, PCC va omor mai mult sau mai puţin, după nevoie. Omorul comis de PCC este n general imprevizibil. Cnd poporului i lipseşte un puternic sentiment de teamă, PCC va omor mai mult pentru a creşte sentimentul de teroare, cnd oamenii sunt deja nfricoşaţi, uciderea unora poate menţine sentimentul de teroare; cnd oamenii nu ştiu altceva dect frica faţă de PCC, atunci sunt doar ameninţaţi - omorurile nemaifiind necesare - va fi suficient pentru PCC. După ce a trecut prin nenumărate campanii politice şi de eliminare, poporul şi-a creat un reflex condiţionat ca răspuns la teroarea PCC. Atunci nici măcar nu mai este nevoie ca PCC să menţioneze omorul, tonul aparaturii de propagandă care critică n masă este suficient să le amintească oamenilor teroarea.

PCC va regla intensitatea cu care omoară n funcţie de schimbările sentimentului de teroare al poporului. Magnitudinea omorului n sine nu este ţinta PCC; cheia este crima consecventă de dragul menţinerii puterii. PCC n-a devenit mai blnd. Nici nu şi-a lăsat jos cuţitul de măcelar; doar că poporul a devenit mai supus. Atunci cnd poporul se ridică pentru a cere ceva ce trece dincolo de toleranţa PCC, PCC nu va ezita să omoare.

Omorul la ntmplare dă rezultate maxime atunci cnd omori pentru a menţine puterea. n precedentele campanii ucigaşe de scară largă, n mod intenţionat PCC a ţinut vagă identitatea victimelor, acuzaţiile care li s-au adus şi felul n care se atribuiau pedepsele pentru diversele grade de „vină”. Pentru a evita să devină ţinte ale omorului, oamenii se limitează ntr-o „zonă sigură” bazndu-se pe judecata proprie. O astfel de „zonă sigură” era uneori mai ngustă chiar dect cea pe care PCC intenţiona s-o demarcheze. Acesta este motivul pentru care n fiecare mişcare, oamenii au tins să acţioneze mai degrabă de stnga dect de dreapta. Ca rezultat campaniile sunt deseori „mărite” dincolo de dimensiunile lor planificate, pentru că oamenii la diferite niveluri şi impun voluntar restricţii pentru a-şi asigura supravieţuirea. Cu ct este mai jos nivelul cu att mai teribilă devine mişcarea. O astfel de intensificare voluntară a terorii n ntreaga societate ia naştere datorită cerinţei ca omorurile să fie aleatoare.
n lunga sa istorie criminală, PCC s-a metamorfozat devenind un ucigaş n serie depravat. Prin crime şi satisface sentimentul pervers de putere supremă care decide viaţa şi moartea oamenilor. Prin omor şi alină cea mai adncă teamă. Prin crime suprimă neliniştea socială şi nemulţumirile cauzate de crimele anterioare. Datoriile sngeroase ale PCC fac astăzi imposibilă orice ieşire benevolentă din impas. Pentru a-şi menţine existenţa pnă n momentul final, PCC se mai poate bizui doar pe presiunea intensă şi pe conducerea totalitară. n ciuda faptului că ocazional se deghizează, reabilitnd victimele crimelor sale, natura nsetată de snge a PCC nu s-a schimbat niciodată. Va fi chiar mai puţin probabil să se schimbe n viitor.


PCC DUPA MOARTEA LUI MAO

Ce ar face China fără Partidul Comunist?

Pentru că PCC degenerează, oamenii descoperă pe neaşteptate că de decenii, spectrul malefic al PCC, cu mijloacele lui viclene mereu schimbătoare, şi-a infiltrat elementele malefice n fiecare aspect al vieţii oamenilor obişnuiţi.
Cnd a murit Mao Zedong, mulţi chinezi au plns amarnic n faţa portretului său şi s-au ntrebat „Cum poate continua China fără preşedintele Mao?”. Ironic, douăzeci ani mai trziu, cnd lumea pune sub semnul ntrebării legitimitatea politică a Partidului Comunist, PCC a răspndit o nouă campanie de propagandă, lansnd din nou ntrebarea „Ce ar face China fără Partidul Comunist?”
n realitate, controlul politic total al PCC ne-a marcat att de adnc cultura şi modul de gndire nct chiar şi criteriul cu care judecăm PCC este creat de PCC. Dacă n trecut PCC a controlat oamenii infiltrndu-i cu elementele sale, acum PCC a ajuns să recolteze ce a sădit, din moment ce lucrurile introduse n minţile oamenilor au fost digerate şi absorbite de toate celulele lor. Oamenii gndesc conform logicii PCC şi se pun pe ei nşişi n locul PCC atunci cnd judecă binele şi răul. Cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: „Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi nnăbuşit protestul cu tancuri”. n persecuţia Falun Gong, unii spun: „Dacă eu aş fi Jiang Zemin, şi eu aş elimina Falun Gong”. Cu privire la interzicerea libertăţii de expresie, unii spun: „Dacă eu aş fi PCC, aş face la fel”. Adevărul şi conştiinţa au dispărut, rămnnd doar „logica” PCC. Aceasta a fost consecinţa metodelor extrem de urte şi dure folosite de PCC. Ct timp PCC continuă să-şi introducă toxinele morale n minţile oamenilor, poate obţine energie pentru a se susţine n continuare.
„Ce ar face China fără PCC?” Acest mod de gndire se potriveşte perfect dorinţei PCC ca oamenii să judece conform logicii Partidului.
China a răzbit prin cei 5.000 ani de istorie fără PCC; nici o ţară din lume nu şi-ar opri dezvoltarea socială din cauza prăbuşirii unui anumit regim. nsă după decenii de dictatură a PCC, oamenii nu mai realizează acest fapt. Propaganda prelungită a PCC a antrenat oamenii să creadă că Partidul este mama lor. Politicile omniprezente ale PCC au făcut ca oamenii să leşine cnd şi imaginează cum ar fi vieţile lor fără PCC.
China nu s-a prăbuşit fără Mao Zedong; s-ar prăbuşi China fără PCC!?

Bibliografie

-    „Istoria ilustrată a COMUNISMULUI”, enciclopedia Rao
-    „The Little Red Book” Mao Zedong
-    www.wikipedia.ro
-     Atlas „Lumea diplomatică”
-    Scrisoarea lui Mao Zedong către soţia lui, Jiang Qing, n 1966

Cuprins

PARTIDUL COMUNIST CHINEZ ŞI MAO ZEDEONG
I   NFRNGEREA COMUNISMULUI CHINEZ………………………………2
II   MAO ZEDONG………………………………………………………………3
III   CHINA- MARŞUL CEL LUNG AL COMUNIŞTILOR……………………
IV   REVOLUŢIA CHINEZĂ……………………………………………………6
V     CHINA ŞI MARELE SALT NAINTE……………………………………..7
VI    CONFLICTUL CHINEZO-SOVIETIC……………………………………..7
VII   CHINA MARELE SALT NAINTE - COMUNELE POPULARE………...8
VIII   DE LA MARELE SALT NAINTE LA MAREA FOAMETE……………9
IX    GĂRZILE ROŞII…………………………………………………………....12
X    IDEOLOGIA OMORULUI N PCC………………………………………...14
XI    CONCLUZIE………………………………………………………………..17
Bibliografie ……………………………………………………………………….20
Cuprins…………………………………………………………………………….21

Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica