referat, referate , referat romana, referat istorie, referat geografie, referat fizica, referat engleza, referat chimie, referat franceza, referat biologie
 
Astronomie Istorie Marketing Matematica
Medicina Psihologie Religie Romana
Arte Plastice Spaniola Mecanica Informatica
Germana Biologie Chimie Diverse
Drept Economie Engleza Filozofie
Fizica Franceza Geografie Educatie Fizica
 

Inochentie Micu Klein - activitatea si importanta actiunii lui

Categoria: Referat Istorie

Descriere:

Pe numele laic Ioan Micu s-a născut într-un sat de margine, Sadu, judeţul Sibiu.Ţara fusese stăpânita mai mult de un secol şi jumătate, cu puţine excepţii, de principii calvini şi era tributară turcilor...

Varianta Printabila 


1





ILUMINIST DE TALIE EUROPEANĂ :




              INOCHENTIE MICU KLEIN




   







                                                         NUME:  MĂNDOIU MARGARETA
                                                         ANUL:   3, ISTORIE
                                                         GRUPA: 1







        




 Iluminismul se caracterizează prin cosmopolitism, o perspectivă universală asupra lucrurilor, e deschis faţă de diversitatea culturilor. Iluministul vorbeşte mai multe limbi, are explicaţii pentru tot ceea ce se ntmplă, trece la dimensiunea raţională a lucrurilor, la interpretarea şi coordonarea lor. Ca şi mişcare culturală, iluminismul porneşte de la o eroare politică, şi anume ncrederea n posibilitatea de a schimba structurile sociale existente, cele feudale, prin lămurirea organelor de decizie, monarhia şi curtea, asupra primării unor instituţii social-politice şi economice, a necesiaţii modernizării lor.  Ceea ce va declanşa, n ultimele decade ale secolului al XVIII-lea n Europa Centrală unde se profilează ideile curentului, o amplă campanie de propagare a ideologiei iluministe, asociindu-se acestei tentative de revoluţionare politica pe cale culturală şi eforturi de comunicare n jos pe scara socială, mai ales către elemente ale tinerei burghezii n ascensiune.
Ceva mai tardiv, n ţările din estul Europei, iluminismul şi asociază n plus şi revendicări naţionale acolo unde este cazul, şi anume n Imperiul Habsburgic. Iluminismul a nsemnat peste tot unde şi-a implantat rădăcinile, primul pas efectiv către făurirea Europei moderne, raţionaliste şi pragmatice.
          Romnii din Transilvania se raportau la Bucureşti, nu la Viena. Ei nu aveau drepturi egale cu saşi şi secui din Transilvania, iar ortodoxia din Transilvania nu avea aceleaşi drepturi cu cea catolică sau calvină. Greco-catolicismul a constituit ocazia Transilvaniei, reprezenta prima legătură ntre lumea romnească şi Occident. Inochentie Micu Klein e primul lider al acestei biserici, este primul episcop, n jurul lui se formează un mediu intelectual şi religios. Este primul illuminist la noi, iar n lucrarea de faţă mă voi opri asupra acţiunilor şi revedicărilor sale pentru drepturi sociale, culturale şi confesionale.
         n comparaţie cu Occidentul, Centrul şi Sud-Estul au resimţit mai trziu valul de cultură. Cu toate acestea vedem că acolo unde intelectualii luminişti au ajuns la practica socială, acolo au avut un oarecare succes. n provinciile Imperiului Habsburgic s-au ntalnit cele mai diverse popoare şi, deci, cele mai diverse mişcări de idei.
Pe acest fond, fiecare popor a luptat pentru a-şi păstra sau a-şi dobndi drepturile, libertatea, identiatea spirituală; romnii, srbii, croaţii, maghiarii sau slovacii au descoperit posibilitatea legăturii cu Europa, au găsit calea de acces spre scrieri, ideologii, concepte politice şi religioase. Mai trziu, reformismul lui Iosif al II-lea a deschis drumul iluminismului, a cucerit intelectualitatea progresistă a popoarelor aflate n inferioritate politică. Noile şcoli nfiinţate n Transilvania, n Serbia şi Ungaria, dar mai ales frecventarea marilor centre universitare precum Viena, Roma şi Gőttingen au contribuit la formarea unei elite n rndul căreia excelează clerul şi profesiunea .
       „Luminile” au pătruns n ţinuturile romneşti venind din două direcţii opuse. Din vest şi din est. Eugen Lovinescu nu greşeşte susţinand n „Istoria civilizaţiei romne moderne", că după ce, n epoca veche religioasa, nu venise lumina din răsărit, n perioada redactării marilor cronici moldave- din Polonia,adică din nord, n epoca moderna lumina se revarsă spre noi din apus, nsa aceste formulări fixează - memorabil-, doar repere, fară menţionarea căilor pe care s-a realizat ”luminarea”.
După Renaştere, societăţile din estul şi sud-estul Europei nu puteau primi lumina, de la sine nteles, dect din Occident, nsă traseele pe care lumina le-a urmat pană să ajungă la noi nu au fost ntotdeauna directe.
    Pentru cunoaşterea Occidentului, romnii nici nu trebuiau, de altminteri, să plece neapărat de acasă. Venea Occidentul la ei. Venea din două- trei părti: direct din spaţiul propriu, sub nfaţisarea unor dascali, refugiaţi politici, preceptori, artişti, dar mai ales prin sud-est, adus n permanenţă de tot mai numeroşii greci atraşi de Principatele Romane, intermitent şi prin Rusia.
    n Ardeal situaţia era diferită faţă de cea din celelalte ţări romneşti. Principat inclus n Imperiul Habsburgic, Ardealul se găsea, politic, sub regimul absolutismului luminat, instaurat de mparatul Iosif al II-lea. n conformitate cu principiile din care se revendică, fuseseră introduse anumite reforme, nsă de pe urma lor nu beneficiau, n Ardeal locuitorii lui de cea mai veche obrsie şi care formau covrşitoarea majoritate a populatiei. Aşadar, romnii nu erau incluşi n rndul „naţiunilor politice”, fiind consideraţi doar „toleraţi” n propria lor ţară, exclusi de la drepturile acordate n principiu tuturor cetăţenilor imperiului. Nici măcar unirea, n 1701, a unei bune părti a romnimii ardelene cu biserica Romei nu a determinat o schimbare radicală. Un cştig real l reprezenta şi posibilitatea de a se trimite bursieri romni n instituţiile de nvăţămnt catolice din Budapesta, Viena si Roma, cultura şi conştiinţa natională datornd mult acestei posibilitaţi.
           Iluminismul nu descurajază studiile istorice nici n tările estului şi sud-estului, trezirea la o conştiinţă activă realizndu-se sub puterea „ luminilor”. De altfel n epoca mpăraţilor Maria Tereza şi Iosif  al II-lea se iau măsuri n vederea dezvoltării culturale, ceea ce avea să favorizeze apariţia unor sinteze asupra trecutului. Desigur ele se datorează unui climat spiritual n care, nainte de toate, fusese extinsă reţeaua de şcoli elementare cu predarea obiectelor de nvăţămnt n limbile romnă, srbă, germană, se acordase dreptul nfiinţări de tipografii, şcoli evreieşti, se tipăriseră manuale, se ncurajase circulaţia cărţilor, se acordase posibilitatea tipăriri primelor ziare sau reviste .
          Pretextul invocat n permanenţă de către nobilimea maghiară n refuzul ei de a permite accesul romnilor la civilizaţie era napoierea acestora. n replică episcopul unit Ion Inochentie Micu-Klein, cea mai lucidă conştiinţă romnească a epocii a iniţiat o acţiune fară de precedent de luminare a poporului şi rezultatele nu au ntrziat să apară. Baza instruirii fiind şcoala, Inochentie a intreprins, cu o energie titanică, ceea ce era necesar pentru transformarea rusticului Blaj, devenit după unirea cu Roma reşedinţa episcopală, ntr-un orăşel al şcolilor. Opera de ntemeiere a lăcaşelor de nvăţămnt ncepută de el a fost dusă la mplinire de urmaşii săi, Blajul devenind pentru naţiunea romnă „mica Romă”.
         Manifestarea relativ trzie a luminilor la acest nivel n Banat n comparaţie cu realitaţile din Transilvania, se explică prin relaţiile confesionate şi politice diferite. Romnii din Banat au beneficiat de avansul Transilvaniei (cu un deceniu şi jumătate), mişcarea luminilor de aici acţionnd ca valoare de model pentru ntreg spaţiul romnesc, inclusiv Banatul, unde opera tipărită a Şcolii Ardelene s-a bucurat de o largă popularizare.
        Momentul Supplexului reprezintă o fază de apogeu a mişcării luminilor la romnii din Transilvania, după care punctul ei de greutate se deplasează spre alte părţi diseminnd mişcarea n jurul unor centre iluministe, un real ascendent nregistrnd Oradea, Arad sau localitaţile urbane din provincia bănăţeană. n acest context, la nceputul secolului al XIX-lea iniţiativa culturală se transferă n aceste zone, care vor deţine ntietatea n mişcarea luminilor pnă n deceniul patru al secolului al XIX-lea, cnd travaliul principal al mişcării iluministe romneşti se deplasează n Principate.
     Pornită de la Blaj era firesc ca mişcarea romnească de „luminare” să-şi fixeze obiectivele n funcţie de necesităţile cele mai presante. Declanşatorii ei nu puteau gndi problemele n abstract, nu se găseau n situaţia de a cultiva principiile luministe ca valori n sine.
        Primul act politic al Habsburgilor n Transilvania a fost trecerea preoţilor romni la unirea cu Biserica Romei, deoarece catolicismul reprezenta formula ideologica şi politică menită să suplinească lipsa de unitate a imperiului. Maghiarii, trecuţi la protestantism n marea lor majoritate, au repins att catolicismul ct şi centralizarea habsburgică şi au pornit o rascoală. Dar mişcarea, care a beneficiat de o participare romnească largă, a fost nfrantă, iar pacea de la Satu Mare (1711) a marcat instaurarea definitivă a regimului Casei de Austria n Transilvania. Unirea bisericii ortodoxe cu cea catolică, relizată practic n 1701 , se limita la recunoaşterea a trei puncte dogmatice şi la primatul papei. Biserica rezultată , numită greco-catolică, urma să-şi păstreze neschimbat ritul, calendarul, sărbătorile şi canoanele ortodoxe
        Pentru romnii din Transilvania, condiţiile unirii s-au transformat n revendicări cu caracter politic: ei au cerut să le fie recunoscută egalitatea n drepturi cu celelalte naţiuni componente ale principatului şi dreptul de a ocupa funcţii politice şi administrative n stat. n realitate nsa, romnii au rămas n continuare o naţiune tolerată. Inochentie Micu, episcopul unit al romnilor, a ncercat să folosească evenimentele ca un argument al luptei sale. n 1744, Sinodul de la Blaj a ameninţat că dacă revendicările romneşti nu aveau să fie satisfăcute, unirea cu biserica catolică avea să fie abandonată. Dar Micu-Klein, iniţiatorul luptei politice a romnilor din Transilvania, cel care i-a fixat programul şi argumentarea istorică, a fost nlaturat in 1744.
         Pe numele laic Ioan Micu s-a născut ntr-un sat de margine, Sadu, judeţul Sibiu.Ţara fusese stăpnita mai mult de un secol şi jumătate, cu puţine excepţii, de principii calvini  şi era tributară turcilor.
        Transilvania nu fusese cucerită de austrieci prin bătălii sngeroase, ci prin iscusinţa unui iezuit diplomat, Antide Dunond, şi a unor  generali-administratori, al căror rol, a fost de a subordona, prin măsuri severe şi drastică supraveghere, cele trei naţiuni recunoscute . Astfel, prin diploma mpăratului Leopold I din 1961, nu s-a schimbat dect stăpnirea, mult mai periculoasă şi mai prădalnică dect cea turcească. Vechile  legi ale principatului au rămas aceleaşi: Unio trium nationum, Tripartitum, Approbatae si Compilatae constitutiones  care consfinţeau drepturile celor trei naţiuni şi ale celor patru religii. Populaţia majoritară a Transilvaniei, romnii, a fost menţinută şi pe mai departe n afara legii, fiind considerată „schismatică” şi „eretică”. E adevărat că actul uniaţiei de la 1701 a pledat , ca momeală, pentru egala indreptăţire. Autorităţile l-au declarat nsa pierdut. Evenimentele ulterioare au fost determinate de o drză şi necrutătoare opoziţie a nobilimii maghiare, a cancelariei şi dietei transilvane, ca şi de perfidia cancelariei aulice vieneze, care au convenit ca el să nu mai fie republicat. Curtea aulică din Viena a incurajat, aşadar, atitudinea nobilimiii, dar a adus-o la fidelitate prin armata de ocupaţie, prin acordarea de privilegii, ranguri, feude, titluri nobiliare, funcţiuni prestigioase şi adeseori prin importante sume de bani.
        Sadu, teritoriul ce li s-a  atribuit saşilor cnd au fost aduşi in Transilvania, rămăsese ca şi mai nainte, un sat de oamneni liberi. ncercarile nenumărate ale noilor veniti de a le impune sarcini iobăgesti au fost respinse, de cele mai multe ori, cu succes. Raportat la spaţiul general romnesc, momentul de nceput al luminilor n Transilvania e reprezentat de Inochentie Micu unde acţiunea lui politică a creat premisele şi cadrul problematic pentru manifestarea unei mişcări iluministe, pe cale de structurare n acea perioadă .
        Ion Micu a văzut lumina n acest sat, in 1692. Era fiul unui ţăran liber. n primii ani, copilul a urmat cursul unei vieţi „prescrise” din străbuni , cu o  mamă plină de grijă, de dragoste şi de emoţii pentru pruncul născut din sngele său, cu un tată pe care ndeletnicirile l ţineau zile ntregi departe de casă, muncindu-şi pămntul, ori, poate, căutnd fier la Puntea Băii, trudind la joagăre sau la dobortul de fagi şi de stejari din pădurile de sub poalele munţilor Lotru şi Cindrelu.
        Cu timpul mama a nceput să-i vorbească, amuzat pruncul dădea semne că nţelege totul, dar nu articula nici un semn. Simţămintele şi le exprima doar cu privirea. Speranţa părinţilor nu pierise, totuşi. Credeau că măcar cnd va putea merge pe picioarele lui la joacă cu ortacii de vrsta lui şi ndemnat de ei, Ionuţ va putea deprinde vorbirea. Dar anii treceau şi copilul lor drag rămnea mut ca o lebădă. Localnicii spuneau, mai demult, că Ion Micu din Sadu s-a pornit să vorbească, n al 15-lea sau 16-lea an al vieţii, că ntmplarea a prins repede aripi şi s-a răspndit peste tot. Ion Micu a nvăţat scrisul şi cititul n satul natal.
         La Sadu nu a primit prea multă carte, dar cunoaşterea buchiilor i-a dat tnărului Ion Micu „o cheie care-l ispitea ntr-una să deschidă uşile unui nou fel de viaţă”. Cnd, la trgul Sibiului, un călugăr, atras de nfăţişarea mndră şi de voiciunea ochilor tnărului Ion, i-a cerut tatălui său să-l ducă la şcoală, Ion răspunse cu hotărre: ”Tată, eu mă duc”. Nu se ştie dacă acel călugăr l-a ţinut mai nti la şcoală, la Sibiu, sau l-a dus direct la şcoli nalte.
          A plecat cu iezuitul acela ntr-o zi din anul 1707 sau 1708. De atunci n-a mai revenit niciodată n satul natal. Dar satul, odată cu trecerea timpului, i-a receptat ecoul faptelor, al gndurilor. Inocenţiu Micu şi-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj . ntre 1722-1725 a urmat cursurile facultăţii de filozofie din cadrul colegiului academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germană, adept al ideii romanitaţii romnilor. n 1725 a nceput studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava- n romneşte Tarnavia sau Smbăta Mare-, n vestul Slovaciei).
         Prin diploma imperială din 25 februarie 1729, mpăratul Carol al VI -lea l-a numit pe Ioan Micu, ncă student , episcop de Alba Iulia şi Făgăraş, ridicndu-l totodată n funcţia de consilier imperial. Iezuiţii reuşiseră din plin . Aveau convingerea, după ndelungate stăruinţe, că noul ales, crescut şi educat de ei, nu le va ieşi din cuvnt. Dezamăgirea le-a fost nsă amară. Vreme de mai bine de douăzeci de ani, ct a durat iniţierea n tainele canoanelor ecleziastice, nu şi-a mărturisit nimănui gndurile pe care le purtase cu sine de cnd plecase din sat, de a ajunge ntr-o funcţie oficială superioară, ca, profitnd de ea, să intre cu toată convingerea fiinţei sale n bătălia pentru drepturile furate romnilor din Transilvania.
       
1   n 1729 a cerut şi i s-a acordat, ca şi naintaşiului său, titlul de baron, titlul att de necesar atunci pentru a te impune n viaţa publică sau politică, iar n 1732 i s-a acordat loc n dietă. Instalarea lui n scaun s-a făcut abia n  28 septembrie 1732.
        Apariţia ,in prima jumătate  a secolului al 18-lea, a unei personalităţi politice de talia lui Inochentie Micu Klein cu o viziune atotcuprinzătoare, are o semnificaţie deosebită n planul efervescenţei culturale politice . Lupta sa – n care sunt angrenate largi pături sociale, sunt exprimate multiple interese, sunt formulate revendicări proprii fiecărei clase- „reprezintă nainte de toate năzuinţele unei pături suprapuse care se ridică sau aspiră să se ridice tocmai prin revendicările formulate”.
        Prin tot ceea ce gndeşte şi scrie n memoriile sale, Inochentie Micu este un precursor al luminismului romnesc, pentru care şcoala, cultura n general, urma să semnifice mijlocul principal al afirmarii comunităţii şi, n primul rnd, al unei categorii sociale ce trebuia să ntruchipeze elita intelectuală. Importanţa  programului politic al lui Inochentie Micu Klein se va vedea n debutul interesului european pentru o comunitate situată la marginea răsăriteană a Imperiului habsburgic.
       Trebuie subliniat că ntreaga  acţiune a episcopului are loc naintea marelui val de idei luministe, şi că ea pregăteşte viitoare ştiinţă istorica, geneza unei importante şcoli de idei politice: Scoala Ardeleană. Prin urmare, un fapt ce vorbeşte despre dorinţa de emancipare, despre racordarea gndirii intelectuale la aceea a Europei timpului, despre primele elemente moderne, propunnd alte structuri sociale, alte ierarhii politice şi religioase, un sistem de nvăţămnt .
        Acţiunea lui ncepe ncă nainte de instalare, la Viena. Lupta o porneşte din cadrele bisericii, pe firul perspectivelor  deschise de unire. Inochentie Micu nsă o lărgeşte curnd la cadre naţionale şi tasează o ţinta precisă,naţională: naţiunea romna să numai fie numită „tolerată” şi să fie recunoscută şi ea ca naţiune politică, egală n drepturi cu celelalte trei .
        Petiţiile lui, nu mai puţine de opt ncă nainte de instalare ncep cu revendicări n favoarea preoţimii. Dar originiile nemulţumirilor le caută cu deosebire n neexecutarea prevederilor din Diploma leopoldină, cea trecută sub tăcere. Ochiul lui Inochentie a văzut clar ceea ce naintaşii lui nu văzuseră- textul se oferea ca o armă de valoare excepţională pentru lupta politică, ntruct prevedea recunoaşterea ntre stările privilegiate nu doar a preoţilor ci şi a plebei unite. Porneşte cu energie la consolidarea episcopiei sale, caută să-i impună autoritatea asupra tuturor romnilor.
        Reuşeşte să schimbe domeniile Gherlei şi Smbeti de Jos cu unul mai valoros, al Blajului. Mută episcopia de la Făgăraş la Blaj. Pune temeliile unei mnăstiri, a bisericii catedrale de aici.       Totodată duce o luptă hotărtă mpotriva oricărei alterări a conţinutului ortodox al bisericii sale, mpotriva „latinizării”, adică a catolicizării. Poporul  romn să fie şi el reprezentat n viaţa publică, pe toată scara ierarhică, n guvern, n dietă, n comitate, districte, scaune, comunităţi. Cere ca Blajul, noua sa reşedinţă, să fie declarat oraş, cu drept de a fi reprezentat prin doi deputaţi n dietă. Romnii să fie şi ei reprezentaţi peste tot unde se hotărăşte asupra lor .
          Dar diploma a doua leopoldină pe care  se ntemeiau noile revendicări nu fusese recunoscută, n sprijinul revendicărilor sale, pe măsură ce se conturează mai bine, Inochentie Micu aduce, n consecinţă, şi alte temeiuri. nainte de toate numărul poporului sau naţiunii sale, care- o demonstrează succesiv cu mai multe cifre- ntrece pe ale celorlalte popoare sau naţiuni ale ţării, deci argumentele pe care le aducea Inochentie Micu Klein n sprijinul revendicărilor sale se ntemeiau pe vechimea, originea şi continuitatea romnilor n Dacia .
          Inochentie Micu depune o insistenţă care nu cedează nici un moment pentru aplicarea punctului al treilea al Diplomei leopoldine, pentru numărarea şi a celor de jos (plebei) ntre Stări. n lupta pentru ridicarea poporului romn , Inochentie Micu e preocupat cu deosebire de şcoală, de cultură. El iniţiază şcolile din Blaj, plănuieşte un seminar la Cluj, sub episcopatul lui pleacă şi primii bursieri la Roma. E preocupat şi de nvăţămntul sătesc, insistă pentru ridicarea de şcoli la sate, pentru dreptul de a le ridica. Revendicările sale plecau de la premiza trecerii tuturor romnilor transilvăneni la religia greco-catolică. Aceasta era după părerea lui I. Micu Klein, singura cale de rezolvare a problemelor care frămntau pe romnii din Transilvania. Soluţia propusă de episcop, cu toate bunele ale intenţii, era, evident, utopică şi periculoasă, iar romnii transilvăneni n-au acceptat-o niciodată, dect n număr destul de redus .
          Acţiunea lui Inochentie Micu strneşte reacţii puternice. Petiţiile sale se adresau, ocolind forurile politice ale ţării, de-a dreptul mpăratului. Fără răspunsul aşteptat, acţiunea lui Inochentie nu conteneşte totuşi, petiţiile se nmulţesc mereu.
          Revendicările sale nu numai că nu au fost satisfăcute, ci dimpotrivă, episcopul a fost chemat la Viena n 1744 şi pus n faţa unei comisii de anchetă. Refuznd să răspundă la ntrebările comisiei, pleacă n ascuns la Roma, n speranţa unui sprijin din partea Papei, nsă numeroasele sale memorii şi proteste din Roma rămn tot fărăr rezultat, Papa fiind sub influenţa Vienei. Nepermitndu-i-se rentoarcerea n Transilvania, Inochentie, nfrnt , abdică, sponte et libre, la 7 mai 1751. Rămne să trăiască mai departe din pensia oferită, n exilul său.
Revendicările concepute, tezele şi argumentele mobilizate de Inochentie Micu, distribuite ntr-o serie impresionantă de acte şi acţiuni diferite, se mbină deci ntr-un ansamblu coerent, se ncheagă ntr-un complex program de luptă, ţintind la o ridicare generală, socială, politică, culturală a poporului romn din Transilvania .
           Lupta lui Inochentie se concretizează ntr-un program politic: ridicarea poporului romn la naţiune politică. Lupta sa e concepută pe plan naţional. Revendicările lui sociale sunt concepute n cadru naţional, n interesul nobilimii, preoţimii, meseriaşilor, ţărănimii romne. Lupta e naţională nu numai n obiectivele ale, ci şi n armele sale, n termenii săi, n limbajul său. La originiile relelor de care suferă poporul romn, Inochentie Micu vede nu numai apăsarea socială, ci şi ostilitatea celorlalte naţiuni, ura lor naţională şi religioasă. Textele lui acuză mereu ntreita asuprire, socială, naţională, religioasă, cum am văzut, adesea sub cele mai tari expresii: tiranie, jug despotic, ură despotică de neam, sclavie şi alte asemenea.
          Ion Micu e primul care cuprinde ntr-un ansamblu coerent problema poporului romn. El aşază temeliile pe care se va cladi ntreaga luptă politică romnească de aici, inclusiv Supplex Libellus Valachorum. Cu el ncepe lupta programatică mpotriva asupririi naţionale.
         Ridicarea naţiunii romne la naţiune politică, Inochentie o nţelege prin egalizarea cu celelalte naţiuni, printr-o egalitate de drept n raporturile sociale existente. Lupta politică ntreprinsă de Inochentie Micu, obiectivul ei: emanciparea poporului romn din starea de inferioritate n care era ţinut, ridicarea lui la naţiune politică, o dată conceput, n ciuda insuccesului se fixează durabil, ca o inevitabilă necesitate a procesului de dezvoltare. Lupta lui e un punct de plecare nu numai n lupta de emancipare a poporului romn din Transilvania, e şi unul din punctele de plecare n lupta de emancipare a ntregului popor romn, moment istoric de temelie n lupta lui pentru libertate naţională .
        Ca nobil, a intrat n dieta Ardealului (fiind primul romn din Dietă) şi a cerut drepturi pentru poporul romn cu argumente bine precizate: romnii sunt cei mai vechi locuitori ai tării; romnii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal; romnii lucreză pămntul ţi ocnele (muncile cele mai grele); romnii dau cele mai mari contribuţii şi n virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine trebuie să se facă dreptate şi poporului romn. Şi romnii au dreptul sa fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal. Dar cele trei naţiuni privilegiate, (ungurii, saşii şi secuii) s-au mpotrivit, spunnd că acastă cerere cuprinde „nişte lucruri pe care nu le-a mai cerut nimeni pnă acum” .
          A murit la 23 septembrie 1768. A fost nmormntat n biserica Madona del Pascolo din Roma. n scrierile sale, şi exprimase dorinţa de a fi nmormntat n catedrala ctitorită de el, la Blaj. La 22 iunie 1997, a fost exhumat şi transferat la biserica Buneivestiri a Colegiului Romn din Roma. La 2 august 1997, sicriul, conţinnd rămăşiţele pămnteşti ale episcopului, a fost adus n ţară şi depus n altarul Catedralei Blajului. La 19 octombrie 1997 a fost aşezat la locul de cinste, care i se cuvine, n mormntul din Catedrala „Sfnta Treime”, ctitorită de el de la Blaj.
         Inochentie Micu Klein a fost un pedagog al poporului n treburile politice. Locul n care a semănat cu foloase remarcabile l-a constituit pătura att de subţirică a unui cler puţin luminat. Neluat n seamă de dietă şi de guvern, acest cler a fost trezit la viaţă naţională de căldura sufletului său, sugerndu-i gnduri şi deziderate care pnă atunci nu intraseră n preocupaările lui.
 Astfel, episcopul Inocenţiu şi-a asigurat o bază socială care i-a ngăduit să desfăşoare temeralele lui idei revendicative, preoţii şi protopopii dovedindu-se a-i fi tovarăşi statornici n tot ce a ntreprins pnă la sfrşitul vieţii. Adeseori protopopii s-au comportat ca adevăraţi parteneri. Nu o dată, cnd dieta din Sibiu a reuşit să-i nege lui Inocenţiu temeiurile acţiunilor sale, ei reluau lupta pe cont propriu, demonstrnd n felul acesta că nfrntul din dieta principatului nu era agitator, ci reprezentantul autorizat al unui popor .
        Clerul  din subordinea episcopului şi-a exprimat cu ndrăzneală dezacordul faţă de ameninţările şi insultele adresate conducătorului său. Chiar şi atunci cnd a luat drumul Vienei şi apoi al Romei, clerul a reclamat ntoarcerea episcopului său.
        Zarurile fuseseră nsă aruncate: Maria Tereza nu s-a arătat ctuşi de puţin interesată să lase prada din mnă; ea considera, poate, n forul său interior, că este mai potrivit ca Inochentie să se mulţumească a trăi n exil la Roma cu o pensie dect să muncească n vreo temniţă unde i s-ar fi pierdut urma. Pe Petru Pavel Aaron, bănuit de infifelitate, mulţi l-au detestat. Cnd acesta a decedat, n 1764, clerul a cerut revenirea lui Inochentie, dar Maria Tereza s-a opus. Episcop a fost ales Atanasie Rednic (1765-1772) care obţinuse n sinodul electoral mai puţine voturi ca degetele de la ambele mini .
 Steagul ridicat de Inochentie Micu Klein n 1732 a fost preluat de generaţiile următoare şi lăsat să flfie n lumina strălucitoare a adevărului. Patriotismul lui, intransigenţa ntru apărarea acestui patriotism şi sacrificiul ce şi-a impus constituie pentru generaţiile de azi un exemplu vrednic de a fi urmat cu perseverenţă.
      Prin determinare geografică, dar mai ales prin ntreaga deschidere spirituală precursoare a epocii, Ardealul se află – cea dinti dintre tările romneşti – n situaţia de a invoca, elogia şi cultiva modelul european. Pentru prima dată, ideea europeană patrunde cu putere si convingere n cultura romană. „Descoperirea“ Europei acum ncepe să se producă.  
     Lui Inochentie Micu Klein i revine meritul de a fi schiţat ideologic această primă intrare n Europa a romnilor, din epoca modernă. Cu energie uriaşă şi ntr-un răstimp scurt, el a acţionat simultan, pe orizontală şi verticală, n sensul valorificării noilor facilităţi politice. n plan orizontal, a conceput şi pus n acţiune structuri instituţionale care să ridice romnimea ardeleană de la starea de populaţie, la aceea de naţiune. Rezultatul primordial este ntemeierea Blajului, de unde vor iradia foarte curnd idei avansate despre starea de fapt şi despre soarta n viitor a romnilor. n plan vertical, respectiv n relaţia cu regimul politic, Inochentie a transmis semnalul acestei noi percepţii, care presupunea un număr de revendicări pe seama romnilor. Este primul romn care foloseşte termenul de naţiune n sensul european al momentului, referindu se la neamul său. şi semnează numeroasele suplicii către puterea politică n numele clerului şi naţiunii romne, cu mesajul limpede că aceasta, nu mai poate fi scoasă din calculul politic al ţării. nsăşi existenţa şi activitatea lui Inochentie constituie o revoltă politică ntruchipată original ntr un singur combatant, nsă puternic şi eficient. După Micu Klein, nimic nu mai putea fi ca nainte n destinul romnilor, săgeata era pornită din arc şi ea va marca profund viitorul nostru ca naţiune politică.
         Acţiunea lui Inochentie Micu e, n general, o acţiune proprie, personală, vehiculează concepţiile lui de precursor. Ea este nsă o acţiune reprezentativă printr-o asociere largă la luptă, prin exprimarea intereselor multiple ale diferitelor pături sociale romneşti, a revendicărilor proprii fiecareia. Unirea nsăşi n vederile lui e un instrument de cultură, de ridicare .
          Consider că acţiunea lui a fost importantă pentru autorii Supplexului din 1791, dar şi pentru ntreaga pleiadă ce a urmat n secolul al XIX-lea, şi nu numai, văznd n Inochentie un exemplu, un intelectual care a văzut prin şcoală şi cultură n general mijlocul principal de ridicare a poporului romn, din toate straturile sociale. n această privinţă consider că este un luminist, şi un precursor n iluminismul romnesc. n opinia lui poporul trebuie cultivat nu numai religios, nu pentru a fi catolic, ci pentru a fi mai conştient, mai romn, mai util neamului său. Şcoala, cultura n vederile lui sunt nu numai scop n sine, trebuie nu numai să cultive, să lumineze, ele trebuie să ridice calitativ, să trezească conştiinţa, să ridice la luptă. El a stimulat formarea elitei culturale şi emanciparea ctorva segmente sociale.
Toate documentele au un caracter reformator, el nu se revolta mpotriva imperiului, merge la mpărat şi cere drepturi, nu face o revoluţie ci o reformă, vrea o mbunptăţire a vieţii romnilor pe cale paşnică.
          Autor a peste 60 de lucrări pe diverse teme - istorie, gramatică, filosofie, literatură - a susţinut originea latină şi continuitatea nentrerupta a poporului romn pe acest teritoriu şi a folosit pentru prima dată n tipăriturile romneşti alfabetul latin.
 Inochentie Micu Klein are un loc aparte n istoria romnilor prin faptul că a reluat la un nivel superior lupta revendicativă din vremea tratativelor pentru unirea cu biserica Romei, conturnd, pentru prima dată, prin numeroasele memorii adresate forurilor centrale şi locale, un program politic cristalizat, pentru recunoaşterea romnilor ca naţiune politică n Transilvania şi a tuturor drepturilor lor.
      Programul politic al lui Inochentie Micu trasează sarcinile viitoarei ştiinţe istorice, el pune bazele temeliei Scolii Ardelene . Meritul lui Inochentie e de a fi recunoscut clar, mai clar ca oricine n timpul lui, procesul de dezvoltare a poporului romn din Transilvania şi de a fi activat cu toată energia n sensul lui lui. Are meritul de a fi ridicat problema lui pe plan politic, nscriindu-se n istoria noastră, induscutabil, ca cea mai puternică personalitate politică a poporului romn din Transilvania n secolul al 18-lea.
 


Bibliografie:
                 
                  

                 1.Albu Corneliu,Pe urmele lui Ion-Inochenţiu Micu Klein, Editura Sport –Turism, Bucureşti 1983.
                  2.Bocşan Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului romnesc, Editura Facla, Timişoara 1986.
                  3.Bunea Augustin, Din istoria romnilor. Episcopul Ioan-Inocenţiu Klein (1728-1751), Blaj 1900.
                  4.Munteanu Romulus, Contribuţia Şcolii Ardelene la culturalizarea maselor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1992.
                  5.Neumann Victor, Interferenţe luministe şi romantice sud-est europene, extras din Revista de istorie şi teorie literară 4 -1984, -1-1985.
                  6.Neumann Victor, Tentaţia lui Homo Europaeus, Editura Polirom, Iaşi 2006.
                  7.Prodan David, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1997.


          
Referat oferit de www.ReferateOk.ro
Home : Despre Noi : Contact : Parteneri  
Horoscop
Copyright(c) 2008 - 2012 Referate Ok
referate, referat, referate romana, referate istorie, referate franceza, referat romana, referate engleza, fizica